ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2470/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Bistrița - Năsăud, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei Comuna Șieu-Odorhei la plata sumei de 363.475,00 RON ce reprezintă chiria aferentă perioadei 07.11.2013 - 30.08.2017 pentru folosirea de către aceasta a casei de locuit situată în comuna Șieu-Odorhei, jud. Bistrița-Năsăud, înscrisă în C.F. nr. x (nr. vechi 382) Șieu-Odorhei nr. top. x cu suprafață de 1322,69 mp; obligarea pârâtei la plata chiriei actualizate cu indicele inflației; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 148, 192 C. proc. civ., art. 16 din Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 1886/2006.

Prin sentința civilă nr. 865/F din 29 noiembrie 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud a respins acțiunea și a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 11.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.

Prin încheierea din 18 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins cererea apelantului-reclamant de efectuare a unei noi expertize contabile în apel, apreciind că nu se impune suplimentarea probațiunii și, rămânând în pronunțare asupra apelului, a amânat pronunțarea pentru 25 iunie 2019.

Prin decizia civilă nr. 147/A din 25 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 11 octombrie 2018 și a sentinței civile nr. 865/F din 29 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Bistrița - Năsăud, în dosarul nr. x/2017, pe care le-a menținut; a fost obligat apelantul A. să plătească intimatei Comuna Șieu-Odorhei suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva încheierii din 18 iunie 2019 și a deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea cererii de recurs, reclamantul A., a susținut, în esență, următoarele critici:

- Deși a reținut că imobilul se încadrează în categoria celor prevăzute de anexa nr. 2 lit. a) pct. 3, în mod greșit instanța a considerat că reclamantul nu este îndreptățit la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

- Instanțele de fond au greșit atunci când au considerat că afectațiunea prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu este una legală și trebuie prevăzută expres prin actul de retrocedare. Instanțele aveau obligația de a verifica actul normativ care reglementează plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în discuție, care a fost retrocedat la data de 7 noiembrie 2013 și care intră în categoria imobilelor enumerate la art. 16 din legea 10/2001.

- În opinia recurentului, împrejurarea conform căreia în decizia de restituire nu s-a consemnat în mod expres obligația proprietarului de a menține afectațiunea bunului pentru o perioadă determinată de timp nu poate determina înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât timp s-a dovedit afectațiunea acestui imobil.

- În ceea ce privește cuantumul chiriei, recurentul a arătat că acesta este determinat prin act normativ special, iar legea nu condiționează nașterea obligației de plată a chiriei de încheierea unui contract de închiriere, ci obligația de plată izvorăște din lege.

De asemenea, în mod greșit instanțele au considerat că plata pentru lipsa de folosință intră sub incidența H.G. nr. 504/2014 (act normativ care modifică nivelul chiriei stabilit prin H.G. nr. 1886/21.12.2006), în condițiile în care actul normativ nu era în vigoare la data retrocedării imobilului.

- S-a susținut că atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut în mod greșit starea de fapt, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale care reglementează dreptul foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora de a beneficia de chiria datorată pentru folosința imobilelor restituite în procedura Legii nr. 10/2001 în condițiile ocupării acestora de către terți.

- Cu privire la nelegalitatea și netemeinicia încheierii din data de 11 noiembrie 2018, vizând respingerea obiecțiunilor reclamantului la raportul de expertiză contabilă, recurentul a susținut că expertul a aplicat eronat prevederile H.G.. nr. 504/2014 pentru a calcula valoarea chiriei imobilului, și pe de altă parte, instanța, în mod nelegal, și-a însușit poziția expertului, antepronunțându-se asupra soluției.

- De asemenea, recurentul a arătat că instanța a invocat motive străine de natura cauzei respectiv, că reglementarea chiriei intră sub incidența dreptului comun și nu a art. 16 din Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 1886/2006, iar din acest punct de vedere, în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Comuna Șieu-Odorhei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicitat respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 17 septembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la 19 noiembrie 2020.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Instanțele fondului, deși au identificat situația juridică a imobilului în litigiu, ca fiind aceea de bun retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001, au concluzionat că nu sunt întemeiate pretențiile reclamantului constând în contravaloarea chiriei aferente folosinței imobilului cât timp a funcționat ca sediul al primăriei, ulterior restituirii, sub motiv că prin actele de retrocedare (dispoziția primarului și ulterior, hotărâre judecătorească irevocabilă) nu s-a făcut mențiunea păstrării afectațiunii imobilului.

Această statuare este eronată și în contra normei legale (art. 16 din Legea nr. 10/2001) care stabilește obligația foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, cărora li se restituie imobile având anumite destinații - indicate în Anexa nr. 2 lit. a), pct. 1-4 - "necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate, ori social-culturale", de a le păstra afectațiunea pe un interval de timp determinat.

O astfel de obligație este una legală și subzistă atâta timp cât, potrivit textului menționat, imobilele sunt necesare și afectate interesului public.

În speță, situația juridică necontestată a imobilului - rezultată din probe și reținută ca atare de instanțele fondului - a fost aceea a retrocedării lui în natură, către reclamant, în baza Legii nr. 10/2001. Inițial, restituirea s-a făcut în cotă de 1/4, prin dispoziția nr. x/2009, a primarului, iar restul imobilului, conform deciziei nr. 4362/2013 a Curții de Apel Cluj - în condițiile în care, la data restituirii, acesta funcționa ca sediu al primăriei comunei Șieu Odorhei, afectațiune păstrată până la 3.11.2016, când a fost eliberat și predat reclamantului.

Faptul că, potrivit art. 16.2 din H.G. nr. 250/2007 (conținând Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001) se stabilește că în "cazul prevăzut la art. 16 din lege, decizia/dispoziția motivată de restituire în natură trebuie să indice în mod expres obligația proprietarului de a menține afectațiunea imobilului restituit și termenul până la care îi revine această obligație", nu înseamnă că, în absența unei astfel de mențiuni, obligația legală nu funcționează, dacă ea este impusă de situația bunului, iar entitatea deținătoare nu îl eliberează.

Aceasta întrucât hotărârea de Guvern este un act emis în organizarea executării legii, nefăcând decât să reia și să indice cum se concretizează obligația păstrării afectațiunii, obligație care își păstrează însă sorgintea, fundamentul legal (fără ca ea să rezulte din actul normativ cu valoare inferioară legii, pentru a se putea susține că în absența unei astfel de mențiuni obligația legală nu subzistă).

De asemenea, menținerea afectațiunii ulterior retrocedării imobilului a rezultat din însăși modalitatea de folosire în fapt a acestuia, care a continuat să reprezinte sediu al primăriei până la 3.11.2016.

De aceea, aprecierea instanței de apel în sensul că, prin neinserarea mențiunii păstrării afectațiunii bunului, ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 16.2 din H.G. nr. 250/2007, care ar fi permis "emitentului dispoziției de restituire să aprecieze dacă este necesară sau nu menținerea afectațiunii imobilului, cât și beneficiarului restituirii să conteste obligația instituită în sarcina sa" este una eronată, care contrazice deopotrivă norma legală (art. 16 din Legea nr. 10/2001), cât și situația de fapt reținută de aceeași instanță.

Împrejurarea că emitentul dispoziției a considerat că este necesară păstrarea afectațiunii bunului a rezultat, cum s-a arătat, din chiar folosirea acestuia ca sediu al primăriei, pe o perioadaă de încă 3 ani de la momentul restituirii, în întregime, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În același timp, beneficiarul restituirii nu putea să conteste obligația legală ce îi incumba, de a respecta destinația imobilului, folosit în fapt pentru desfășurarea activităților de interes public ale comunității locale.

Numai în ipoteza în care deținătorul bunului ar fi arătat expres că imobilul nu-i mai este necesar (pentru că dispune, de exemplu de un alt sediu în care să funcționeze primăria) și l-ar fi pus la dispoziția fostului proprietar, acesta din urmă ar fi fost eliberat de obligația legală a păstrării afectațiunii. Doar într-o astfel de ipoteză neintrarea în stăpânirea bunului i-ar fi fost imputabilă și pretențiile referitoare la contravaloarea folosinței lipsite de orice fundament legal.

Altminteri, prevalându-se de lipsa unei mențiuni formale pe actele de retrocedare, pârâtul pretinde, în realitate - iar poziția acestuia a fost validată prin soluția instanțelor de fond - o folosire cu titlu gratuit a imobilului aparținând unui proprietar recunoscut ca atare prin acte irevocabile (dispoziție a primarului, respectiv, hotărâre judecătorească).

- De asemenea, faptul că o parte din imobil ar fi fost folosit de Biserica greco-catolică nu poate avea semnificația reținută de instanța de apel (a nerespectării unei proceduri în legătură cu delimitarea spațiului necesar activității de interes public), câtă vreme calitate de unitate deținătoare, în procedura restituirii conform Legii nr. 10/2001, a avut-o primăria în legătură cu întregul imobil.

Împrejurarea că o parte din spațiu ar fi fost utilizată, ulterior retrocedării, și de o altă entitate, nu are consecințe sub aspectul incidenței art. 16 din Legea nr. 10/2001, ci poate, eventual, reprezenta temei al desocotirii între aceasta și primărie, nefiind opozabilă reclamantului modalitatea în care, înăuntrul celor 3 ani în care a funcționat obligația de păstrare a afectațiunii, beneficiarul acesteia a lăsat să-i fie folosit parte din spațiul ce îi era destinat.

- Este, de asemenea, întemeiată critica recurentului vizând considerentul greșit al instanței de apel conform căruia ar fi trebuit să procedeze la punerea în executare a hotărârii de retrocedare și, în ipoteza în care nu i se restituia imobilul, să ceară, pe calea dreptului comun, despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Pe de o parte, pentru că o punere în executare silită a hotărârii nu era posibilă față de obligația ce greva asupra titularului restituirii de a respecta destinația bunului. Pe de altă parte, în măsura în care imobilul n-ar mai fi fost necesar unei utilizări corespunzătoare activității de interes public, beneficiarul acesteia ar fi trebuit să pună bunul la dispoziția proprietarului, căruia legiuitorul i-a îngrădit pentru o perioadă de timp prerogativele proprietății doar în considerarea unui interes public.

Altfel spus, statul prin organele administrației publice locale nu poate opune reclamantului o neexecutare de bunăvoie a unei hotărâri judecătorești și a unui act administrativ, ambele vizând retrocedarea unui imobil ce a intrat în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta întrucât principiul în materia executării obligațiilor este acela al aducerii la îndeplinire de bunăvoie, iar nu prin intermediul executării silite, neputându-i-se imputa creditorului că nu-și valorifică un drept, în contrapondere cu debitorul ce nu-și execută obligația, reclamând astfel intervenția forței coercitive a statului.

- Este eronat și considerentul instanței de apel conform căruia reclamantul ar fi trebuit să procedeze la valorificarea pretențiilor pe calea dreptului comun și să ceară astfel contravaloarea lipsei de folosință.

În realitate, regimului juridic al imobilului fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 16 din legea nr. 10/2001, pentru perioada menținerii afectațiunii îi este incidentă reglementarea din alin. (2) al acestui text (conform căruia, în intervalul păstrării afectațiunii, plata cheltuielilor de întreținere aferente imobilului revine deținătorilor, iar noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre de Guvern).

Ca atare, în aplicarea prioritară a normei speciale și a principiului lex specialia generalibus derogant, temei al pretențiilor reclamantului îl constituie, așa cum acesta a indicat în mod corect, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu normele dreptului comun, astfel cum greșit apreciază instanța de apel că ar fi fost reprezentat cadrul corect al judecății.

Tot astfel, este greșită aprecierea instanței de apel, care o conduce la aceeași concluzie a netemeiniciei pretențiilor, sub motiv că reclamantul ar fi solicitat contravaloarea lipsei de folosință și nu chirie restantă, așa cum i-ar rezulta îndreptățirea din textul de lege (art. 16 alin. (2) de care se prevalează.

În realitate, chiria reprezintă contraprestația pentru folosința imobilului exercitată de altcineva decât titularul dreptului de proprietate, fiind, în fapt, tocmai contravaloarea lipsei de folosință, pe care legiuitorul o reglementează în această materie, fixându-i ca reper - tocmai în considerarea naturii și afectațiunii bunului - o chirie în cuantumul stabilit prin hotărârea de Guvern.

Împrejurarea că între părți nu s-a încheiat un contract de închiriere este lipsită de relevanță, câtă vreme prin dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 1886/2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este reglementată și această ipoteză, în sensul că în situația neîncheierii contractului de închiriere în formă scrisă "obligația de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni".

- Criticile referitoare la determinarea în concret a cuantumului chiriei, la calculele făcute de către expert și obiecțiunile aduse raportului de expertiză nu pot face obiect de analiză pentru instanța de recurs, având în vedere deopotrivă, soluția eronată la care s-au oprit instanțele fondului, de negare a însuși dreptului la despăgubiri (nu doar a cuantumului acestuia), precum și faptul că vizează aspecte de probatoriu, necenzurabile ca atare în recurs.

În consecință, potrivit considerentelor expuse, se va constata caracterul nelegal al deciziei atacate, care a înlăturat greșit incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în contradicție cu regimul juridic stabilit al imobilului, restituit în procedura acestui act normativ, cu afectațiunea de sediul al primăriei la momentul retrocedării, afectațiune menținută până la data de 3.11.2016.

Ca atare, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia atacată și încheierea de ședință din 18 iunie 2019 (ca premergătoare judecății fondului și conținând dezlegări, obiect al criticilor referitoare la determinarea cuantumului chiriei) iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

La reluarea judecății se va ține seama, conform art. 501 C. proc. civ., de dezlegările în drept date prin prezenta decizie, urmând să fie analizate și toate celelalte susțineri din fața instanței de apel în legătură cu modalitatea de determinare a cuantumului chiriei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 18 iunie 2019 și a deciziei civile nr. 147/A din 25 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.