ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2292/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă, la 31.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., în contradictoriu și cu intervenientul forțat C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale ca urmare a evenimentului ce a avut loc la 27.04.2014 și a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, raportat la suma datorată, de la 29.07.2015 (data refuzului pârâtei de a-i acorda despăgubiri) și până la executarea efectivă a obligației de plată; cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând introducerea, în cauză, a D. din Franța; pe fond, a solicitat admiterea, în parte, a acțiunii, în limita sumei de 30.000 de RON daune morale și respingerea cererii de acordare a penalităților.

Reclamanta a formulat cerere de modificare a acțiunii, prin care a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârât, a D. din Franța, prin mandatar B..

Prin încheierea de ședință din 04.10.2016, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a B., față de dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

Prin sentința civilă nr. 513/23.05.2019, Tribunalul Sălaj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâtului D. din Franța, prin mandatarul său, B., la plata despăgubirilor reprezentând daune morale, în sumă de 200.000 RON, ca urmare a evenimentului rutier ce a avut loc la 27.04.2014, la care se vor adăuga penalități de întârziere de 0,1% pe zi la această sumă, începând cu 29.07.2015, respectiv data refuzului pârâtului de a-i acorda despăgubiri reclamantei.

Aceeași instanță, prin încheierea din 28.05.2019, a admis cererea reclamantei și a îndreptat eroarea materială strecurată în hotărâre, în sensul că a dispus trecerea mențiunii corecte a penalităților de întârziere ca fiind de 0,2% pe zi, în loc de 0,1% pe zi, cum, din eroare, s-a trecut.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul D. din Franța, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia nr. 235 A/06.11.2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul și a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale cuvenite reclamantei de la suma de 200.000 RON la suma de 70.000 RON. A menținut, în rest, sentința atacată. A obligat pe apelantul D. din Franța să plătească intimatei A. suma de 1.645 RON cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Cu privire la penalitățile de întârziere, apelantul a susținut că penalitățile de întârziere trebuie acordate fie după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, fie după trecerea a 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, întrucât, până la această dată, creanța reclamantei nu este certă, lichidă și exigibilă.

Curtea a constatat că aceste critici sunt nefondate, motivat de următoarele argumente:

Evenimentul asigurat s-a produs la 27.04.2014, dată la care era în vigoare Ordinul nr. 14/29.11.2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

După cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în cazul în care părțile nu s-au înțeles și s-a ajuns la vreuna dintre situațiile prevăzute de art. 45 din același act normativ, despăgubirea se va plăti de către asigurătorul RCA în maxim 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Însă, dispozițiile art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 sunt incidente doar în situația în care este prezentă vreuna dintre ipotezele expres și limitativ prevăzute de acest text legal, altfel, urmând să fie aplicabile dispozițiile art. 36 și art. 37 din Ordin.

Prin urmare, în speță, penalitățile de întârziere se datorează începând cu data expirării unui termen de 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat.

În speță, reclamanta a înaintat cererea de despăgubiri către asigurător la 29.05.2015, iar pârâtul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 36 alin. (1) lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în esență, omisiunea de a-și îndeplini această obligație fiind fundamentată pe împrejurarea, conform răspunsului din 21.07.2015, că reclamanta nu i-ar fi comunicat dosarul penal nr. x/2014 .

Din întâmpinarea depusă în fața instanței de fond rezultă faptul că pârâtul avea cunoștință de dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Jibou, însă a apreciat că procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit de Poliția Orașului Jibou, cu ocazia cercetării condițiilor producerii accidentului rutier din 27.04.2014, nu este suficient pentru stabilirea vinovăției autorului accidentului.

În consecință, la data la care reclamanta a formulat cererea de despăgubiri, cerere care nu a fost contestată prin depunerea unei contraoferte, aceasta era îndreptățită să primească o ofertă de despăgubiri, așa cum prevede art. 36 alin. (1) lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în caz contrar, pârâtul fiind ținut la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 36 și art. 37 din același ordin.

Este adevărat că, de principiu, executarea silită poate fi demarată doar dacă o creanță, a cărei executare silită se intenționează, este una certă, lichidă și exigibilă, în sensul avansat de art. 663 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în cauză nu se pune în discuție problema executării silite a creanței reclamantei, ci cea a neîndeplinirii culpabile de către pârât a obligațiilor instituite, în sarcina sa, prin chiar art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâtul D. din Franța, criticând-o pentru următoarele motive:

Soluția instanței de apel, de respingere a motivului vizând penalitățile de întârziere, este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 alin. (1), alin. (3), alin. (5), alin. (6), art. 37, art. 44, art. 45 pct. 3 și art. 46 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Diferendul dintre părți poartă asupra datei de la care curg, în speță, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii cuvenite victimei cu titlu de daune morale, instanțele de fond și apel apreciind că penalitățile se datorează începând cu 29.07.2015, întrucât, la acel moment, pârâtul deținea toate actele necesare instrumentării și soluționării, pe cale amiabilă, a dosarului de daună și, cu toate acestea, nu a plătit reclamantei despăgubirea (motivarea primei instanțe), respectiv ar fi trebuit să i se comunice reclamantei o ofertă și să-i achite despăgubirea în termen de 3 luni de la data avizării daunei (motivarea instanței de apel). Recurentul pârât a considerat că dosarul de daună nu a fost niciodată complet, așa încât să îl poată soluționa pe cale amiabilă, prin plata unei despăgubiri. Ca atare, nici penalitățile de întârziere nu pot curge de la un moment anterior expirării unui termen de 10 zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești date în cauza dedusă judecății, fiind incidentă teza a II-a din art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Potrivit legislației speciale în materie, penalitățile de întârziere se pot acorda de la o dată anterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se stabilește răspunderea în producerea accidentului și se cuantifică despăgubirea cuvenită victimei doar în cazul în care dosarul de daună nu a fost soluționat (pe cale amiabilă), în termenul legal de 3 luni de la avizare, prevăzut de art. 36 din Norme, din motive imputabile asigurătorului/D.. Aceasta presupune ca, la dosarul de daună, să fi existat toate probele/înscrisurile necesare determinării răspunderii și cuantificării pagubei și, cu toate acestea, în mod vădit culpabil, asigurătorul/Biroul să nu-l fi gestionat - ipoteză care nu se regăsește în prezenta speță, de vreme ce singurul act cu referire la situația de fapt, depus de reclamantă la dosarul de daună, în procedura de instrumentare pe cale amiabilă (și, ulterior, singurul act atașat acțiunii cu privire la situația de fapt) este procesul-verbal de cercetare la fața locului, emis de poliție imediat după accident, document care însă nu conține informații relevante, obiective și certe cu privire la dinamica producerii accidentului și culpă.

Deși, pe prima pagină a acestui înscris, este ilustrată o ipoteză a producerii accidentului (și anume, pe fondul neadaptării vitezei în curbă, șoferul a pierdut controlul vehiculului, iar acesta s-a răsturnat), esențial de reținut este faptul că această variantă de dinamică a evenimentului nu rezultă din probe certe, obiective, avute la dispoziție de agenții de politie ce au emis respectivul act (din contră, conducătorul vehiculului, audiat fiind de către polițiști la fața locului, a declarat că nu își amintește cum s-a produs accidentul - chestiune reținută la pagina 3 din procesul-verbal, iar alte dovezi vizând dinamica nu existau la acel moment). Astfel, varianta de dinamică inserată în procesul-verbal nu este decât o opinie preliminară, simpla supoziție a lucrătorilor de poliție trimiși să investigheze cazul, acest înscris nefiind suficient pentru a releva modalitatea și împrejurările producerii accidentului.

Dovada în acest sens stă chiar în faptul că dosarul de urmărire penală nr. 371/P/2014, deschis ca urmare a evenimentului rutier din 27.04.2014, a rămas în lucru la Poliție și Parchet mai mulți ani după momentul întocmirii procesului-verbal de cercetare la fața locului.

Or, dacă lucrurile ar fi fost clare sub aspectul dinamicii accidentului (așa cum a susținut reclamanta), în mod sigur, dosarul de urmărire penală nu ar mai fi trenat atât timp, faptul că autoritățile penale au derulat cercetări în continuare, pentru o lungă perioadă de timp, demonstrând contrariul.

Contrariul este demonstrat și de decizia instanței civile de fond, care a dispus suspendarea prezentei cauze până la soluționarea dosarului de urmărire penală, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, prima instanță a apreciat, pe de o parte, că se impune suspendarea acestui dosar civil până la finalizarea cercetării penale, cu argumentul că soluția care ar urma să fie dată în dosarul penal ar putea avea înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce se va pronunța în această cauză, însă, pe de altă parte, odată repus pe rol dosarul ca urmare a admiterii recursului reclamantei la încheierea de suspendare (cu motivarea că a trecut mai mult de 1 an de la suspendare și dosarul penal încă nu a fost soluționat, iar nu cu motivarea ca soluția din penal nu ar fi de natură să o influențeze pe cea din civil) a apreciat că pârâtul deținea, încă din 29.07.2015, toate actele necesare soluționării dosarului de daună. În atare condiții, conduita instanței, în cele două situații, apare ca vădit antagonică.

În realitate, nici la 29.07.2015, nici la data învestirii instanței civile cu prezenta acțiune, aceste chestiuni (dinamica accidentului și culpa în producerea lui) nu erau tranșate, astfel încât nici recurentul nu avea obligația corelativă de a soluționa dosarul de daună al reclamantei pe cale amiabilă, nefiind întrunite condițiile prevăzute de lege în acest sens.

De altfel, tocmai acesta a și fost motivul pentru care pârâtul, primind avizarea de daună a reclamantei și fiind în imposibilitate legală de a derula propria investigație, în considerarea interdicției ce reiese din interpretarea, per a contrario, a art. 36 alin. (3) din Normele C.S.A., de care instanța nu a ținut seama, i-a solicitat reclamantei să-i pună la dispoziție un act de culpă emis de autorități. Totodată, a efectuat propriile demersuri la Parchet, în scopul obținerii rechizitoriului/rezoluției (așa cum rezultă din corespondența atașată motivelor de apel - anexele nr. 7-10), primind răspuns în sensul că dosarul penal nu a fost soluționat, astfel încât nu i se poate comunica actul cerut (anexa nr. 11). Pentru acest motiv, a înștiințat-o pe reclamantă că, pentru moment, nu-i poate soluționa dosarul de daună, fiind necesară finalizarea cercetării autorităților.

O dovadă în plus, în sensul celor mai sus arătate, este și faptul că instanța de fond a dispus alăturarea dosarului de urmărire penală nr. 371/P/2014 la prezentul dosar civil; or, dacă s-ar fi considerat că situația de fapt este clară, atunci nu s-ar mai fi justificat acvirarea dosarului penal. Dosarul penal a fost atașat abia pentru termenul din 14.03.2019, aceasta fiind data la care atât instanța, cât și părțile, au luat cunoștință de modul și de împrejurările producerii accidentului, așa cum rezultau din cuprinsul dosarului de urmărire penală.

Din cele de mai sus reiese că pârâtul nu a rămas în pasivitate, în mod culpabil, astfel încât să se justifice obligarea la plata penalităților de întârziere calculate începând cu 29.07.2015, ci, în lipsa unui document emis de autoritățile penale, din care să rezulte dinamica accidentului și vinovăția șoferului auto cu nr. de înmatriculare x, nu a putut soluționa favorabil, pe cale amiabilă, pretenția reclamantei.

În consecință, este incidentă ipoteza reglementată în art. 36 alin. (5) teza a II-a din Normele C.S.A., conform căreia "despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile (...) de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească", iar nu cea din teza I, de vreme ce nu a fost îndeplinită condiția depunerii, la dosar, a înscrisului necesar stabilirii răspunderii (solicitat în scris de pârât).

Instanța de apel, în mod greșit, nu a avut în vedere dispozițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a și alin. (6) din Norme, motivarea fiind limitată la evocarea art. 36 alin. (1) lit. a), în) sensul că pârâtul datorează penalități de întârziere, deoarece nu a transmis o ofertă și nu a despăgubit-o pe reclamantă, în termen de 3 luni de la avizare.

Pe de o parte, Curtea a omis că obligația de dezdăunare înăuntrul acestui termen subzistă doar în eventualitatea în care este îndeplinită și condiția completării, în prealabil, a dosarului de daună cu documentația necesară soluționării sale (condiție neîndeplinită în speță, câtă vreme nici reclamanta și nici Parchetul de pe lângă Judecătoria Jibou nu au pus la dispoziție vreun document din care să rezulte cum s-a produs accidentul și cine se face vinovat de producerea sa), iar, pe de altă parte, nu a ținut seama că transmiterea unei oferte de despăgubire în termen de 3 luni de la data avizării nu este singura soluție reglementată de legislația specială.

Astfel, în art. 36 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 14/2011, se prevede soluția respingerii, motivate, a cererii de despăgubire, ipoteză, pe deplin, incidentă în speța, câtă vreme refuzul pârâtului de dezdăunare a fost transmis în termen și justificat de faptul că nu s-a putut concluziona, pe cale amiabilă, că sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii sale.

Mai mult, varianta soluționării dosarului de daună (prin emiterea unei oferte de despăgubire în termen de 3 luni) reglementată de art. 36 alin. (1) lit. a) este expres condiționată de dovedirea răspunderii asiguratului în producerea accidentului și cuantificarea prejudiciului.

În acest context, susținerea reclamantei din întâmpinarea formulată în apel, în sensul că obținerea unui act din care să reiasă dinamica accidentului și culpa nu constituia o condiție esențială pentru instrumentarea dosarului și acordarea despăgubirii pe cale amiabilă (întrucât - de vreme ce reclamanta era pasager în mașină - nu are relevanță nici cine conducea și nici din culpa cui s-a produs accidentul), este nefondată.

În realitate, aceste aspecte au, întotdeauna, importanță, deoarece pot apărea situații în care asigurătorul/Biroul fie nu mai are obligația legală de a plăti despăgubiri (ipoteza culpei exclusive a victimei sau a unui terț, reglementate în art. 27 din Norme), fie are obligația de a despăgubi numai proporțional cu gradul de culpă reținut în sarcina conducătorului pentru care aceste entități sunt ținute legalmente să achite dezdăunări (ipoteza culpei comune a șoferului și victimei, reglementată în art. 28 din Norme).

Or, esențial de reținut în speță este că, la data avizării daunei de către reclamantă (anul 2015), în lipsa unui rechizitoriu sau altui act echivalent din care să reiasă, clar, împrejurările, modul de producere a accidentului și culpa, luând, totodată, în calcul interdicția impusă de lege, în sensul de a realiza propria investigație (art. 36 alin. (3) din Norme), pârâtul nu avea cunoștință de modul și cauzele producerii evenimentului rutier, implicit dacă existau circumstanțe de natură să înlăture/limiteze răspunderea acestuia.

În considerarea unor atare situații, legiuitorul a prevăzut, în art. 45 pct. 3 din Norme, că "despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care nu se pot trage concluzii (pe cale amiabilă) cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și la împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse".

De asemenea, în art. 44 din același act normativ, se menționează că "stabilirea despăgubirilor (pe cale amiabilă) se poate face în cazurile în care din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de autovehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului autovehiculului asigurat în producerea pagubei".

Art. 46 pct. 3 din Norme prevede că, "în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă: (...) deși acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților, s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată (lit. a)/din actele încheiate de autoritățile publice rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs (lit. b)".

Instanța de apel a ignorat prevederile art. 44 și 46 din Norme, singura dispoziție avută în vedere, dar interpretată greșit, fiind cea din art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În plus, atunci când se solicită despăgubiri civile care își au izvorul într-un accident soldat cu vătămarea corporala sau cu decesul unei persoane - și care sunt, deci, supuse evaluării instanței de judecată - nu se poate discuta de o veritabilă scadență a termenului de plată a acestora mai înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive prin care se cuantifică suma cuvenită celui prejudiciat.

Chestiunea daunelor morale reprezintă, prin excelență, una pur subiectivă, subsumată aprecierii instanței învestite cu soluționarea cauzei și care se tranșează abia la finalul procesului, sens în care nu i se poate imputa recurentului că nu a anticipat soluția pe care urma să o pronunțe instanța în prezentul litigiu, așa încât să cunoască și să plătească dinainte valoarea "corectă" a despăgubirilor cuvenite.

Mai mult, până când - pe baza probelor administrate în proces - nu s-au clarificat aspectele legate de dinamica producerii daunei, persoana răspunzătoare și întinderea reală, efectivă, a pagubei create reclamantei prin accident, nu se poate discuta despre o eventuală scadență a obligației de plată, întrucât creanța devine una certă, lichidă și exigibilă abia cu ocazia pronunțării hotărârii judecătorești definitive prin care s-au lămurit toate aceste aspecte și s-a cuantificat dezdăunarea cuvenită, în acord și cu dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ.. Potrivit textului de lege enunțat, "prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată".

Așadar, atunci când se pune problema despăgubirilor solicitate ca urmare a vătămării corporale în accident, sunt aplicabile prevederile art. 45 pct. 3 coroborate cu art. 74 alin. (1) și art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, de unde rezultă că scadența termenului de plată a despăgubirilor datorate de recurent este după trecerea unui interval de 10 zile de la primirea hotărârii definitive pronunțate în cauză; aceasta înseamnă că nici penalitățile de întârziere nu pot curge mai devreme de acest moment.

Totodată, sancțiunea aplicată asigurătorului/D. pentru neîndeplinirea, la scadență, a obligației de plată este prevăzută în art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, raportat la termenele stabilite potrivit art. 36 din aceleași norme.

Urmare a încălcării și interpretării eronate a prevederilor art. 36, Curtea a aplicat, greșit, și dispozițiile art. 37 din Ordin.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esență, intimata a arătat că instanța de fond a reținut, în mod corect, incidența dispozițiilor art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, raportat la faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile legale reglementate de art. 36, neformulând o ofertă de despăgubiri justificată.

Actele de urmărire penală, comunicate și pârâtului, evidențiază calitatea de pasager a intimatei în autovehiculul avariat, iar evenimentul rutier s-a produs în contextul în care autovehiculul s-a răsturnat din cauza vitezei excesive (deci, vinovăția era clară în sarcina conducătorului auto, în cauză fiind implicat doar un singur autovehicul).

Pârâtul avea cunoștință de calitatea de pasager a intimatei, fapt ce reiese din actele de urmărire penală transmite atât de aceasta, cât și de organele de poliție; în calitate de pasager, intimata vătămată corporal era îndreptățită la o reparare grabnică a prejudiciului produs; prin prisma calității de pasager al autovehiculului implicat în evenimentul rutier, era irelevant în sarcina cui se va reține vinovăția.

Ca atare, soluția din dosarul de urmărire penală nu influențează, sub nici un aspect, obligația pârâtului de a oferi o compensare echitabilă și grabnică a prejudiciului suferit.

În ceea ce privește critica vizând momentul de la care curg penalitățile de întârziere, soluția instanței de apel, de a le acorda de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii de despăgubire, este corectă, în raport de art. 36 alin. (6), art. 37 și art. 38 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cele din urmă reprezentând transpunerea legislativă a art. 22 din Directiva 2009/203/CE.

Prin dispozițiile legale enunțate mai sus, legiuitorul a avut în vedere repararea grabnică a prejudiciului cauzat victimelor în urma unor evenimente rutiere, impunând, în acest scop, în sarcina asigurătorilor/corespondenților de asigurare, obligația de a soluționa un dosar de daună cât mai rapid și de a face o ofertă de despăgubiri echitabilă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 9.07.2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul D. din Franța împotriva deciziei civile nr. 235/A/06.11.2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 15.10.2020, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

Totodată, conform aceleiași încheieri, a înlăturat excepția nulității recursului, invocată de intimată reclamantă, considerând că susținerile recurentului se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii primei instanțe sub aspectul datei de la care pârâtul datorează penalități de întârziere către reclamantă, respectiv de la 29.07.2015, a fost pronunțată cu nerespectarea sau ignorarea textelor de lege relevante în materie, cu consecința aplicării greșite a art. 37 cu referire la art. 36 alin. (1) lit. a) și art. 36 alin. (5) teza I din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în privința determinării momentului de la care curg aceste penalități.

În esență, Curtea de Apel a reținut, în fapt, că accidentul generator al prejudiciului creat reclamantei s-a produs la 27.04.2014, avizarea de daună a avut loc la 29.05.2015, dată la care partea menționată a înaintat cererea de despăgubiri către asigurător, iar acesta nu și-a îndeplinit obligația stabilită, în sarcina sa, prin dispozițiile art. 36 alin. (1) lit. a) din Ordin, de a formula o ofertă de despăgubire justificată, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. Argumentul principal al refuzului pârâtului de a se conforma acestei obligații rezidă din necomunicarea dosarului penal nr. x/2014, instanța de apel reținând că, potrivit mențiunilor din întâmpinarea depusă de această parte în dosarul primei instanțe, avea cunoștință de existența dosarului penal, pârâtul considerând însă că procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit de Poliția Jibou nu era suficient pentru stabilirea vinovăției autorului accidentului. În concluzie, Curtea a constatat, urmare a neîndeplinirii obligației privind oferta de despăgubire în termenul defipt de lege, că pârâtul datorează penalități de întârziere de la 29.07.2015, în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A.

Raționamentul instanței de apel în legătură cu momentul de la care curg penalitățile de întârziere, expus, de altfel, într-o formă succintă în considerentele deciziei atacate, ignoră, în condițiile existenței dosarului penal nr. x/2014 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Jibou la data avizării de daună (29.05.2015), cât și la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanțe (31.03.2016), dispozițiile art. 46 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2001, pe care nu le coroborează cu cele ale art. 45 din același act normativ.

Totodată, instanța de apel, deși aplică art. 36 alin. (1) lit. a) din Norme, omite să interpreteze acest text de lege în contextul întregului alin. (1), deci, prin raportare și la lit. b) din dispoziția legală enunțată. De asemenea, judecata pe care o realizează în legătură cu culpa recurentului în neîndeplinirea obligației menționate, în sarcina sa, în art. 36 alin. (1) lit. a) este incompletă, deducându-se doar că, în opinia Curții, comună cu cele susținute de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, actul întocmit de Poliția Jibou cu ocazia cercetării efectuate la fața locului, la momentul producerii accidentului, ar fi condus la stabilirea vinovăției conducătorului autovehiculului, neținând seama de existența dosarului penal și, în cele din urmă, de cele statuate în ordonanța de clasare din 14.01.2019 dispusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Jibou.

Nu în ultimul rând, face aplicarea art. 36 alin. (5) teza I din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, pe care omite să-l coroboreze cu alin. (6) din același articol, dar și cu art. 44 și art. 74 alin. (1) din actul normativ menționat, ajungând la concluzia greșită că recurentul trebuia să facă o ofertă de despăgubiri în condițiile art. 36 alin. (1) lit. a) și că), urmare a neîndeplinirii acestei obligații, datorează penalități de întârziere de la 29.07.2015.

Astfel, potrivit art. 36 alin. (1) din Ordin, text de lege ce trebuie interpretat în ansamblul său, respectiv prin prisma lit. a) și b) observate concomitent, "În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.".

Prin urmare, raportat la această dispoziție legală, obligația asigurătorului RCA (în speță, a garantului acoperirii prejudiciului produs victimei accidentului, autovehiculul implicat în accident nefiind asigurat, după cum s-a reținut în etapa devolutivă a judecării litigiului) este una alternativă, iar nu cumulativă, asigurătorul putând opta pentru oricare dintre cele două soluții menționate la lit. a) și b), evident, în funcție de circumstanțele cazului în care s-a procedat la avizarea de daună și, în egală măsură, de îndeplinirea sau nu a cerințelor legale prevăzute în cele două ipoteze din articolul de lege. Numai în situația în care asigurătorul nu oferă, în același termen de cel mult 3 luni de la avizare, niciun răspuns persoanei prejudiciate, având, deci, o atitudine total pasivă în satisfacerea pretențiilor victimei, el va plăti despăgubirile în cuantumul solicitat de aceasta din urmă, potrivit alin. (2) din art. 36.

În litigiul de față, după cum s-a reținut și de instanța de apel, recurentul a transmis, prin poșta electronică - e-mailul din 21.07.2015, către reclamantă solicitarea sa de a i se comunica rezoluția/rechizitoriul din dosarul penal nr. x/2014, conduita sa subsumându-se îndeplinirii obligației de a răspunde notificării formulate de victimă în termenul prevăzut de lege, de cel mult 3 luni de la avizare, în sensul art. 36 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 36 alin. (2) din Ordin.

În continuarea raționamentului, nu comportă niciun dubiu că instanța de judecată, în plenitudinea sa de competență, poate cenzura conduita asigurătorului, în alți termeni, dacă a procedat în mod legal solicitând documentele din dosarul penal, până la primirea cărora a înțeles să nu facă o ofertă de despăgubire (art. 36 alin. (1) lit. b), sau, dimpotrivă, refuzul său este unul abuziv, fiind îndeplinite toate cerințele prevăzute de lege pentru a face propunerea de despăgubiri (art. 36 alin. (1) lit. a).

Sub acest aspect, raportat la existența dosarului penal pe rol la momentul avizării de daună, chestiune necontestată de părți și rezultând cu certitudine din dosarul nr. x/2014 atașat dosarului civil de față, instanța de apel trebuia să procedeze, anterior concluzionării asupra culpei asigurătorului în neîndeplinirea obligației de ofertare a despăgubirilor, la interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 45 și 46 din Ordin, judecată care însă lipsește din hotărârea pronunțată.

Astfel, art. 45 vizează situațiile în care despăgubirile se stabilesc pe cale judiciară, în timp ce art. 46 se referă la ipotezele în care, existând un dosar penal în legătură cu accidentul de vehicul, repararea prejudiciului se realizează pe cale amiabilă.

Pornind de la interpretarea art. 46, este cert că pct. 1 nu este incident speței, întrucât, pentru fapta pentru care s-a început urmărirea penală in rem, respectiv cea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (1) și (4) C. pen., a cărei încadrare juridică a fost schimbată, prin ordonanța din 14.01.2019, în două infracțiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. (2) și (3) din același cod, nu era posibilă stingerea acțiunii prin împăcarea părților, condiție cerută în prima ipoteză din textul enunțat din Norme. Conform art. 159 alin. (1) C. pen., împăcarea poate interveni doar în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează din oficiu, or, pentru vătămarea corporală din culpă, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 196 alin. (6) C. pen.).

Cât privește pct. -ele 2 și 3 din art. 46 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, aceste texte de lege vizează, în prima ipoteză - pct. 2, cazul în care, deși hotărârea penală a rămas definitivă (și irevocabilă, în situația aplicării vechiul C. proc. pen.), stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior, iar, în cea de-a doua - pct. 3, când acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților, s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată (lit. a)/din actele încheiate de autoritățile publice rezultă prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate curs (lit. b).

După cum se poate constata din cele două texte coroborate, concepția legiuitorului, în cazul existenței unui dosar penal pe rol în legătură cu accidentul de vehicul generator al prejudiciului, a fost în sensul stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă fie atunci când acestea nu au fost decise în litigiul penal, ceea ce presupune pronunțarea unei astfel de hotărâri definitive și, deci, finalizarea procesului, fie când există elemente certe privind răspunderea penală a autorului faptei, inclusiv sub aspectul vinovăției, determinat de darea rechizitoriului de trimitere în judecată (lit. a) sau care urmează a fi dat (lit. b). În ambele cazuri, stabilirea vinovăției este subsumată autorităților competente care dau/urmează să dea un rechizitoriu, și anume parchetului care instrumentează dosarul, sau organelor de cercetare penală, respectiv organelor de poliție, în acest ultim caz însă elementul vinovăției urmând a fi precis și fără echivoc determinat, încât să conducă la darea unui rechizitoriu în viitor, fiind doar o chestiune de timp emiterea unui astfel de act.

În concluzie, stabilirea despăgubirilor prin acordul părților este circumscrisă fie finalizării dosarului penal, fie unor elemente certe în privința vinovăției autorului accidentului generator al prejudiciului, care este sau urmează să fie trimis în judecată prin rechizitoriu.

Când nu sunt îndeplinite aceste condiții, menționate în art. 46, se va aplica ipoteza din art. 45 pct. 3, care trimite la stabilirea despăgubirilor de către instanța de judecată, și anume când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

În speță, nu i se poate reproșa o atitudine culpabilă asigurătorului, privind refuzul ofertării despăgubirilor generat de necesitatea comunicării unei soluții definitive în dosarul penal, de vreme ce nici la momentul avizării de daună, nici pe parcursul celor 3 luni ulterioare, o astfel de soluție nu fusese dată și nici nu existau elemente certe privind stabilirea răspunderii autorului accidentului și, mai departe, a atragerii răspunderii recurentului, ca fundament al reparării prejudiciului creat reclamantei.

Ordonanța de clasare a fost dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Jibou la 14.01.2019, deci, la o perioadă de aproximativ 3 ani și jumătate de la avizarea daunei (29.05.2015), iar procesul-verbal de cercetare la fața locului din 27.04.2014, al Poliției Orașului Jibou, reprezintă primul document întocmit în cauză, care stă la baza verificărilor ulterioare, finalizate cu ordonanța de clasare, dar fără valoarea probatorie conferită de instanța de apel, în consens cu susținerile reclamantei, și anume de document care să determine, în mod cert, vinovăția autorului accidentului și prejudiciile produse reclamantei, cu privire la care nu se face nicio referire în cuprinsul actului.

Și sub aspectul vinovăției, contrar raționamentului instanței, procesul-verbal al organelor de poliție nu este determinant, de vreme ce, potrivit celor reținute în ordonanța de clasare din 14.01.2019, autorul prezumtiv al accidentului, C., a revenit asupra declarației date la locul faptei, menționând că "nu-și amintește dacă el a condus autoturismul", reclamanta a declarat, pe parcursul desfășurării urmăririi penale, că "din câte își amintește ea (...) se afla la volan E., prin urmare acesta a condus autoturismul și în momentul accidentului rutier", declarațiile contradictorii ale pasagerilor din autoturism generând administrarea ulterioară a altor probe pentru stabilirea autorului accidentului (raportul de constatare criminalistică nr. 127.603/2016 al I.P.J. Maramureș, raportul de expertiză medico-legală prin examen ADN din 17.10.2018).

Nu în ultimul rând, este relevantă și critica recurentului, privind contradictorialitatea dintre măsura suspendării dispuse de prima instanță, în temeiul art. 413 alin. (2) C. proc. civ., în raport de dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Jibou, și soluția finală a acestei instanțe în legătură cu momentul acordării penalităților, menținută de instanța de apel.

Chiar dacă, în sine, suspendarea nu implică, în mod automat, efectul hotărâtor al soluției penale în judecata civilă, creează totuși premisele unei legături suficient de puternice între cele două cauze, încât să determine o astfel de măsură și care, astfel, nu puteau fi ignorate de instanța de apel în aprecierea conduitei asigurătorului raportat la obligațiile ce-i reveneau în ofertarea despăgubirilor. Curtea omite însă un raționament și în legătură cu acest aspect.

Pe de altă parte, raportat la argumentele expuse în precedent, decizia instanței de apel este dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 36 alin. (5) și (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2001, texte de lege pe care nu le-a coroborat cu art. 36 alin. (1) lit. a) și b) din același act normativ.

Conform art. 36 alin. (5), "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.".

Alineatul 6 din același articol menționează că:

"În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat".

În condițiile în care, prin răspunsul recurentului din 21.07.2015, acesta solicitase comunicarea unei soluții în dosarul penal, relevantă pentru cele deja arătate, soluție care nu a fost dată până la epuizarea celor 3 luni de la avizare, cumulat cu inexistența, în dosarul de daună, a tuturor elementelor necesare determinării dreptului la despăgubire și cuantificării prejudiciului, este fără îndoială că dosarul instrumentat de pârât nu putea fi considerat complet într-un astfel de termen, potrivit art. 36 alin. (6), astfel încât să i se impute neîndeplinirea obligației privind propunerea despăgubirilor, menționată în art. 36 alin. (1) lit. a).

Referitor la art. 36 alin. (5) teza I, textul de lege acoperă toate situațiile în care dosarul de daună este, inițial, incomplet, iar, ulterior, la solicitarea asigurătorului, se depun documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, termenul de plată a despăgubirilor fiind de maximum 10 zile de la data înregistrării ultimului act relevant. Prin urmare, dispoziția legală enunțată vizează atât ipoteza în care dosarul se completează înăuntrul perioadei de 3 luni de la avizare, caz în care se coroborează cu art. 36 alin. (6), cât și ipoteza în care ultimul document se depune ulterior împlinirii termenului de 3 luni de la avizare, în această situație, plata urmând a se face în maximum 10 zile de la depunere. În cazul în care, în oricare dintre cele două situații, victima accidentului optează pentru sesizarea instanței, în vederea stabilirii despăgubirilor, acestea se vor datora în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă, conform art. 74 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, penalitățile datorându-se dacă asigurătorul nu a efectuat plata sumelor de bani astfel stabilite în maximum 10 zile de la primirea actului instanței de judecată, potrivit art. 36 alin. (5) teza a II-a. În mod evident, nu există niciun impediment ca, și în cazul sesizării instanței de judecată, dosarul să se completeze pe parcursul procesului, situație în care, dacă sunt îndeplinite cerințele legale în materie procedurală (și anume, reclamantul este în termenul de formulare a unei cereri modificatoare sau există acordul părților pentru înregistrarea unei astfel de cereri, conform art. 204 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.), reclamantul să poată pretinde plata în maximum 10 zile de la ultimul document, care este apt să certifice stabilirea răspunderii și cuantificarea daunei. Într-o asemenea situație, pentru obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile, este necesară dovedirea de către reclamant, conform art. 249 C. proc. civ., că despăgubirile pretinse prin cererea adițională derivă, în mod cert, din documentele complete ale dosarului de daună și că nu s-au plătit în maximum 10 zile de la depunerea ultimului act. În această ipoteză, sub rezerva îndeplinirii condițiilor menționate, rolul instanței se rezumă la verificarea susținerilor din cererea modificatoare, nepunându-se problema ca despăgubirile să fie stabilite, ci doar confirmate, prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă.

În speță, deși avea cunoștință de existența, pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Jibou, a dosarului penal nr. x/2014, reclamanta a optat să sesizeze instanța de judecată la 31.03.2016, anterior pronunțării unei soluții definitive în cauza penală. Pretențiile sale vizând daunele morale au fost menținute la cuantumul indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv 250.000 de RON, iar penalitățile de întârziere au fost solicitate de la 29.07.2015, ca urmare a neîndeplinirii obligației de plată a despăgubirilor în termenul de 10 zile de la depunerea ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, pe care l-a considerat a fi procesul-verbal de cercetare la fața locului, întocmit de Poliția Jibou la 27.04.2014, despre care pârâtul avea cunoștință.

În acest caz, cum, pentru argumentele prezentate în precedent, actul organelor de cercetare penală nu întrunește caracteristicile necesare pentru a determina atragerea răspunderii autorului accidentului și, consecutiv, a pârâtului și nici pentru cuantificarea daunei, cum reclamanta nu a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată ulterior soluției finale din dosarul penal și nici nu a promovat o cerere adițională în litigiul de față, desigur, condiționat de respectarea dispozițiilor procedurale menționate, rolul instanței de judecată este cel al stabilirii despăgubirilor în prezentul proces. Ca atare, în materie de penalități, acordarea lor și momentul de la care curg trebuie subsumate hotărârii judecătorești rămase definitivă prin care se stabilesc despăgubirile cuvenite reclamantei, fiind, astfel, incidente dispozițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a cu referire la art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Nu în ultimul rând, așa cum, în mod corect, a susținut și recurentul, prejudiciul moral nu comportă o cuantificare exactă, raportat la natura personal nepatrimonială a dreptului ocrotit. În ipoteza în care nu există un acord de voință al părților asupra sumei de bani datorate cu acest titlu, revine instanței sarcina de a le stabili, conform art. 1532 alin. (3) C. civ.. Sub acest aspect, sunt relevante poziția oscilantă a reclamantei, care, prin cererea de avizare daună, i-a pretins pârâtului plata sumei de 100.000 RON, iar, în cererea de chemare în judecată, a solicitat 250.000 RON daune morale, dar și hotărârile judecătorești ale instanțelor anterioare, care au stabilit un cuantum diferit atât față de cererea reclamantei, cât și între ele, prima instanță acordând 200.000 de RON cu acest titlu, iar instanța de apel reducând suma la 70.000 de RON. În acest caz, nu se poate vorbi despre o cuantificare exactă a sumei de bani datorate reclamantei, astfel încât să i se poată reproșa pârâtului că nu a făcut o ofertă justificată privind daunele morale, în condițiile art. 36 alin. (1) lit. a) și art. 36 alin. (5) teza I din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cu atât mai mult cu cât decizia finală, sub aspectul cuantumului daunelor, pronunțată de instanța de apel se situează la un nivel inferior pretențiilor din avizarea de daună.

Apărările intimatei exprimate în întâmpinarea depusă în recurs, în sensul unei reparări grabnice a prejudiciului, urmare a transpunerii, în Ordin, a Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului, privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, precum și cele vizând calitatea acesteia, de pasager în autovehiculul implicat în accident, cu consecința lipsei relevanței persoanei care l-a condus, nu pot fi primite în sensul solicitat de parte, de a se păstra soluția Curții sub aspectul momentului de la care curg penalitățile de întârziere.

Este real că legislația europeană și națională în materie tinde la rezolvarea, cât mai rapidă, a pretențiilor victimei accidentului, în considerarea ocrotirii drepturilor ei patrimoniale și personal nepatrimoniale, dar o astfel de rațiune nu se poate realiza în afara circumstanțelor particulare ale fiecărui caz în parte și aplicării, în mod corespunzător, a dispozițiilor legale incidente, în funcție de situația concretă din cazul respectiv.

De asemenea, nu trebuie omis, pe lângă cele deja reținute, că și art. 44 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ca regulă generală, circumscrie stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă de dovedirea condițiilor care să atragă răspunderea civilă a proprietarului autovehiculului implicat în accident sau a conducătorului acestuia. O altă particularitate a speței constă în aceea că, deși înmatriculat în Franța, autoturismul nu era asigurat, după cum s-a reținut, în fapt, în etapele anterioare ale procesului, iar, în vehicul, se afla și proprietarul său, la momentul accidentului.

În cazul unui autovehicul neasigurat, dar înmatriculat pe teritoriul unui stat semnatar al Acordului între Birourile naționale a asigurătorilor din Statele membre ale Spațiului Economic European și a altor Birouri asociate, în vigoare pentru România din 01.08.2007 și preluat în Secțiunea a III-a din Regulamentul General al Consiliului Birourilor, adoptat prin Decizia nr. 2007/482/CE, răspunderea D. din Franța nu funcționează ca o răspundere derivată din contractul de asigurare, care, într-un asemenea caz, nu s-a încheiat, ci ca o răspundere în garanția protejării victimelor pentru recuperarea prejudiciului creat prin accident. Prin urmare, Biroul se poate regresa împotriva celor care răspund pentru prejudiciu în ipoteza dată, în care accidentul este produs cu un autovehicul înmatriculat, dar neasigurat, caz în care contează limitele răspunderii fie a proprietarului, fie a conducătorului auto, în sensul art. 28 din Norme, deci și limitele regresului, după cum prezintă relevanță și ipotezele prevăzute în art. 27 din Ordin, în care nici asigurătorul și, în consecință, nici garantul nu acordă despăgubiri. În alți termeni, contrar susținerilor intimatei, prezintă relevanță, pentru soluționarea prezentei cauze, atât identificarea persoanei care a condus autovehiculul implicat în accident, cât și a proprietarului acestuia, neputându-se reține, nici sub acest aspect, culpa pârâtului în lipsa ofertării despăgubirilor în termenul prevăzut la art. 36 alin. (1) lit. a) cu referire la alin. (5) teza I din Norme.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel, în ce privește momentul de la care curg penalitățile de întârziere, a fost dată cu ignorarea sau nerespectarea dispozițiilor legale enunțate în precedent, cu consecința aplicării greșite a art. 37 din ordinul C.S.A. nr. 14/2011. În speță, este incidentă teza a II-a din art. 36 alin. (5), despăgubirile urmând a fi plătite de către pârât în maximum 10 zile de la primirea hotărârii judecătorești rămase definitivă, prin care s-au stabilit despăgubirile cuvenite reclamantei în prezentul proces, iar penalitățile de întârziere reglementate în art. 37 se cuvin doar în cazul încălcării acestei obligații.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) și art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, doar sub aspectul cererii de penalități, soluția instanței de apel nefiind contestată din perspectiva daunelor morale stabilite în faza procesuală anterioară.

Soluția de admitere a recursului, ce urmează a se pronunța, înlătură posibilitatea de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de intimată în prezenta cale de atac, aceasta fiind parte căzută în pretenții, în sensul art. 453 C. proc. civ., și, ca atare, neputând beneficia de sumele de bani avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul D. din Franța împotriva deciziei civile nr. 235/A din 6 noiembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleia