ÎCCJ, decizie (scj.ro #194793)

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 21.02.2018 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta Parohia A. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Tansa, solicitând instanței să constate dreptul de proprietate asupra bisericii, casei de prăznuire și a terenului pe care acestea se află, reprezentând curtea bisericii în suprafață de 1.000 mp, asupra casei parohiale și terenului pe care aceasta se află în suprafață de 300 mp, reprezentând curtea casei parohiale, precum și asupra cimitirului în suprafață totală de 3.000 mp. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1890 și urm. C.civ. și art. 35 C.proc.civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 814 din 3.06.2019 pronunțată de Tribunalul Iași - Secția I civilă, a fost respinsă cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune cu privire la suprafața de teren având întinderea de 4167 mp și la construcțiile edificate pe această suprafață, cerere formulată de reclamanta Parohia A.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 410 din 17.09.2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași - Secția civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta Parohia A. împotriva sentinței civile nr. 814/2019 pronunțată de Tribunalul Iași - Secția I civilă, sentință care a fost schimbată, în parte, în sensul că: A fost admisă în parte cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Parohia A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Tansa. S-a constatat că reclamanta Parohia A. a dobândit, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilelor construcții Biserică și casa parohială și asupra terenului în suprafața de 4167 mp identificat conform raportului de expertiză și planului de situație din planșa 2-obiectiuni, anexă la raportul de expertiză efectuat de expert tehnic X., compus din parcelele Arabil (A) 1468, CC 1469, Vh 1470, CC 1471, Curți Construcții Cimitir (CCi) 1472, situate in intravilan, sector cadastral 47 (tarla 47). A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani în privința casei de prăznuire. A fost respinsă cererea apelantei Parohia A. de obligare a intimatei Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Tansa la plata cheltuielilor de judecata.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 410/2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași - Secția civilă, pârâții Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Tansa și Consiliul Local al Comunei Tansa au declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-pârâți au arătat că suprafața de teren revendicată de reclamanta Parohia A. face parte din domeniul public al Unității Administrativ Teritoriale Comuna Tansa, în condițiile legii - Hotărârea nr. 22 din 22.08.1999 a Consiliului Local al Comunei Tansa, fiind atestată și prevăzută în mod expres la pct. 9 din Anexa nr. 75 a HG nr. 1354/27.12.2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 bis din 16.05.2002. Reclamanta Parohia A. a formulat acțiunea în constatare cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate la 20.02.2018, iar Hotărârea Guvernului nr. 1354 din 27.12.2001 (inclusiv Anexa nr. 75 - Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Tansa, județul Iași) a fost publicată la 16.05.2002 în Monitorul Oficial Partea I nr. 326 bis. Așa cum s-a reținut în mod constant în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea de atestare a apartenenței unor bunuri la domeniul public al unei unități administrative este un act administrativ cu caracter individual, astfel încât contestarea acestuia urmează regulile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, contestatorul având obligația de a formula plângere prealabilă în termen de 30 de zile de la comunicare. Fiind vorba de un act administrativ supus exigenței de publicare în Monitorul Oficial al României, data comunicării este cea a publicării, în speță 16.05.2002, așa încât termenul de 30 de zile pentru introducerea plângerii prealabile a expirat la data de 16.06.2002. Cum reclamanta a introdus acțiunea la data de 20.02.2018, solicită a se constata că aceasta este tardiv formulată și, reținând că tardivitatea formulării acțiunii echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile, apreciază că se impune ca în urma rejudecării cauzei pe fond acțiunea să fie respinsă ca inadmisibilă, indicând da practică decizia civilă nr. 3971/2017 a instanței supreme. În continuare, recurenții-pârâți au arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea și temeinicia Hotărârii Consiliului Local Tansa nr. 22/22.08.1999, act care a stat la baza emiterii H.G. nr. 1354 din 27.12.2001, apreciind că admiterea apelului în prezenta cauză nu este posibilă fără anularea în tot sau în parte a Anexei nr. 75 a HG nr. 1354/27.12.2001 și fără a aduce atingere Hotărârii nr. 22/22.08.1999 a Consiliului Local al Comunei Tansa. Potrivit legii, anularea/modificarea/completarea H.G. nr. 1354/2001 se poate face doar cu respectarea întocmai a procedurii inițiale și nu așa cum s-a dispus prin hotărârea atacată. Instanța nu a ținut cont de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 12 din H.G. nr. 21/12.01.2017 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Secretariatului General al Guvernului care prevăd: "(1) Secretariatul General al Guvernului îndeplinește următoarele atribuții principale: 12. asigură reprezentarea Guvernului și a prim-ministrului în fața instanțelor judecătorești, împreună cu ministerele inițiatoare sau continuatoare/succesoare în urma reorganizării și/sau instituțiile publice care au obligația de a pune în executare actele adoptate de Guvern și deciziile prim-ministrului împotriva cărora s-au formulat acțiuni injustiție sau care au obligația de a iniția actele administrative sau de a efectua operațiunile administrative solicitate Guvernului sau prim-ministrului ". O altă critică vizează faptul că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu nesocotirea principiului disponibilității, în contradictoriu cu Consiliul Local al Comunei Tansa, cu Secretariatul General al Guvernului, cu ministerul inițiator sau continuator/succesor în urma reorganizării, cu alte instituții publice (Consiliul Județean Iași, Consiliul Local al Comunei Tansa) care au obligația de a pune în executare actele adoptate de Guvern (art. 3 alin. (1) pct. 12 din H.G. nr. 21/12.01.2017) și cu încălcarea fără drept atât a prevederilor art. 5 din Legea nr. 29/07.11.1990, cât și a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/02.12.2004, solicitând introducerea în cauză în calitate de intimat a Guvernului României prin Secretariatul General al Guvernului. Reclamanta-apelantă Parohia A. nu a făcut dovada legală a posesiei de peste 30 de ani a imobilelor revendicate și nici că ar îndeplini condițiile impuse de art. 1847 C.civ. (1864), iar materialul probator depus la dosarul cauzei de către aceasta provine de la instituțiile sale ierarhic superioare, motiv pentru care cerința prevăzută de lege în acest sens nu este îndeplinită. Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă foarte clar că aceștia nu au cunoștință despre situația terenurilor și despre posesia exercitată asupra lor de către reclamanta-apelantă în perioada 1934-1964, iar potrivit legii cimitirele orășenești și comunale fac parte din domeniul public local și nu pot fi date în proprietatea vreunei persoane fizice ori juridice. Solicită să constate că hotărârea atacată nu conține nici măcar un singur aspect concret care să ateste legal dreptul de proprietate al reclamantei. Toate susținerile instanței de apel conțin doar texte copiate după întâmpinări ori diverse adrese, neputându-se proba cele afirmate cu vreun act din cele aflate la dosar. Mai mult, instanța a reținut faptul că acțiunea ar fi fost formulată conform art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006. Or, nici o lege nu prevede ca cimitirele comunale să fie scoase din domeniul public local și să fie date în proprietatea vreunei persoane fizice ori juridice. În finalul cererii de recurs, recurenții-pârâți au arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este discriminatorie, nu este motivată și nu este fondată, în sensul că instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea și temeinicia actelor prezentate de reclamant, la excepțiile invocate și la aspectele menționate cu privire la nechemarea în judecată a tuturor persoanelor prevăzute lege. Apreciază că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, a pronunțat o hotărâre discriminatorie, lipsită de temei legal. În drept, au fost indicate generic dispozițiile art. 483 - 502 C.proc.civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata-reclamantă Parohia A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând anularea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C.proc.civ., pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C.proc.civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. A solicitat, de asemenea, acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.800 lei, în a căror dovedire a depus chitanță în copie conformă cu originalul. Recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatei-reclamante și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin hotărârea recurată, admițând apelul promovat de reclamantă, instanța de control judiciar a admis în parte cererea acesteia, astfel cum a fost modificată, și a constatat că Parohia A. a dobândit, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilelor construcții Biserică și Casa parohială și a terenului cu destinație cimitir și curte a bisericii, în suprafață de 4167 mp. Criticile recurenților se circumscriu în cea mai mare măsură faptului că terenul în litigiu constituie domeniu public al UAT comuna Tansa, conform HCL nr. 22 din 22.08.1999 ce a fost aprobată prin H.G. nr.1354/27.12.2001 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 326 bis din 16.05.2002, fiind intabulat în CF prin încheierea nr.70617 din 25.05.2020 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași. Trebuie însă reținut că actul administrativ invocat de recurenți vizează suprafața de 1884 mp cu destinația de cimitir, așa încât eventualele efecte juridice ale acestuia se referă doar la o parte dintre imobilele în litigiu – terenuri și construcții. În acest context, recurenții susțin că, întrucât H.G. nr.1354/27.12.2001 a fost publicată la data de 16.05.2002, acțiunea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, introdusă de reclamantă la 20.02.2018 este tardiv formulată, fiind depășit termenul de 30 de zile de la publicare pentru declanșarea procedurii prealabile, în condițiile art.7 din Legea nr.554/2004. Critica este neîntemeiată. Dispozițiile legale care reglementează atât termenul în care se formulează plângerea prealabilă cât și pe acela în care se introduce acțiunea în instanță, sunt cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 și vizează soluționarea unei acțiuni în anularea unui act administrativ, iar nu o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, întemeiată pe dispozițiile codului civil, precum cea care formează obiectul cauzei pendinte. Recurenții - pârâți au afirmat și că instanța de apel nu s-a pronunțat în privința legalității și temeiniciei HCL nr. 22/22.08.1999, act administrativ care a stat la baza emiterii H.G. nr.1354/27.12.2001, susținând că potrivit legii, anularea, modificarea, completarea unei hotărâri de guvern se putea realiza doar cu respectarea întocmai a procedurii inițiale privind adoptarea acesteia și nu astfel cum s-a dispus prin hotărârea atacată. Și acest motiv de recurs este nefondat căci instanța de apel nu s-a pronunțat asupra anulării H.G. nr.1354/2001, ci a reținut în mod legal că existența acesteia nu este de natură să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune cât timp, pe de o parte, la momentul emiterii HCL nr.22/1999 care a stat la baza adoptării hotărârii de guvern, erau îndeplinite, în ceea ce o privește pe reclamantă, condițiile uzucapiunii pentru terenul reprezentând cimitir iar pe de altă parte, trecerea în domeniul public se putea realiza doar în unul dintre modurile expres și limitativ prevăzute de art.7 din Legea nr.213/1998, ipoteză care însă nu se regăsește în cauză. Astfel, în mod judicios a reținut instanța de apel faptul că, din Fișa de inventariere întocmită în anul 1965, rezultă că reclamanta Parohia A. avea în posesie la acea dată suprafața totală de 4300 mp teren cu destinația cimitir și curte a bisericii, teren dobândit prin donația enoriașilor. Acest aspect, coroborat cu depozițiilor martorilor audiați, demonstrează că posesia reclamantei în privința cimitirului a început cel mai târziu din anul 1965, moment de la care curge și termenul prescripției achizitive de 30 de ani. Cum termenul uzucapiunii s-a împlinit în anul 1995, anterior emiterii HCL nr.22/1999 care a aprobat Inventarul bunurilor aparținând domeniului public al comunei Tansa și în care figura la poziția 8, suprafața de 1884 mp cu destinația de cimitir, rezultă că la data înscrierii în inventar, Parohia A. uzucapase deja respectivul teren. Prin urmare, trecerea acestuia din proprietatea privată a Parohiei A. în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale s-ar fi putut realiza exclusiv în unul dintre modurile expres și limitativ reglementate de art.7 din Legea nr. 213/1998 în vigoare la acea dată, mod pe care însă recurenții pârâți nu îl susțin. În acest cadru factual și juridic va fi analizată și excepția de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. 1354/2001, Anexa 75, pct.8 cu privire la suprafața de 1884 mp reprezentând cimitir comuna Tansa, excepție invocată de intimata reclamantă Parohia A. ca mijloc procesual de apărare, cu scopul înlăturării efectelor acesteia în prezenta cauză. Soluționarea excepției de nelegalitate presupune verificarea cauzelor de nelegalitate în raport cu dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ contestat. Astfel cum s-a arătat anterior, trecerea în domeniul public al comuna Tansa a terenului în litigiu, s-a realizat în condițiile în care acesta se afla deja în proprietatea privată a Parohiei A. și fără ca adoptarea HG nr.1354/2001 să fi fost consecința operării vreunuia dintre modurile prevăzute expres de art.7 din Legea nr.213/1998. În consecință, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată excepția de nelegalitate invocată și o va admite, conform prevederilor art. 4 din Legea nr.554/2004, urmând a constata nelegalitatea pct. 8, Anexa 75 a Hotărârii de Guvern nr. 1354/2001 în ceea ce privește suprafața de 1884 mp reprezentând cimitir. O altă critică a recurenților vizează faptul că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu nesocotirea principiului disponibilității, în sensul că nu s-a dispus introducerea în cauză în calitate de intimat a Guvernului României, prin Secretariatul General al Guvernului. Susținerea este neîntemeiată, în condițiile în care, așa cum s-a evocat anterior, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra anulării H.G. nr. 1354/2001 pentru a fi necesară aprecierea asupra necesității sau oportunității introducerii în cauză a emitentului actului administrativ contestat. Se mai arată de către recurenți că reclamanta Parohia A. nu a făcut dovada legală a posesiei de peste 30 de ani a imobilelor revendicate și că nu ar fi fost îndeplinite condițiile impuse de art. 1847 C.civ., materialul probator depus la dosarul cauzei provenind de la instituțiile ierarhic superioare reclamantei. Și aceste critici sunt nefondate, intimata reclamantă neinvocând intervenirea uzucapiunii scurte pentru care ar fi fost necesară și dovada unui just titlu, respectiv a unui act translativ de proprietate care să provină de la o altă persoană decât adevăratul proprietar. Pe de altă parte, singura condiție ce trebuia probată pentru constatarea uzucapiunii de 30 de ani era, conform art.1847 C.civ., o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, care să fi fost exercitată pe toată această perioadă. Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de apel, că din inventarul întocmit în anul 1949, rezultă că biserica a fost construită în anul 1800, Casa parohială cel mai târziu în anul 1947 și că Parohia deținea terenul în suprafață de 4300 mp reprezentând curtea bisericii și cimitirul, aspecte confirmate de altfel și prin depozițiile martorilor audiați. Totodată, faptul că legislația în vigoare la momentul constituirii cimitirului reglementa dreptul parohiilor de a înființa și deține cimitire proprii, coroborat cu probatoriul administrat care atestă că parohia avea în posesie teren cu destinația cimitir, demonstrează că cimitirul a fost realizat de către Parohia A. și nu de către Consiliul Local. În acest context, fiind dovedit elementul material al posesiei, corect a reținut curtea de apel că reclamanta a exercitat timp de peste 30 de ani, o posesie utilă asupra bisericii, casei parohiale și terenului în suprafață de 4167 mp cu destinația cimitir, urmare și a aplicării prezumției instituite de art. 1854 C.civ., care nu a fost răsturnată în cauză printr-o dovadă contrară. Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate, nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a fost respins recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ.