ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 771/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă, la data de 25 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei Comuna Șieu-Odorhei la plata sumei de 363.475,00 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 07.11.2013 - 30.08.2017, pentru folosirea de către aceasta a casei de locuit situată în comuna Șieu-Odorhei, jud. Bistrița-Năsăud, înscrisă în C.F. nr. x (nr. vechi 382) Șieu-Odorhei nr. top. x, cu suprafață de 1322,69 mp; obligarea pârâtei la plata chiriei actualizate cu indicele inflației, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 148 și art. 192 C. proc. civ., art. 16 din Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 1886/2006. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 865/F din 29 noiembrie 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă a respins acțiunea și a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 11.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin încheierea din 18 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins cererea apelantului-reclamant de efectuare a unei noi expertize contabile în apel, apreciind că nu se impune suplimentarea probațiunii și, rămânând în pronunțare asupra apelului, a amânat pronunțarea pentru 25 iunie 2019. Prin decizia civilă nr. 147/A din 25 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 11 octombrie 2018 și a sentinței civile nr. 865/F din 29 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Bistrița - Năsăud, în dosarul nr. x/2017, pe care le-a menținut; a fost obligat apelantul A. să plătească intimatei Comuna Șieu-Odorhei suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Hotărârea pronunțată în recurs: Prin decizia civilă nr. 2470 din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 18 iunie 2019 și a deciziei civile nr. 147/A din 25 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 44/A/2021 din 18 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 865/F din 29 noiembrie 2018 a Tribunalului Bistrița Năsăud, secția I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. și în consecință, a dispus obligarea pârâtei Comuna Sieu-Odorhei prin primar să achite reclamantului suma de 51.077,12 RON, sumă care va fi actualizată cu rata inflației, pentru perioada iulie 2018 până la achitarea integrală. De asemenea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 44/A/2021 din 18 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au formulat recurs reclamantul A. și pârâta Comuna Șieu-Odorhei, cereri înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 13 mai 2021, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A., acesta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, și casarea, în parte, a hotărârii recurate cu reținerea cauzei spre rejudecare în sensul modificării, în parte, a deciziei atacate cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 249789,50 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 25 octombrie 2014 - 30 august 2017, pentru folosirea casei de locuit situate în Comuna Șieu-Odorhei, jud. Bistrița-Năsăud, sumă ce va fi actualizată cu indicele inflației, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material referitoare la perioada pentru care a fost dispusă obligarea intimatei la plata chiriei și cu privire la cuantumul chiriei datorate. Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a stabilit că reclamantul este îndreptățit la plata chiriei aferente perioadei 25.10.2014-03.11.2016, în sensul în care, deși a reținut, în mod corect, că momentul de la care pârâta datorează chirie este 25.10.2014, în raport cu încheierea din 01 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 07.11.2013-25.10.2014, rămasă definitivă, a apreciat greșit că momentul până la care pârâta datorează chirie este 03.11.2016, constatând că acest aspect a fost tranșat de instanța de recurs prin decizia de casare. Or, prin decizia civilă nr. 2470 din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a reținut că, în reluarea judecății, se va ține seama, potrivit art. 502 din C. proc. civ., de dezlegările de drept, deci, prin decizia din recurs, nu s-a statuat cu privire la starea de fapt. Totodată, instanța de recurs a reținut că, în rejudecare, instanța urmează să analizeze și celelalte susțineri din fața instanței de apel în legătură cu modalitatea de determinare a cuantumului chiriei, rămânând în sarcina acesteia stabilirea perioadei pentru care se datorează chirie, întrucât instanța de recurs nu a statuat cu caracter definitiv nici începutul, nici sfârșitul și nici nivelul chiriei. În aplicarea și interpretarea prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deși pârâta și-a mutat sediul din imobilul în litigiu în data de 03 noiembrie 2016, anterior împlinirii termenului de 5 ani, stabilit prin alin. (1) al articolului menționat, câtă vreme pârâta a folosit în continuare imobilul, fără a-l preda proprietarului, reclamantul a opinat că i se cuvine contravaloarea lipsei de folosință și ulterior datei de 03 noiembrie 2016. Prin decizia de casare s-a reținut că reclamantul avea obligația menținerii afectațiunii spațiului pe durata de 5 ani prevăzută de lege, care nu este însă cu titlu gratuit, ci, chiar în lipsa unui contract de închiriere, se datorează chiria legală. În ipoteza în care utilizatorul nu dorește să beneficieze de acest drept conferit de lege, trebuie să predea bunul proprietarului, executându-si obligația de restituire. Or, în speță, împrejurarea că pârâta a eliberat efectiv imobilul, dar nu l-a înștiințat pe proprietar despre aceasta, nu poate reprezenta o cauză pentru exonerarea pârâtei de la obligația achitării lipsei de folosință a imobilului. În acest context, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevderilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care se impune admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și modificarea acesteia în sensul obligării pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru perioada cuprinsă între data de 25.10.2014 - 30.08.2017. Subsumat aceluiași motiv de casare, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai criticat faptul că instanța de apel a stabilit greșit cuantumul chiriei la valoarea de 1,7 RON/mp în loc de 6 RON/mp, așa cum prevedea H.G. nr. 1884/2006, în forma în vigoare la momentul în care reclamantul era îndreptățit la acordarea chiriei. În dezvoltarea acestui argument, recurentul-reclamant a susținut că, în urma pronunțării sentinței civile nr. 1603 din 27 iulie 2008 a Curții de Apel București, a fost anulată anexa nr. 1 la H.G. nr. 343/2007, devenind incidente dispozițiile H.G. nr. 1884/2006, care stabileau un cuantum al chiriei de 6 RON/mp și nu de 1,7 RON/mp și care a fost în vigoare până la data la care a fost adoptată H.G. nr. 507/2014. Totodată, în mod nelegal, se reține că există o lipsă de interes pentru că nici în varianta inițială chiria datorată pentru un astfel de imobil nu era de 6 RON/mp, în contextul în care acesta a fost prețul inițial stabilit odată cu intrarea în vigoare a actului normativ și până la adoptarea H.G. nr. 434/2007. De altfel, recurentul a opinat că nici considerentul reținut de curtea de apel potrivit căruia cuantumul chiriei este unul fluctuant, având în vedere că vizează un contract cu prestații succesive, nu poate fi primit de vreme ce cuantumul chiriei este determinat de actul normtiv în vigoare la momentul la care s-a născut dreptul de a solicita contravaloarea lipsei de folosință a imobilului. S-a mai arătat că instanța apel se contrazice, în contextul în care, deși a reținut că, în funcție de actul normativ în vigoare, se modifică și cuantumul chiriei, a apreciat un nivel al chiriei de 1,7 RON/mp pe toată durata contractului, cu toate că pe parcursul derulării contractului au fost incidente H.G. nr. 886/2006, H.G. nr. 507/2014, Legea nr. 65/2015 și Legea nr. 165/2013, ceea ce, conform raționamentului instanței de apel, ar fi impus stabilirea a patru cuantumuri ale chiriei. Prin urmare, cum decizia recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea recursului, pentru motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și stabilirea cuantumului chiriei datorate de către pârât reclamantului la 6 RON/mp. În legătură cu modalitatea de determinare a cuantumului chiriei datorate pentru lipsa de folosință, recurentul-reclamant a solicitat, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte nu poate pronunța soluția de casare decât o singură dată, pricina pendinte fiind deja în cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a primei casări, ca, în rejudecare, să fie dispusă efectuarea unei expertize contabile sau instanța să procedeze la determinarea cuantumului chiriei, raportat la prevederile H.G. nr. 1886/2006, în vigoare la momentul la care a fost dispusă retrocedarea imobilului. Prin cererea de recurs formulată de pârâta Comuna Șieu-Odorhei, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei civile recurate și, urmarea rejudecării cauzei, schimbarea hotărârii recurate, în sensul obligării reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 17996 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, în toate fazele procesuale ale prezentului litigiu. În dezvoltarea acestei critici, pârâta a arătat că, prin decizia atacată, Curtea de Apel Cluj a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 865/F/2018 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, în sensul că a admis, în parte, acțiunea civilă și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 51.077,12 RON, actualizată cu rata inflației pentru perioada iulie 2018 până la achitarea integrală, dispunând, totodată, obligarea la plata sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond, și 2000 RON, cheltuieli de judecată parțiale, în apel. Privitor la obligația stabilită prin decizia recurată la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel a pronunțat soluția cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 alin. (2) și 454 din C. proc. civ. În argumentarea acestei critici, pârâta a susținut că, în privința cheltuielilor de judecată din fața primei instanțe, respectiv a onorariului expertului în cuantum de 3.500 RON, curtea de apel a reținut că această sumă se impune a fi acordată integral, apreciind că efortul expertului este același, indiferent de legea aplicabilă cauzei sau de suma rezultată în urma calculelor. În privința onorariului avocațial acordat, deși în apel a fost de 3.500 RON, în raport cu admiterea în parte a pretențiilor, curtea de apel a apreciat că se impune a fi redus la 2.000 RON. Pentru acordarea către reclamant a onorariului expertului în cuantum de 3.500 RON, instanța a avut în vedere efortul expertului, și nu dispozițiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., însă aprecierile privitoare la munca depusă de expert pentru efectuarea raportului de expertiză judiciară sunt de natură să argumenteze aprobarea/reducerea onorariului pentru expertiză și nu prezintă relevanță în ce privește îndreptățirea la acordarea acestei sume ca și cheltuială de judecată. Intimatul-reclamant a dovedit cheltuieli de judecată în cuantum total de 7000 RON (3.500 RON onorariul expertului și 3.500 RON onorariul avocatului în apel). Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 363475 RON, actualizată cu indicele inflației, iar ca urmare a rejudecării cauzei, acțiunea a fost admisă în parte, respectiv pentru suma de 51077,12 RON, care se va actualiza cu indicele inflației; în acest sens, rezultă că acțiunea intimatului a fost admisă în proporție de 14,052%, astfel că acesta este îndreptățit la acordarea cheltuielilor de judecată în același procent, adică suma de 984 RON (7000 RON x 14,052% = 984 RON). Cu toate că pârâta a solicitat instanței obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, în toate fazele procesuale, curtea de apel a apreciat că pârâta este partea căzută în pretenții, urmând a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, fără ca poziția din apel, în urma rejudecării să poată fi asimilată unei recunoașteri, în sensul dispozițiilor art. 454 din C. proc. civ. Astfel, prin întâmpinarea formulată în fața Tribunalului Bistrița-Năsăud, pârâta a solicitat, în principal, respingerea acțiunii, ca netimbrată și ca nefondată, iar, în subsidiar, a arătat că nu se opune la admiterea, în parte, a acțiunii. A mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 454 C. proc. civ., recunoașterea parțială de către pârâtă a pretențiilor deduse judecății nefiind formulată direct în apel, în urma rejudecării, ci pretențiile reclamantului au fost recunoscute, în parte, pe calea întâmpinării formulate în dosarul de fond, astfel că dispozițiile art. 454 din C. proc. civ. sunt incidente în cauză. Cheltuielile de judecată dovedite de pârâtă sunt în cuantum de 22084 RON, compuse din: suma de 11.250 RON, reprezentând onorariu avocațial în primă instanță, suma de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocațial în apel, suma de 3.834 RON, reprezentând onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare și cazare în recurs, și suma de 4000 RON, onorariu avocațial în rejudecarea apelului. Având în vedere că pretențiile reclamantului au fost respinse în cuantum de 85,948%, recurenta-pârâtă a opinat că se impune obligarea acestuia la plata sumei de 18980 RON (22084 RON x 85,948% = 18980,75 RON), reprezentând cheltuieli de judecată parțiale și, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., pârâta a solicitat compensarea cheltuielilor de judecată, urmând ca în final, reclamantul să fie obligat la plata către pârâtă a sumei de 17996 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale. 6. Apărările formulate în cauză: În data de 23 iunie 2021, reclamantul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca inadmisibil și ca nefondat, cu consecința menținerii soluției pronunțate de curtea de apel. În cuprinsul întâmpinării, recurentul-reclamant a susținut că dispozițiile art. 453 alin. (2) teza I din C. proc. civ., invocate de pârâtă, potrivit cu care atunci când cererea este admisă numai în parte, instanța va stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor, nu sunt aplicabile în etapa procesuală a apelului, având în vedere că, potrivit art. 480 C. proc. civ., instanța de apel nu poate pronunța soluția de admitere în parte a apelului, ci numai să admită, să respingă sau să anuleze cererea de apel ori să constate perimarea lui, acestea fiind singure soluții ce pot fi pronunțate de instanța de apel. Or, în cauză, apelul reclamantului a fost admis în parte, iar hotărârea apelată a fost schimbată în parte, iar această soluție nu este de natură să conducă la concluzia că sunt aplicabile dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel procedând corect în sensul că nu a dispus obligarea reclamantului la plata parțială a cheltuielilor de judecată. În data de 25 iunie 2021, pârâta Comuna Șieu-Odorhei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant, ca nefondat, arătând că prin decizia de casare, instanța supremă, în mod repetat, a reținut data de 03.11.2016 ca fiind data până la care a operat menținerea afectațiunii imobilului, dată la care corect s-a raportat instanța de apel în rejudecare. A mai arătat că termenul de menținere a afectațiunii este de 3 ani, întrucât imobilul intră în categoria prevăzută de pct. 3 din Anexa 2 lit. a), termen care, calculat de la data de 07.11.2013, când s-a pronunțat decizia definitivă de restituire a imobilului, s-a împlinit cel mai târziu la 07.11.2016, iar nu la 07.11.2018 cum susține recurentul. Referitor la critica privind stabilirea cunatumul chiriei la valaorea de 1,7 RON/mp, pârâta a susținut că trimiterile recurentului la sentința civilă nr. 1603/2018 a Curții de Apel București sunt efectuate pentru prima dată în recurs, o astfel de critică neputând fi primită potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., sentință care nici nu a fost depusă la dosar pentru ca instanța de apel să o poată verifica. Raportat la intervalul de timp pentru care recurentul susține că este îndreptățit la plata chiriei, respectiv cu începere din 25.10.2014, recurenta-pârâtă a învederat că suma datorrată cu titlu de chirie nu poate fi calculată în baza dispozițiilor H.G. nr. 1886/2006 în forma anterioară modificării prin H.G. nr. 507/2014, dispozițiile acestui din urmă act normativ fiind în vigoare la data de 25.10.2014 și fiind de imediată aplicare în lipsa unor prevederi legale contrare. În data de 13 iulie 2021, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. 7. Procedura de filtru: Prin încheierea din 09 februarie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de pârâta Comuna Șieu-Odorhei, invocată de recurentul-reclamant A., a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Comuna Șieu-Odorhei împotriva deciziei civile nr. 44/A din 18 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 06 aprilie 2022, ora 9 00 , completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor declarate în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând recursurile formulate, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Recursul declarat de recurentul-reclamant A. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. au fost indicate numai formal prin cererea de recurs, întrucât, criticile formulate, astfel cum au fost dezvoltate, nu pot fi încadrate în acest caz de casare a hotărârii. Singura referire a recurentului-pârât la contradictorialitatea hotărârii vizează cuantumul chiriei stabilit la valoarea de 1,7 RON/mp pe toată durata contractului, în condițiile în care instanța de apel a reținut ca și act normativ aplicabil H.G. nr. 1886/2006, H.G. nr. 507/2004, Legea nr. 65/2015 și Legea nr. 165/2013, critică care urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează modul de aplicare și interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material incidente în speță. Astfel, recurentul nu a argumentat în ce ar consta contradictorialitatea considerentelor pe care instanța de apel și-a fundamentat decizia și nici nu a arătat care sunt motivele din cuprinsul hotărârii instanței de apel străine de natura pricinii. În această situație, Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece simpla indicare a unui caz de recurs, fără ca cererea de recurs să cuprindă argumente care să îl susțină, nu poate atrage obligația instanței de recurs de a cenzura hotărârea pronunțată în apel din perspectiva acelui caz de casare a unei hotărâri. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat, pe de o parte, aplicarea gresită a normelor de drept material cu privire la stabilirea datei până la care pârâta datoarează chirie pentru lipsa de folosință a imobilului, iar pe de altă parte, stabilirea nivelului chiriei la valoarea de 1,7 RON/mpîn loc de 6 RON/mp, cum prevedea H.G. nr. 1884/2006, în forma în vigoare la data la care s-a născut dreptul reclamantului la despăgubiri. Cu privire la prima critică ce vizează stabilirea datei până la care pârâta datoarează chirie, recurentul-reclamant a susținut că este eronată stabilirea de către instanța de apel a datei de 03.11.2016 ca dată până la care pârâta datorează chirie, în condițiile în care prin decizia de casare nu s-a statuat definitiv cu privire la începutul, sfârșitul ori nivelul chiriei. Critica este nefondată. În raport cu critica formulată, Înalta Curte apreciază că recurentul contestă soluția instanței de apel în ceea ce privește neacordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului după data indicată, respectiv după 03.11.2016. Înalta Curte reține că, față de dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, hotărârea instanței de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate. În cauză, prin decizia nr. 2470 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual, instanța de casare a reținut că instanțele fondului, deși au identificat situația juridică a imobilului în litigiu, ca fiind aceea de bun retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001, au concluzionat că nu sunt întemeiate pretențiile reclamantului constând în contravaloarea chiriei aferente folosinței imobilului cât timp a funcționat ca sediu al primăriei, ulterior restituirii, sub motiv că prin actele de retrocedare (dispoziția primarului și ulterior, hotărârea judecătorească irevocabilă) nu s-a făcut mențiunea păstrării afectațiunii imobilului, această statuare fiind eronată și în contra normei legale (art. 16 din Legea nr. 10/2001) care stabilește obligația foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, cărora li se restituie imobile având anumite destinații - indicate în Anexa nr. 2 lit. a), pct. 1-4 - "necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate, ori social-culturale", de a le păstra afectațiunea pe un interval de timp determinat. Astfel, instanța de casare a constatat caracterul nelegal al deciziei atacate, care a înlăturat greșit incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în contradicție cu regimul juridic stabilit al imobilului, restituit în procedura acestui act normativ, cu afectațiunea de sediu al primăriei Comunei Șieu-Odorhei la momentul retrocedării, afectațiune menținută până la data de 03.11.2016, când imobilul a fost eliberat și predat reclamantului, și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, la reluarea judecății urmând a se va ține seama, conform art. 501 C. proc. civ., de dezlegările în drept date prin decizia de casare, respectiv a fi analizate și toate celelalte susțineri din fața instanței de apel în legătură cu modalitatea de determinare a cuantumului chiriei. Instanța de apel, în rejudecare, reanalizând situația de fapt în raport cu dezlegările instanței de casare și cu probele administrate, a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri cu titlu de chirie pentru perioada 7.11.2013-30.08.2017, iar prin încheierea de ședință de la termenul din 1 martie 2018, Tribunalul Bistrița -Năsăud a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru intervalul 7.11.2013-24.10.2014, cu privire la acest aspect, hotărârea tribunalului fiind definitivă, întrucât nu au fost formulate critici în apelul declarat de reclamant, sens în care a apreciat că urmează să aibă în vedere la analiza cererii de chemare în judecată pentru chirie, ca dată de începere 25.10.2014 (dată apreciată de recurentul-reclamant ca fiind corectă, astfel cum reiese din memoriul de recurs). A mai reținut instanța de apel că, dat fiind faptul că prin decizia de casare s-a statuat că afectațiunea imobilului cu destinația de sediu al primăriei comunei Șieu-Odorhei s-a menținut până la data de 03.11.2016, în privința duratei pentru care s-a menținut afectațiunea, soluția este definitivă, astfel că a stabilit îndreptățirea reclamantului la plata chiriei pentru perioada 25.10.2014-3.11.2016, fără posibilitatea ca în cadrul procesual respectiv să mai poată reanaliza criticile potrivit cărora pârâta a eliberat spațiul abia la data de 30.08.2017, situație față de care îndreptățirea sa la plata chiriei s-ar prelungi până la acest din urmă moment. În acest context, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanța de casare cu privire la data de 03.11.2016 a fost esențială pentru stabilirea întinderii dreptului reclamantului la despăgubiri și a fost dată în cadrul temeiului de drept reținut de către instanța de casare ca fiind aplicabil în speța dedusă judecății, respectiv art. 16 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, instanța de apel, ținând cont de îndrumările date de instanța de control judiciar în legătură cu perioada menținerii afectațiunii, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a respectat limitele deciziei de casare asupra problemei de drept dezlegate, respectiv dispozițiile art. 501 C. proc. civ., astfel că nu se poate aprecia că a pronunțat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greșită a prevederilor 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de natură a atrage incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la cea de-a două critică de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant relativ la stabilirea nivelului chiriei datorate de pârâtă la valoarea de 1,7 RON/mp, în loc de 6 RON/mp, cum prevedea H.G. nr. 1884/2016, în varianta în vigoare la data la care s-a născut dreptul reclamantului la despăgubire, se reține că este nefondată. Analizând decizia recurată, se constată că recurentul a criticat aceste aspecte și prin cererea de apel, iar instanța de apel a răspuns judicios criticilor, arătând că, urmarea comparării chiriilor prevăzute de H.G. nr. 1886/2006, în forma anterioară modificării prin H.G. nr. 507/2014, reiese că în anexa I era prevăzută o chirie de 6 RON/mp, așa cum pretinde reclamantul, pentru un imobil destinat afectațiunii speciale cu o suprafață cuprinsă între 1000-1500 mp, situat într-o localitate încadrată în rangul 0, adică în capitala României, București, iar pentru același tip de imobil situat într-o localitate încadrată în rangul IV, cum este cazul Comunei Șieu-Odorhei, era prevăzut un cuantum al chiriei de 1,7 RON/mp. Înalta Curte reține că potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, "(1) În situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a). (2) În acest interval plata cheltuielilor de întreținere aferente imobilului respectiv revine deținătorilor. În perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin Hotărâre a Guvernului". Conform art. 1 din H.G. nr. 1886/2006, pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ale art. 1 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și ale art. 1 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, astfel cum a fost modificată: "Se aprobă cuantumul chiriilor lunare aferente imobilelor care intră sub incidența art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevăzut în anexa nr. 1." Iar potrivit Anexei I la acest act normativ - Cuantumul chiriilor lunare aferente imobilelor care intră sub incidența art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru imobile ocupate de instituții publice (administrații financiare, trezorerii, ministere și alte autorități ale administrației publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curți de apel, poliție, poliție de frontieră, jandarmerii, servicii publice comunitare pentru situații de urgență, sedii vamale, arhive naționale, direcții județene, case de asigurări de sănătate, primării, prefecturi, consilii locale și județene, inspectorate școlare), încadrate în rangul IV, valoarea chiriei este de 1,7 RON/mp, în cazul unui imobil cu o suprafată cuprinsă între 1000-1500 mp. Astfel, în raport cu dispozițiile legale anterior evocate, cu rangul localității pârâte și suprafața de 1217,18 mp, necontestată de către pârâtă, pentru care se solicită despăgubiri, se constată că este nefondată critica recurentului în sensul că valoarea chiriei este de 6 RON/mp, iar nu 1,7 RON/mp cum a stabilit instanța de apel. Totodată, se reține că dispozițiile H.G. nr. 1888/2006 și cele ale H.G. nr. 343/2007, privind modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.886/2006, au fost abrogate prin Art. III din Legea nr. 65/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care să se finalizeze situația prevăzută la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și pentru prorogarea unor termene, în vigoare din 05 aprilie 2015. În acest sens, contrar argumentelor recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel a stabilit o chirie unică de 1,7 RON/mp pe toată durata contractului, în condițiile în care a reținut ca acte normative aplicabile H.G. nr. 1886/2006, H.G. nr. 507/2014, Legea nr. 65/2015 și Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reține că, în rejudecare, în mod corect instanța de apel a stabilit o valoare defalcată a chiriei, pentru perioada 25.10.2014-04.04.2015 (cât timp a fost în vigoare H.G. nr. 1886/2006, modificat prin H.G. nr. 507/2014) și pentru perioada 05.04.2015-03.11.2016 (când valoarea chiriei la care este îndreptățit reclamantul este cea prevăzută de Legea nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 65/2015). Așadar, critica recurentului că instanța de apel se contrazice, întrucât, deși a reținut că valoarea chiriei se schimbă în funcție de actul normativ în vigoare, totuși a stabilit o chirie unică de 1,7 RON/mp pe toată perioada pentru care se solicită despăgubiri, este nefondată. În ceea ce privește legea aplicabilă, în mod corect, instanța de apel a apreciat că, în speță, deși între părți nu există un contract de închiriere, suntem în prezența unui contract cu executare succesivă, în timp, chiria fiind stabilită de lege, iar nu prin acordul părților, pentru fiecare lună pârâta datorând o chirie în cuantumul prevăzut de lege, iar nu chiria prevăzută de actele normative în vigoare la momentul nașterii dreptului reclamantului de a încasa chirie. Înalta Curte reține că, în cazul contractelor cu executare succesivă, aplicarea principiului "tempus regit actum", pentru succesiunea legilor civile în timp, are ca efect faptul că fiecare dintre prestațiile succesive executate și fiecare dintre obligațiile asumate în cadrul contractului sunt guvernate de reglementările în vigoare la momentul executării, obligațiile reciproce executându-se succesiv (în timp). Prin urmare, chiar dacă un contract cu executare succesivă este guvernat de o lege, efectele, respectiv executarea prestațiilor succesive, pot fi guvernate de o altă lege, în funcție de legea în vigoare la fiecare dintre aceste momente. În speță, instanța de apel a calculat corect valoarea chiriei defalcat, raportat la actele normative în vigoare la data scadenței, respectiv, așa cum s-a arătat anterior, pentru perioada 25.10.2014-04.04.2015 a avut în vedere dispozițiile H.G. nr. 1886/2006, modificate prin H.G. nr. 507/2014, iar pentru perioada 05.04.2015-03.11.2016, ulterior abrogării H.G. nr. 1886/2006, s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 65/2015. Pentru aceste considerente, reținând că motivele invocate de recurentul-reclamant sunt nefondate, în ansambulul lor, iar instanța de apel a dat o corectă și judicioasă dezlegare cauzei deduse judecății, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 44/A din 18 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Comuna Șieu-Odorhei Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (2) și a art. 454 C. proc. civ., critici care pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În susținerea criticii privind aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, în raport cu soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, nu se impunea acordarea integrală a cheltuielilor, ci trebuiau reduse, atât onorariul avocatului, cât și onorariul stabilit pentru expertul desemnat în cauză. Critica este nefondată. Prin decizia atacată, instanța de apel a apreciat că pârâta, fiind parte care a pierdut procesul, va fi obligată să plătească reclamantului suma de 3.500 RON, cheltuieli de judecată la fond și suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost admisă doar în parte și că nu se impune acordarea integrală a cheltuielilor. În privința cheltuielilor din fața primei instanțe, a arătat că acestea reprezintă onorariu expert, sumă ce se impune a fi acordată integral, efortul expertului fiind același indiferent de legea aplicabilă cauzei sau de suma rezultată în urma calculelor. În privința onorariul avocațial, a apreciat că, în raport cu admiterea în parte a pretențiilor, se impune a fi redus de la 3500 RON la suma de 2000 RON. Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă art. 453 C. proc. civ. Astfel, conform art. 453 C. proc. civ.: "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată." Înalta Curte reține că dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată își are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părții care a câștigat procesul. Acest aspect reiese din conținutul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate în mod justificat de partea care a obținut un rezultat favorabil în proces. Contrar susținerii recurentei, soluția pronunțată de curtea de apel este legală prin raportare la soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și la normele legale evocate, întrucât culpa procesuală a părții care a pierdut procesul este reținută și în situația în care cererea de chemare în judecată a fost admisă în tot sau în parte, întrucât pârâtul, fiind atras în litigiu până la finalizarea acestuia, este nevoit să suporte cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru a beneficia de o apărare calificată. Dispozițiile art. 453 C. proc. civ. nu condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de modalitatea în care a fost admisă acțiunea civilă, ci de culpa procesuală rezultată din pierderea litigiului, interesând, pentru aplicarea normei, rezultatul procesului și conduita pârâtului, manifestată pe parcursul acestuia, respectiv recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate, conform art. 454 din cod. Or, în cauză, contrar argumentelor recurentei, se constată că aceasta nu a recunoscut pretențiile reclamantului prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 454 C. proc. civ., iar faptul că în etapa procesuală a apelului, în rejudecare, recurenta-pârâtă a învederat prin notele scrise că nu se opune admiterii în parte a apelului declarat de reclamant nu poate fi asimilată unei recunoașteri, în sensul dispozițiilor art. 454 C. proc. civ., cum corect a apreciat instanța de apel. Așadar, cheltuielile de judecată, contrar susținerilor recurentei, nu au fost acordate reclamantului în integralitatea lor, iar dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată este în căderea judecătorului. Având în vedere că recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, reținându-se culpa procesuală a acesteia, întinderea pecuniară a drepturilor acordate nu este de natură a conduce la modificarea acestei premise procesuale, în mod corect instanța de apel soluționând capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată. Cu privire la critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, în cadrul căreia recurenta-pârâtă a susținut că reclamantul este îndreptățit la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 984 RON, în raport cu pretențiile admise, Înalta Curte apreciază că reprezintă o chestiune de temeinicie și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Astfel, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., critica este lovită de nulitate în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Referitor la solicitarea recurentei-pârâte de obligare a recurentului-reclamant la plata sumei de 18980 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată parțiale, și compensarea acestor cheltuieli, urmând ca în final reclamantul să fie obligat la plata către pârâtă a sumei de 17996 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, urmează a fi respinsă în raport cu soluțiile pronunțate în cauză, compensarea judiciară reglementată de art. 453 alin. (2) C. proc. civ. fiind o consecință a obligației reciproce a părților cu privire la suportarea totală sau parțială a cheltuielilor de judecată, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății. În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect textele de lege menționate la împrejurările concrete ale cauzei, motiv pentru care nu se poate reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., norma de procedură nefiind încălcată în cauză, sens în care în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comuna Șieu-Odorhei împotriva deciziei civile nr. 44/A din 18 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017. În raport cu soluția pronunțată și cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenți.