ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2297/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud, la 25 octombrie 2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comuna Șieu-Odorhei obligarea acesteia la plata sumei de 600.000 RON, reprezentând contravaloarea distrugerilor și degradărilor cauzate casei de locuit situate în comuna Șieu-Odorhei, înscrisă în CF nr. x - Șieu-Odorhei nr. top. x, cu suprafața de 1.322,69 mp și a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. Prin întâmpinarea depusă la dosar de pârâtă s-au invocat excepțiile netimbrării și prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 905/F din 28 decembrie 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Comuna Șieu Odorhei. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. și a obligat pârâta obligată să plătească reclamantului suma de 346.022,37 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea reparațiilor necesare remedierii degradării imobilului restituit; a respins ca neîntemeiate pretențiile de plată a diferenței solicitate până la suma de 600.000 RON; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.565,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de expert; a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 3.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat; a compensat cheltuielile de judecată până la concurența sumei mai mici de 3.600 RON și, în final, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 4.965,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantul A. și pârâta Comuna Șieu-Odorhei.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 105A din 16 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, precum și cererile apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs pârâta Comuna Șieu- Odorhei. Referitor la soluția dată pe problema excepției prescripției dreptului material la acțiune, au fost deduse judecății următoarele aspecte: Curtea de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 2528 C. civ. raportat la stabilirea momentului concret al începutului prescripției. Norma evocată nu prevede necesitatea cunoașterii cuantumului pagubei, ci doar a existenței sale. A susținut recurenta că, din ansamblul probelor administrate în cauză, intimatul a fost în măsură să cunoască pagubele la data pronunțării deciziei civile nr. 4362 din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj. Instanța de apel a apreciat că momentul cunoașterii pagubei a fost cel al predării edificiului prin intermediul executorului judecătoresc, la 5 februarie 2018, și, prin urmare, de la această dată a început să curgă termenul de prescripție. Referitor la această chestiune, instanța de apel a reținut în mod neîntemeiat că pârâta și-a desfășurat activitatea în imobil până la 5 februarie 2018, probatoriul existent la dosarul cauzei confirmând mutarea sa într-un alt sediu din toamna anului 2016. Recurenta a invocat și omisiunea soluționării motivelor de apel vizând situația de fapt conform căreia reclamantul era în măsură să evalueze starea tehnică a clădirii și întinderea pagubei încă din anul 2015, când s-a prezentat la imobil însoțit de un martor. În plus, conform răspunsului la interogatoriu, a rezultat că partea a vizitat imobilul în perioada 7 noiembrie 2013 - 26 octombrie 2017. Pentru toate argumentele aduse, s-a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pagubele ce puteau fi cunoscute anterior datei de 25 octombrie 2014. În ceea ce privește fondul cauzei, hotărârea a fost criticată din mai multe puncte de vedere: Instanța de apel nu a analizat motivul de apel prin care s-a argumentat că obligația prevăzută de dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de a încheia un protocol de predare-preluare a imobilului, incumbă intimatului și în situația în care bunul a fost restituit în procedura judiciară. În opinia recurentei, dacă revendicatorului i se acordă astfel de prerogative în baza documentelor eliberate în procedura administrativă, cu atât mai mult poate uza de ele în temeiul unei hotărâri judecătorești. Aceste proceduri ale legii speciale sunt prevăzute în considerarea naturii imobilului - preluat abuziv, și nu a actelor juridice prin care acesta revine în proprietatea persoanei îndreptățite. A susținut recurenta că, de la momentul pronunțării deciziei civile nr. 4362 din 7 noiembrie 2013, intimatul nu a solicitat predarea edificiului, iar la 16 noiembrie 2016, când a formulat o cerere cu acest obiect, imobilul nu mai era folosit pentru desfășurarea activităților specifice. Nu a fost soluționat nici motivul de apel prin care s-a invocat imposibilitatea de predare a construcției în mod separat, fără punerea în posesie a terenului. În acest caz decizia a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 814 alin. (1) C. civ. raportat la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Curtea de apel s-a rezumat la a arăta că pârâta avea obligația de a preda întreg imobilul compus din construcție și teren, fără să analizeze împrejurările concrete ale cauzei rezultate din probatoriul administrat. Însă, motivele de apel au vizat modalitatea legală în care trebuia efectuată punerea în posesie. Deși terminologia folosită de art. 25 alin. (4) din legea specială impune necesitatea identificării faptice a imobilului teren care face obiectul punerii în posesie, concluzia instanței de apel a fost în sensul că predarea imobilului teren și construcție ar fi echivalat cu predarea cheilor de acces în clădire, fără delimitarea terenului restituit de instanță. În concret nu s-a arătat în ce modalitate putea fi pusă în executare decizia civilă nr. 4362/7.11.2013 față de lipsa unui acord asupra delimitării terenului aferent construcției. Deși se recunoaște că pârâta avea obligația de a preda întreg imobilul teren și construcție, în mod greșit se înlătură aplicabilitatea art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu argumentul că textul este incident numai în cadrul procedurii administrative. Recurenta a invocat în prezentul recurs puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 865/2018 a Tribunalului Bistrița Năsăud, pronunțată în dosarul nr. x/2017, sub aspectul necesității înscrierii în prealabil în cartea funciară a drepturilor dobândite de reclamant în temeiul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013. Nu a primit răspuns nici motivul de apel prin care s-a criticat faptul că intimatul nu a solicitat în litigiu predarea strict a construcției. O altă critică care conturează aplicarea greșită a prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se bazează pe ideea că intimatul nu a făcut dovada stării în care se afla imobilul la data cererii de restituire, iar din această perspectivă și doar în baza unei aprecieri subiective, conform căreia anterior anului 2008 imobilul era în stare bună, nu se poate stabili în prezenta cauză întinderea obligației de reparare a prejudiciului. Pe de altă parte, recurenta invocă lipsa de răspundere pe acest temei și pe al art. 1357 C. civ. raportat la art. 6 alin. (6), art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, întrucât nu există probe care să demonstreze săvârșirea de prejudicii anterior datei de 7 octombrie 2011. Nu în ultimul rând, se relevă o nepronunțare și a altor critici de apel: lipsa procesului-verbal de constatare a stării imobilului la data formulării cererii de restituire și greșita calificare de către prima instanță a cererii de asigurare de dovezi în dosarul nr. x/2018 - în sensul că reprezintă o constatare a stării de fapt la care se referă art. 41 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Distinct de nemulțumirile care vizează soluțiile pe prescripție și fondul litigiului, recurenta a formulat critici privitoare la modalitatea în care au fost stabilite cheltuielile de judecată de către prima instanță, reclamând nesocotirea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. Sub un prim aspect, s-a arătat că pârâtei îi revine obligația de a plăti numai un procent de 60% din cuantumul total al cheltuielilor de judecată, proporțional cu pretențiile admise ale reclamantului, adică suma de 6.663 RON, în loc de 8.565,22 RON, cum a dispus tribunalul. Or, asupra acestui motiv invocat în calea de atac a apelului, instanța nu s-a pronunțat, ci a statuat numai cu privire la cuantumul onorariului de avocat corespunzător apărărilor pe cale de excepții. Al doilea aspect are în vedere redimensionarea onorariului de avocat al pârâtei, sens în care s-a susținut că, în mod neîntemeiat, curtea de apel a apreciat că jumătate este aferent celor două excepții invocate în apărare. Munca depusă pentru invocarea și susținerea excepțiilor nu se poate echivala cu fondul cauzei, care a presupus cereri de probe, audierea martorilor, luarea interogatoriului, formularea de obiective la expertiză, studierea rapoartelor de expertiză și formularea de obiecțiuni, susținerea cererilor de respingere a probelor reclamantului, studierea legislației și a practicii judiciare. Astfel, pentru invocarea celor două excepții se cuvine numai un procent de 20% din onorariul de avocat, cu atât mai mult cu cât acesta a inclus și cheltuielile de deplasare ale apărătorului. Pe de altă parte, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată nu a fost respinsă, ci a rămas nesusținută ca urmare a achitării taxei judiciare de timbru de către reclamant, iar excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată doar pentru o parte din sumele solicitate în acțiune. Al treilea aspect pune problema îndreptățirii recurentei la recuperarea onorariului de expert din dosarul de asigurare de dovezi. Efectuarea expertizei pe calea asigurării de dovezi a fost solicitată cu scopul de a formula și dovedi apărările din prezenta cauză, prin urmare, reclamantul trebuie obligat la plata acestor cheltuieli. Astfel la onorariul de avocat se impune adăugarea sumei de 480 RON reprezentând 40% din onorariul expertului. A învederat recurenta că instanța de apel nu s-a pronunțat pe această chestiune deși a fost semnalată prin motivele de apel. Conform aprecierilor recurentei din finalul recursului, reclamantul ar fi trebuit să suporte suma de 8.040 RON și, în urma compensării, să achite acesteia suma de 1.377 RON cheltuieli de judecată parțiale. Pentru toate motivele prezentate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei, cu consecința admiterii excepției dreptului material la acțiune și respingerii cererii de chemare în judecată. A pretins obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, apel și recurs.

Procedura de filtru Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat, la 12 mai 2020, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recurenta are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate și că acesta este timbrat și promovat în termen. Completul de filtru C4, la 12 mai 2020, constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să formuleze puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților din litigiu.

Apărările formulate în cauză Intimatul a depus întâmpinare, prin care a combătut susținerile exprimate prin memoriul de recurs în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune și fondul pricinii, solicitând în final respingerea căii de atac, ca neîntemeiate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de soluționarea recursului. Prin concluziile scrise înregistrate la dosar pentru termenul de judecată din 5 noiembrie 2020, intimatul a menționat că solicită cheltuieli de judecată pe cale separată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta pârâtă Comuna Șieu - Odorhei este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Înalta Curte reține că litigiul de față are ca obiect o acțiune în răspundere civilă delictuală, înregistrată pe rolul tribunalului la 25 octombrie 2017, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Comuna Șieu-Odorhei, în temeiul prevederilor art. 1357 C. civ. și art. 41 din Legea nr. 10/2001, la plata despăgubirilor în cuantum de 600.000 RON pentru distrugerile și degradările cauzate casei de locuit situată în comuna Șieu-Odorhei, înscrisă în CF nr. x - Șieu-Odorhei nr. top. x, în suprafață de 1.322,69 mp. La prima instanță, pârâta a opus excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru eventualele pagube ce puteau fi cunoscute anterior datei de 25 octombrie 2014. În cauză, cele două instanțe ale fondului au reținut că reclamantul a cunoscut paguba la momentul la care a dobândit posesia efectivă a imobilului, prin realizarea procedurii de executare silită, finalizată la 5 februarie 2018 cu predarea cheilor de acces în imobil, și, prin urmare, de la această dată a început să curgă termenul de prescripție. Prin motivele de recurs, recurenta pârâtă susține o altă ipoteză de calcul a termenului, arătând că momentul care marchează începutul prescripției din perspectiva prevederilor art. 2528 C. civ. este reprezentat de data pronunțării deciziei civile nr. 4362/R din 07.11.2013 a Curții de Apel Cluj. În opinia acesteia, norma reținută nu prevede necesitatea cunoașterii întinderii pagubei, ci numai a existenței sale. Înalta Curte notează că acțiunea reclamantului, ce are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, este supusă sub aspectul începutului cursului prescripției exctinctive, regulii prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., care prevăd că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." În lumina normei juridice enunțate, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv, dreptul la acțiune a luat naștere de la această dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă delictuală. În speță, fapta cu caracter ilicit pe care reclamantul a imputat-o pârâtei este una care s-a derulat pe întreaga perioadă în care aceasta a folosit imobilul pentru desfășurarea activităților specifice, ea încetând de la momentul la care reclamantul a intrat în posesia efectivă a bunului. Acest lucru s-a concretizat prin parcurgerea procedurii de executare silită a deciziei nr. 4362/R din 07.11.2013 a Curții de Apel Cluj, în dosarul execuțional nr. x/2017, executare finalizată la 5 februarie 2018, prin predarea imobilului și a chelilor de acces astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc. Cunoașterea de către reclamant a degradărilor care s-au produs în timp la imobil constituie un aspect particular situației sale, fiind astfel necesar a fi analizată prescripția prin raportare la această situație care a încetat la 5 februarie 2018. Aceasta, deoarece numai la momentul încetării faptei, reclamantul a avut posibilitatea și a cunoscut existența pagubei cauzate. Instanța supremă constată că data de la care curge termenul de prescripție nu se poate raporta la momentul pronunțării deciziei civile nr. 4362/R din 07.11.2013 în dosarul nr. x/2009, prin care s-a consfințit cu caracter irevocabil dreptul de proprietate asupra construcției, precum și dreptul de folosință specială în ceea ce privește terenul aferent. În acord și cu raționamentul instanței de apel, numai la momentul dobândirii posesiei bunului, reclamantul a avut posibilitatea efectivă, în mod obiectiv și cert, de a cunoaște paguba pe care o revendică prin prezenta acțiune, deoarece numai de la această dată a fost în măsură a-l inspecta și a cunoaște prejudiciile pricinuite de degradarea lui. Prin urmare, instanța de apel în mod legal a stabilit că acțiunea reclamantului vizând o parte din pretenții - pentru pagubele ce puteau fi cunoscute anterior datei de 25 octombrie 2014, nu este prescrisă având în vedere că termenul de prescripție a început să curgă de la data încetării faptei ilicite, 5 februarie 2018, în timp ce acțiunea în cauza de față a fost introdusă pe rolul primei instanțe la data de 25 octombrie 2017, în speță nefiind întrunite cerințele cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Tot în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripție determinat de instanța de apel - 5 februarie 2018, recurenta a arătat că în mod greșit s-a reținut că a desfășurat activitate în imobil până la această dată, probatoriul existent la dosar confirmând că din toamna anului 2016 a funcționat într-un alt sediu. A mai invocat nepronunțarea instanței asupra unor motive de apel referitoare la situația de fapt probată în speță, potrivit căreia partea a fost în măsură să evalueze starea tehnică a clădirii, precum și întinderea pagubei încă în anul 2015, cu prilejul vizitării imobilului însoțit de un martor. Din răspunsul la interogatoriu al reclamantului a reieșit că în perioada 7 noiembrie 2013-26 noiembrie 2017 s-a prezentat în fiecare an la imobil. Analizând toate aceste susțineri, din conținutul lor, nu transpare vreo critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în sensul omisiunii soluționării unor motive de apel și a aplicării, respectiv interpretării greșite a legii pe problema prescripției, cum sugerează recurenta în recursul său. Aspectele relevate au ca scop stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, precum și reinterpretarea probelor administrate în dosar, or acest lucru nu mai este posibil în calea de atac a recursului care nu implică efectuarea unui control de temeinicie - de a reevalua probele și de a stabili pe baza acestora o altă situație de fapt - ci numai de legalitate în limita impusă de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. În legătură cu fondul cauzei, se reține că recurenta s-a prevalat în litigiu de prevederile art. 25 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001 tocmai pentru a împiedica răspunderea sa în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, invocând lipsa protocolului de predare-primire a imobilului și neîndeplinirea formalităților pentru punerea în posesie a terenului și cele de publicitate la care textul face referire. Înalta Curte reține, în concordanță cu dezlegările date de instanța de apel, că nu se poate da eficiență normei juridice înscrise în art. 25 alin. (4) din legea specială, întrucât ea este incidentă exclusiv în ipoteza în care se emite o dispoziție de aprobare a restituirii în natură a imobilului sau o decizie, așadar în procedura administrativă de soluționare a notificărilor fundamentate pe Legea nr. 10/2001. Or, în litigiul de față, era deja emisă o hotărâre judecătorească de restituire a imobilului în favoarea reclamantului, decizia civilă nr. 4362 R din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, iar în virtutea respectării forței obligatorii a acestui act, care a rămas irevocabil la data menționată, pârâtei îi incumba obligația de a preda imobilul - construcția și terenul aferent astfel cum a fost menționat în dispozitiv fără îndeplinirea altor formalități din partea reclamantului. De asemenea, invocarea art. 25 alin. (4) nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei, pentru simpla neîndeplinire a obligației de predare a bunului, câtă vreme răspunderea acesteia pentru degradările produse imobilului își are izvorul în prevederile speciale ale art. 41 din Legea nr. 10/2001 ce reglementează o formă particulară a răspunderii civile pentru acest tip de prejudicii. Mai reține prezenta instanță că modalitatea în care a fost predat bunul și dacă au fost respectate sau nu prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu prezintă relevanță în soluționarea litigiului, întrucât în speță nu se invocă răspunderea civilă delictuală ca urmare a lipsei actului de predare preluare, ci ca urmare a neîntreținerii bunului în condiții corespunzătoare de către persoana care avea această obligație legală pe perioada intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și până la momentul predării efective a bunului către persoana îndreptățită. Prin urmare, lipsa protocolului de predare preluare nu constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei. Motivele de apel vizând aplicarea acestor norme și-au găsit o soluționare prin considerentele expuse la filele x din decizia instanței de apel, aceasta reținând în esență că, pe de o parte, normele vizează procedura administrativă în care au fost retrocedate imobilele și nu cea judiciară cum este cazul în speță, iar, pe de altă parte, obligația de predare a vizat întregul imobil astfel cum figura în decizia de restituire. Prin urmare, hotărârea nu este afectată de vreun viciu în motivare pentru a fi operant cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Va fi înlăturată ca nefondată și apărarea recurentei, în sensul valorizării considerentelor cuprinse în sentința civilă nr. 865F/2018, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. x/2017, pe aprecierea necesității înscrierii în cartea funciară a drepturilor dobândite de reclamant în temeiul hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013, întrucât nu s-a opus puterea de lucru judecat a respectivei hotărâri în fazele procesuale anterioare. Susținerile privind greșita aplicare a prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu vor putea fi evaluate în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prin intermediul acestora nu au fost formulate critici pe greșita aplicare ori interpretare a normei, raportat la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, recurenta invocând, de fapt, că intimatul nu a probat starea în care se afla imobilul la data formulării cererii de restituire. O astfel de critică conduce la reevaluarea probatoriului administrat în cauză și nu conturează un aspect de nelegalitate a hotărârii, prin urmare, nu poate fi cenzurată în prezenta cale de atac. Nu pot face obiect al controlului de legalitate în recurs nici celelalte apărări care vizează predarea construcției și cererea de asigurare de dovezi, în legătură cu acestea fiind invocate numai aspecte ce țin de situația de fapt și probele din dosar. În privința stabilirii cheltuielilor de judecată, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. la situația procesuală concretă a părților, stabilind că față de soluția de admitere numai în parte a acțiunii, părților li se cuvin cheltuieli de judecată în limita pretențiilor admise, pentru reclamant, iar pentru pârâtă ținând seama de procentul în limita căruia au fost respinse pretențiile solicitate prin acțiune. Critica prin care se pune în discuție reaprecierea onorariului de avocat ce i se datorează pârâtei, din perspectiva evaluării apărărilor formulate în prezentul litigiu atât pe cale de excepție, cât și pe fond, nu este una de nelegalitate, întrucât pe acest aspect există dezlegare cu caracter de principiu dată prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020, potrivit căreia "modalitatea în care instanța s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, de către partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..", fiind vorba despre o chestiune de evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt (complexitatea litigiului, prestația avocatului). Nici onorariul de expert în cuantum de 1.200 RON, achitat pentru cererea de asigurare de dovezi ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, nu poate fi pus în sarcina reclamantului câtă vreme interesul în asigurarea dovezilor privind constatarea stării de fapt a imobilului supus restituirii era al pârâtei, iar în final aceasta, în prezentul litigiu, a căzut în pretenții conform art. 453 C. proc. civ. Prin urmare, critica pe acest aspect nu este întemeiată. În consecință, pentru toate argumentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele cazurilor de casare, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Față de soluția pronunțată în cauză, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată și dovedită de recurentă cu înscrisurile depuse la dosar nu poate fi soluționată în mod favorabil.