Decizia nr. 2232/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă sub nr. x/2019 la data de 26.02.2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligarea acestora la plata sumei de 220.000 de RON, sumă de bani ce a fost remisă în baza împrumutului acordat la data de 22.02.2016 și 29.02.2016 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 194 alin. (1) C. proc. civ., art. 1516, art. 2158 alin. (1), art. 2164 alin. (2) C. civ.

Sentința Tribunalului Ialomița Prin sentința nr. 849/21.06.2019, Tribunalul Ialomița, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta C. și a respins acțiunea în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 220.000 RON; a admis în parte cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată și a obligat pe pârâtul B. la plata, către reclamanta A., a cheltuielilor de judecată în sumă de 7.505 RON taxa judiciară de timbru și onorariu avocat.

Decizia Curții de Apel București Prin decizia nr. 1625/A/25.11.2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile părților împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. pârâtul B., formulând următoarele critici de nelegalitate: - Prin hotărârea recurată au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 309 alin. (2) și art. 329 C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) în sensul că invocarea din oficiu, de către instanța de apel, a existenței imposibilității preconstituirii unui înscris este nelegală, câtă vreme reclamanta nu a întemeiat cererea de audiere a martorilor pe aceste dispoziții legale (art. 309 alin. (1) pct. 2 și art. 310 C. proc. civ.). În mod greșit instanța de apel a reținut că recurentul a avut o relație de amiciție cu reclamanta, o astfel de relație existând cu soțul acesteia. În mod greșit instanța de apel a respins apelul împotriva încheierii de ședință din 23.05.2019 a Tribunalului Ialomița, încălcând dispozițiile de procedură indicate, vătămarea constând în administrarea nelegală a probei cu martori. Apreciind ca fiind admisibilă proba cu martori, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 329 C. proc. civ. care permit prezumțiile judiciare doar în situațiile în care legea permite proba cu martori, ceea ce nu este cazul în speță; - Prin hotărârea recurată au fost aplicate greșit dispozițiile art. 2158 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că din textul de lege rezultă că obligația împrumutatului este de a restitui la scadență aceeași sumă de bani. Or, în cauză, nu rezultă că recurentul și-a asumat obligația de a restitui această sumă reclamantei, acesta fiind doar un intermediar pentru virarea banilor către societatea D.. Prin urmare, recurentul nu a solicitat reclamantei acordarea unui împrumut personal, ci a solicitat acesteia, în calitate de administrator al D., finanțarea societății, iar faptul că reclamanta a ales să vireze banii în contul recurentului nu transformă acest virament într-un contract de împrumut. Susținerea instanței de apel în sensul că recurentul nu ar fi formulat o acțiune în simulație prin intermediul unei cereri reconvenționale nu poate fi reținută, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității potrivit căruia părțile sunt singurele în măsură să stabilească obiectul și limitele procesului. Inexistența unei înțelegeri cu reclamanta pentru finanțarea societății D. nu poate fi prezumată ca urmare a nedepunerii unei cereri reconvenționale, cum greșit reține instanța de apel. Câtă vreme soția recurentului, C. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, o declarație profesională a acesteia nu poate fi folosită ca probă cu înscrisuri în soluționarea litigiului.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-reclamantă A. a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neindicarea hotărârii atacate, din cuprinsul memoriului înțelegându-se că recurentul critică activitatea tribunalului, aspect deja supus controlului judiciar în apel. Nulitatea recursului a mai fost susținută pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și pentru lipsa semnăturii recurentului pe memoriul de recurs. A arătat intimata-reclamantă că prin recursul formulat se deduc judecății apărări ce privesc interpretarea mijloacelor de probă administrate în fața judecătorului de fond și care nu mai pot fi analizate nici în apel, nici în recurs. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 2158 C. civ., iar argumentele prezentate de recurent reprezintă reiterarea unor apărări formulate în etapele procesuale anterioare. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate apărările invocate de intimată prin întâmpinare, relative la nulitatea recursului, se constată că acestea nu pot fi reținute. Lipsa semnăturii recurentului de pe cererea de recurs a fost remediată prin depunerea la dosar de către acesta a unui exemplar al memoriului de recurs semnat, motiv pentru care sancțiunea anulării recursului în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ. nu se impune. Aceeași sancțiune nu se impune nici cu trimitere la neindicarea hotărârii care se atacată deoarece memoriul indică numărul hotărârii, iar menționarea eronată a instanței emitente (Tribunalul Ialomița în loc de Curtea de Apel București), cât timp aceasta poate fi identificată după numărul de dosar și din celelalte acte ale dosarului, nu justifică aplicarea în cauză a dispozițiilor procedurale anterior menționate. În mod negreșit, din conținutul memoriului se înțelege că este supusă controlului judiciar în recurs soluția și activitatea de judecată înfăptuită de instanța de apel iar nu cele ale primei instanțe. De asemenea, sancțiunea nulității recursului nu se impune nici în temeiul dispozițiilor art. 489 C. proc. civ., pentru motivul neîncadrării criticilor în motivele legale de recurs permise de lege, întrucât chiar dacă o parte a criticilor propun o reanalizare a situației de fapt a cauzei și a probelor (precum se va argumenta), această situație nu e valabilă în cazul tuturor criticilor formulate de pârât. Examinând pe fond recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate. - Astfel, pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâtul a criticat soluția dată apelului său exercitat împotriva încheierii din 23.05.2019 a Tribunalului Ialomița, când prima instanță a încuviințat administrarea probei cu martori în dovedirea raporturilor juridice dintre părți. Pe același temei de drept, a criticat și activitatea instanței de apel, care a validat administrarea probei cu martori realizată în fața tribunalului, însă prin reținerea unui alt caz - din oficiu și cu încălcarea principiului disponibilității - de imposibilitate a preconstituirii unui înscris. Criticile pârâtului nu sunt justificate și nu pot fi primite rezultând din considerentele deciziei curții de apel că această instanță, ca și tribunalul, a considerat proba cu martori ca fiind admisibilă în dovedirea raporturilor juridice dintre părți. Deși a primit criticile pârâtului din apel, în sensul inexistenței unui început de dovadă scrisă a contractului de împrumut, instanța de prim control judiciar a reținut admisibilitatea probei cu martori pe alte două temeiuri juridice, respectiv art. 309 alin. (2) (calitatea și relațiile părților, profesioniști) și art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. (relația de amiciție dintre părți), ambele împrejurări, calificate juridic, fiind deduse de instanță din actele procesuale ale părților (conținutul și motivarea cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării formulate la aceasta). Împrejurarea că reclamanta nu a justificat ea însăși admisibilitatea probei cu martori, la momentul propunerii acesteia, prin invocarea unei imposibilități a preconstituirii unui înscris, nu împiedica, de plano, instanța în încuviințarea probei ori în aprecierea admisibilității acesteia prin calificarea legală a unor circumstanțe factuale relevate prin susținerile orale sau scrise ale părților, respectiv deduse din cuprinsul actelor procedurale înfăptuite de acestea în dosar, astfel cum s-a întâmplat în apel. Este eronată susținerea pârâtului care a pretins că, procedând astfel, instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității părții (în speță, al reclamantei) care a justificat admisibilitatea probei cu martori pe o teză - cea a existenței unui început de dovadă scrisă a contractului de împrumut - care a fost infirmată în calea de atac a apelului. Fiind vorba nu despre stabilirea cadrului procesual al litigiului, sub aspectul obiectului de învestire, părților ori temeiul legal al pretențiilor, ci despre regimul legal al probelor în procesul civil, conduita instanței de apel nu comportă o critică sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., aceasta fiind în drept să stabilească regimul de admisibilitate a probei în raport de orice alte circumstanțe existente în relațiile dintre părți, calificate juridic, chiar neinvocate de acestea, dar care rezultă neîndoielnic din celelalte probatorii ori din actele procedurale sau susținerile părților. Aceasta întrucât, potrivit art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, acesta fiind dator să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Instanța de apel nu era ținută să pună în discuția părților alte posibile temeiuri legale ale admisibilității probei cu martori în soluționarea criticii din apel cu acest obiect, cât timp acestea au fost deduse din descrierea împrejurărilor de fapt ale cauzei realizate de părți; în plus, fiind vorba despre aspecte ce implică raționamentul instanței în soluționarea cauzei, aceasta era datoare chiar să nu îl dezavueze, având obligația de rezervă așa cum rezultă din ansamblul reglementării destinat materiei incompatibilităților, pentru a nu-și spune părerea asupra pricinii, mai înainte de soluționarea acesteia, sub sancțiunea de a fi recuzată. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea vreunei reguli de procedură de către instanța de apel atunci când aceasta, primind criticile pârâtului din apel în privința inexistenței unui început de dovadă asupra contractului de împrumut, a reținut totuși admisibilitatea probei cu martori în dovedirea relațiilor dintre părți, pe care a fundamentat-o însă pe alte temeiuri legale, extrase din susținerile ambelor părți, respectiv relația de amiciție dedusă din cuprinsul cererii de chemare în judecată (cu consecința imposibilității morale a preconstituirii unui înscris și a reținerii temeiului dat de art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ.) și relațiile comerciale de afaceri în care s-au aflat acestea, deduse din întâmpinarea pârâtului (cu reținerea incidenței art. 309 alin. (2) C. proc. civ.) Înalta Curte mai reține că prin criticile sale de recurs, pârâtul a negat doar aspectele de fapt ce au fundamentat reținerea temeiului legal al art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. respectiv, relațiile apropiate, de amiciție cu reclamanta care, potrivit acestuia, n-ar fi existat și nu ar fi putut să inducă o imposibilitate morală a preconstituirii unui înscris doveditor al raporturilor reale dintre părți. Cu toate acestea, chiar asumând ca reale afirmațiile recurentului, se reține că admisibilitatea probei cu martori nu poate fi cu totul înlăturată cât timp se menține în continuare, nefiind contestată, incidența dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ. generată de relațiile profesionale de afaceri care au existat între părți și pe care pârâtul le-a descris din nou tocmai cu prilejul infirmării tezei relației de amiciție avută în vedere deopotrivă de instanța de apel. Or, chiar și numai acest temei legal, indicat ca atare de instanța de apel, respectiv art. 309 alin. (2) C. proc. civ., pe care recurentul nu numai că nu l-a contestat sau negat, dar l-a și confirmat atunci când a negat teza relației de amiciție cu reclamanta, este suficient pentru a justifica singur admisibilitatea probei cu martori, stabilită în mod legal de instanța de apel. Potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON, proba cu martori fiind însă permisă contra unui profesionist, în privința oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. Or, teza susținută constant de pârât pe parcursul litigiului a fost aceea că el s-a prezentat la sediul societății E. S.R.L. în calitate de administrator al S.C. D., solicitând reclamantei suma de 220.000 RON pentru finanțarea societății ale cărei acțiuni, în proporție de 50%, erau deținute de societatea la care reclamanta are calitatea de asociat unic și administrator (respectiv, E. SRL), așadar că relațiile sale cu reclamanta s-au născut în exercițiul activității lor profesionale, ipoteză în care legea permite dovedirea actelor juridice prin proba cu martori, precum s-a arătat deja și precum corect a stabilit și instanța de apel. Astfel fiind, sunt nefondate criticile privitoare la greșita respingere a apelului împotriva încheierii din 23.05.2019 a Tribunalului Ialomița și la pretinsa administrare nelegală a probei cu martori ori la reținerea declarațiilor acestora în ansamblul probelor pe baza cărora a fost judecată cauza. Pe cale de consecință, stabilind ca fiind legală decizia instanței de apel în privința admisibilității probei cu martori, nu poate fi primită nici critica greșitei aplicări a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., care îngăduie judecătorului utilizarea prezumției judiciare ca mijloc de probă doar în cazul în care legea permite proba cu martori. - Pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2158 C. civ., afirmând, în esență, că din niciun înscris al dosarului nu rezultă că el și-ar fi asumat obligația de a restitui suma de bani reclamantei, pe care i-a solicitat-o nu cu titlu de împrumut, ci de finanțare a societății, în baza relațiilor celor două societăți menționate anterior. În acest conținut, în mod evident, critica reclamatului nu susține ideea unei greșite aplicări de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2158 C. civ. care reglementează conținutul împrumutului de consumație întrucât, de vreme ce pe baza probelor, aceasta a stabilit că părțile au încheiat un atare contract, reținerea incidenței acestei dispozițiile legale este consecința firească și inevitabilă. În realitate, susținând această critică, pârâtul tinde să provoace o reevaluare a cauzei pe fond, prin reexaminarea probelor întrucât ceea ce afirmă în mod real atunci când reclamă o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 2158 C. civ., este faptul nedovedirii ("din toate înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că eu mi-am asumat obligația de a restitui această sumă de bani") complete a raporturilor juridice ce caracterizează împrumutul de consumație, cu referire concretă la nedovedirea obligației împrumutatului de restituire a sumei primite. Spre același lucru se tinde și când pârâtul reafimă - în contra dezlegărilor jurisdicționale ale instanței de apel - că titlul cu care a primit banii de la reclamantă nu a fost cel de împrumut, ci de finanțare a societății al cărei acționar și administrator este (SC D. SRL). Or, sub acest aspect, Înalta Curte observă că, în puterea sa de evaluare a probelor, ca instanță de fond, curtea de apel a reținut - pe baza înscrisurilor administrate de părți (extrasele de cont), a prezumțiilor judecătorești simple deduse din conduita acestora (înscrierea pe extrasele de cont a titlului cu care s-au dat banii, acceptat ca atare de pârât), a depozițiilor de martori - că între reclamantă și pârât s-a încheiat un contract de împrumut cu privire la suma de 220.000 RON, sumă ce a fost virată acestuia din urmă la datele de 22.02.2016 (120.000 RON) și 29.02.2016 (100.000 RON), teza pârâtului, relativă la existența, în realitate, a unor raporturi între părți de finanțare a activității societății S.C. D., fiind înlăturată justificat de instanța de prim control judiciar. Întrucât a constatat exteriorizarea manifestării de voință a părților în privința încheierii unui contract de împrumut (cel puțin, la nivelul extraselor de cont) și a reținut că părțile aveau alte uzanțe când își dădeau bani în scopul finanțării activității S.C. D. (prin virarea acestora direct în conturile firmei, iar nu în cele personale ale pârâtului), a pretins instanța de apel ca demonstrarea tezei primirii sumei de 220.000 RON de către pârât, în conturile sale personale, cu un alt titlu decât cel declarat public (de împrumut), respectiv al finanțării și de această dată a activității societății, să fi fost realizată prin demonstrarea unui acord simulat, pârâtul însuși oferind ca explicație a acestui procedeu chiar încercarea de a masca realitatea (el afirmând că a fost un intermediar pentru virarea sumelor către D. întrucât exista un dosar penal deschis în privința activității S.C. E. SRL). Deși a apreciat că demonstrarea tezei susținute de pârât în proces ar fi impus formularea de către acesta a unei cereri reconvenționale pentru constatarea acordului simulatoriu - aspect inexact, deoarece existența unui atare acord putea fi invocat, așa cum s-a întâmplat, chiar și numai pe cale de apărare, cu consecința respingerii acțiunii în cazul dovedirii sale - Înalta Curte observă, totuși, că instanța de apel nu a văzut ea însăși ca pe un argument hotărâtor acest aspect procedural întrucât, deși l-a reținut ca atare, a cercetat pe fond apărarea pârâtului, pe care însă a considerat-o nefondată deoarece a concluzionat că nu a fost dovedită . Așadar, inexistența între părți a înțelegerii de finanațare a activității S.C. D. cu suma de 220.000 RON a fost dedusă de instanță, nu din faptul neformulării de către pârât a unei cereri reconvenționale pentru constatarea acordului simulatoriu, cum fără temei critică acesta pe calea recursului, ci în urma examinării pe fond și prin corelare cu probatoriile administrate, a unei atare teze care, s-a stabilit în mod argumentat, că nu a fost dovedită. Or, a propune ca în recurs, instanța să stabilească un alt titlu al primirii sumei de 220.000 RON de la reclamantă și inexistența unei obligații a pârâtului de restituire a acesteia, nu implică o cercetare și dezlegare în drept a litigiului, ci una în fapt, printr-o reevaluare a probelor și o restabilire a raporturilor juridice în care s-au aflat acestea, activitate ce este incompatibilă scopului și structurii recursului, menit să asigure exclusiv un control în legalitate asupra deciziilor instanțelor de apel. Însă, față de argumentele instanței de apel aduse în justificarea soluției și de evaluarea completă a situației de fapt a cauzei, o rejudecare a acesteia nu se impune pentru niciunul din motivele susținute prin criticile recurentului. - Critica de greșită utilizare ca probă, ce a servit în dezlegarea litigiului, a declarației de avere a soției pârâtului, care îndeplinește funcția de judecător, va fi examinată tot pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Deși s-a stabilit, cu putere de lucru judecat în urma soluționării cauzei în apel, că soția pârâtului, inițial chemată în judecată alături de acesta, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, dată fiind natura personală, proprie iar nu comună a datoriei generată de primirea sumei de 220.000 RON, cu titlu de împrumut de la reclamantă, este nefondată critica prin care se tinde la înlăturarea din ansamblul probator al cauzei a respectivei declarații de avere. Chiar dacă acest înscris este expresia unei obligații profesionale de care este ținută soția și chiar dacă redactarea sa aparține acesteia, fără implicarea pârâtului, administrarea ca probă în cauză a respectivului înscris nu devine inadmisibilă în considerarea acestor aspecte, cât timp prin conținutul și sfera informațiilor solicitate prin lege a fi date publicității pe calea sa, declarația conține date care privesc nu doar persoana, bunurile și datoriile proprii ale declarantului, ci si pe cele proprii ale soțului/soției ori pe cele comune ale acestora și, unde e cazul, pe cele ale copiilor. Așadar, ca înscris apt să furnizeze informații în legătură cu posibile obligații comune ale pârâtului și soției sale ori, după caz, în legătură cu obligațiile proprii soțului declarantului (însuși pârâtul chemat în judecată), declarația de avere în cauză nu constituia o probă nici inadmisibilă și nici nepetinentă cauzei. Singura împrejurare că aceasta aparține unei persoane despre care s-a stabilit că nu justifică în cauză calitate procesuală pasivă, pentru motivele arătate, nu poate conduce în sine la înlăturarea înscrisului probator din ansamblul cauzei. În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat și nu va acorda intimatei cheltuielile de judecată cu procedura în recurs, solicitate prin întâmpinarea la acesta deoarece partea, deși îndreptățită la obținerea lor în temeiul art. 453 C. proc. civ., nu a făcut dovada existenței și întinderii lor, astfel cum impun dispozițiile art. 452 C. proc. civ.