ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2148/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 17 decembrie 2020, la Curtea de Apel Iași, secția civilă, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Miroslava, Județul Iași, prin primar, a declarat recurs împotriva deciziei nr. 546/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 20 ianuarie 2021, și repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea pricinii, pentru rejudecarea apelului, iar urmare a rejudecării, menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de instanța de fond.

În continuare, recurenta a învederat că, potrivit celor reținute de instanța de apel, reclamanta a dobândit prin efectul uzucapiunii de lungă durată, dreptul de proprietate asupra construcției C1- biserica și a terenului, în suprafață de 3960 mp, reprezentat de curtea bisericii și cimitir.

În fapt, potrivit fișei definitive a proprietății, Biserica Miroslava cuprindea Biserica satului Balciu și Biserica satului Valea Adâncă care deținea o suprafață de 2500 mp, iar potrivit inventarului Comunei Miroslava, cimitirul din Valea Adâncă, ce face corp comun cu curtea Bisericii, face parte din domeniul public al Comunei (poziția 930 inventar).

Dispozițiile art. 861 C. civ., coroborate cu cele din Legea nr. 213/1998, prevăd că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Proprietatea asupra acestora nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită prin uzucapiune, iar potrivit listei privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al unității administrative teritoriale, cimitirele se află în domeniul public.

Ultimul act administrativ privind inventarierea acestor imobile a făcut obiectul Hotărârii Consiliului Local nr. 41 din 28 februarie 2017, iar la poziția 930 figurează cimitirul Valea Adâncă.

Potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 20 din 26 iulie 2012 și a inventarului, anexă la poziția 532, figurează cimitirul Valea Adâncă, iar din conținutul Protocolului nr. x din 23 iulie 2012, reiese că la momentul predării, cimitirul se afla în domeniul public al comunei, fiind preluat de preotul paroh A., conform procesului-verbal de predare-primire nr. x din 23 iulie 2017.

Conchizând, recurenta a susținut că din probele administrate a rezultat că terenul nu a fost stăpânit de reclamantă sub nume de proprietar, ci l-a primit în administrare, fiind astfel evident că parohia nu l-a avut în proprietate. Reținerile instanței de fond nu concordă cu situația de fapt relevată de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în cauză, nefiind întrunite condițiile privind prescripția achizitivă atât timp cât reclamanta nu a deținut cimitirul sub nume de proprietar, acesteia fiindu-i acordat doar dreptul de administrare.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă, care nu a depus întâmpinare.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, partea are deschisă calea de atac a recursului, recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității.

Totodată, s-a reținut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilității în principiu a recursului și va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurenta-pârâtă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat recurentei la data de 31 mai 2021, iar intimatei la 2 iunie 2021, respectiv la 4 iunie 2021.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursul în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin decizia nr. 546/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost admis apelul promovat de reclamanta Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă împotriva sentinței civile nr. 1911/2019 din 16 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că s-a constatat că reclamanta Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă a dobândit, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilelor construcții C1-Biserică și asupra terenului în suprafață de 3960 mp, reprezentat de curte biserică și cimitir, identificat conform raportului de expertiză efectuat de expert tehnic B. și planului de amplasament și delimitare a imobilului, anexă la raportul de expertiză, situat în intravilanul extins al județul Iași, identificat cadastral ca fiind în Tarlaua 61, Parcelele 2779 și 2780; a respins, ca fiind neîntemeiată, cererea reclamantei de constatare a dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, în privința construcției C2 - casă socială (prăznicar); a obligat pe pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Miroslava să plătească reclamantei Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă suma de 4050 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

Prin cererea de recurs, recurenta a criticat decizia instanței de apel, arătând că din probele administrate rezultă că intimata-reclamantă nu a stăpânit terenul sub nume de proprietar, ci l-a primit în administrare în anul 2012 de la pârâta UAT Comuna Miroslava.

Înalta Curte reține că interpretarea probelor administrate de către instanța de apel este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate și nu se poate cenzura în recurs maniera în care instanța de apel a apreciat și evaluat probele administrate în cauză, modalitatea de exercitare a posesiei fiind exclusiv o chestiune de apreciere a instanței care a pronunțat hotărârea recurată.

De altfel, se constată că pârâta a invocat aceste aspecte prin întâmpinarea depusă în apel, fiind analizate în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel reținând, sub acest aspect, că împrejurarea că terenul a fost dat în administrarea reclamantei din anul 2012, potrivit protocolului de predare-primire încheiat între părți, nu este de natură să conducă la concluzia că posesia exercitată de reclamantă cu privire la aceste suprafațe de teren, care fac parte din suprafața pentru care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu a fost exercitată sub nume de proprietar, instanța de control judiciar notând că nici protocolul de predare-primire nr. x/23.07.2012 și nici procesul-verbal din nr. x/19.05.2018 nu sunt acte de natură a transforma posesia exercitată sub nume de proprietar în detenție precară, astfel cum a reținut instanța de fond.

Recurenta a mai făcut referire la dispozițiile art. 861 din C. civ., redând textul articolului, și la dispozițiile Legii nr. 213/1998, fără însă a face referire la modul în care instanța de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziții de drept material, ci s-a limitat la a invoca faptul că în Lista cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al UAT- ului (art. III pct. 10 Legea nr. 213/1998) cimitirele sunt incluse în domeniul public.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nici din dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu se poate reține vreo critică concretă de nelegalitate care să combată raționamentul instanței de apel, care a reținut că respingerea cererii reclamantei, de către prima instanță, de constatare a uzucapiunii terenului pe care se află amplasată biserica și a terenului cu destinație de cimitir, a avut la bază, ca prim argument, Hotărârea Consiliului Local Miroslava nr. 41 din 28.02.2017, prin care terenul care reprezintă cimitirul satului Valea Adâncă ar aparține domeniului public, arătând în continuare că, deși este adevărat că art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia stabilește că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, principiul constituțional stabilit de art. 15 alin. (2) al legii fundamentale interzice aplicarea retroactivă a Legii nr. 213/1998, iar din probele administrate a rezultat că reclamanta Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă a exercitat, începând din anul 1943, o posesie ce îndeplinește condițiile art. 645, art. 1837, art. 1846, art. 1847 și art. 1890 din vechiul C. civ. inclusiv asupra terenului ce formează obiectul apelului, la fel ca pentru imobilul în legătură cu care acțiunea a fost admisă la fond.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că la momentul emiterii Hotărârii Consiliului Local nr. 41 din 28.02.2017, erau îndeplinite, în ceea ce o privește pe reclamantă, condițiile uzucapiunii și pentru terenul reprezentând cimitir, astfel încât imobilul nu putea face obiectul trecerii în proprietatea publică a comunei decât printr-unul dintre modurile limitativ arătate la art. 7 din Legea nr. 213/1998, care nu au operat în speță, iar pârâta nu a înțeles să formuleze critici cu privire la acest aspect.

Așadar, aspectele prezentate de recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs nu combat raționamentul instanței de apel, ci reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în apel ce vizează situația de fapt, care nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt.

Raportat la cele arătate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, Înalta Curte, reține că, deși s-a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta nu a formulat critici concrete care să poată fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., partea exprimându-și nemulțumirea cu privire la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză și la eficiența dată acestora de către instanța de apel.

Ca atare, invocarea de către recurenta-pârâtă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susținerile acesteia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situația de fapt a litigiului, fără avea legătură cu raționamentul instanței de apel.

Or, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuție și reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecații.

Astfel, simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Miroslava, Județul Iași, prin primar, împotriva deciziei nr. 546/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Miroslava, Județul Iași, prin primar, împotriva deciziei nr. 546/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.