ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 317/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2664 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția I civilă, în Dosar nr. 11710/99/2011 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Parohia S., comuna C., județul lași prin preotul paroh în contradictoriu, cu pârâta comuna C. județul lași și s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilului construcții și teren în suprafață totală de 7628 mp, din care pe suprafața de 3062 mp, a fost identificată Biserica Ortodoxă S. cu anexe și terenul aferent acesteia iar pe suprafața de 4566 mp, a fost identificată construcția Casa Parohială cu anexe și terenul aferent, imobil delimitat de planurile de situație nr. 1 și nr. 2 din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în dosar de d-nul expert M.I.

S-a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâta vizând constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilului teren în suprafață de 3520 mp din care suprafața de 1445 mp, cu destinație de cimitir din curtea Bisericii Ortodoxe S. și suprafața de 2075 mp reprezentând Cimitirul Vechi, imobil identificat și delimitat prin planurile de situație nr. 1 și nr. 3 ale expertizei tehnice topografice efectuată în cauză. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept: Reclamanta Parohia S., comuna C., județul lași, prin preotul paroh, a învestit instanța de fond cu o cerere prin care a solicitat să i se constate dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilelor compuse din teren în suprafață de 9373 mp pe care se află amplasate Biserica parohială, Casa Parohială și Casa Praznicală, situate în satul S., comuna C., județul lași.

Ulterior, la termenul de judecată din 16 ianuarie 2012, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată precizând că solicită constatarea dreptului de proprietate și asupra terenului în suprafață de 1078 mp aflat în satul S. pe care se află cimitirul vechi al bisericii. Acțiunea a fost apreciată parțial întemeiată cu următoarea motivare: Uzucapiunea este de două feluri: de 30 de ani și de 10-20 de ani. Dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani presupune îndeplinirea următoarelor condiții: o posesie utilă a bunului (adică o posesie propriu-zisă și neviciată) și exercitarea neîntreruptă a acesteia timp de 30 de ani, iar posesia (potrivit art. 1847 vechiul C. civ.), trebuie să fie continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

În speță, s-a constatat că prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerințelor impuse de art. 1890, art. 1847 și urm. vechiul C. civ., în ce privește suprafața de teren de 9373 mp. Astfel, momentul începerii posesiei de către reclamantă asupra imobilelor în litigiu este din anii 1938/1939, împrejurare ce rezultă din înscrisurile depuse, respectiv, Cartea Definitivă de proprietate a Parohiei din anul 1939, planul proprietăților parohiei S.-C.- cu filiala P.C., Registru-Jurnal din anul 1950, proces-verbal de hotărnicie din decembrie 1938, notificare din 1939, acte din care reiese că imobilul a fost dobândit de peste 73 de ani. Din depoziția martorului R.M.

a rezultat că biserica există cel puțin de la data nașterii acestuia, acum 73 de ani, iar posesia asupra acestor imobile a fost exercitată de peste 50 de ani de către reclamantă, nefiind închisă niciodată, nici pe vremea comuniștilor, și în mod continuu, netulburată și nerevendicată de nimeni și sub nume de proprietar. Expertiza tehnică topo-cadastrală efectuată în cauză și planul de situație nr. 1 au evidențiat faptul că pe suprafața de teren de 4507 mp, se află amplasată biserica ortodoxă, iar pe suprafața de 1445 mp (din aceeași suprafață de 4507 mp) se află cimitirul; pe terenul în suprafață de 4566 mp se află amplasată casa parohială și prăznicarul, iar pe suprafața de 2075 mp se află amplasat cimitirul vechi.

Așadar, din totalul terenului de 9373 mp a cărei constatare a dreptului de proprietate o solicită reclamanta, doar pe suprafața de 7628 mp se află amplasate biserica parohială, casa parohială și prăznicarul în timp ce pe diferența de teren de 3520 mp se află amplasat cimitirul (suprafața de 1445 mp cu destinație de cimitir din curtea bisericii și 2075 mp reprezentând cimitirul vechi). Cererea reclamantei vizând constatarea dreptului de proprietate asupra cimitirului a fost apreciată ca neîntemeiată și a fost respinsă cu motivarea că potrivit Legii nr. 213/1998 punctul III din anexă, acesta face parte din domeniul public local al comunei și nu poate fi înstrăinat.

Așa cum a rezultat din obiecțiunile formulate la raportul de expertiză și din înscrisurile atașate la aceasta, pârâta comuna C. a făcut dovada că cele două cimitire, respectiv, cimitirul vechi și cimitirul din curtea bisericii S. constituie domeniul public al comunei din anul 1999-2011, conform hotărârii Consiliului Local din anul 1999 din inventarul domeniului public în suprafață de 7616 mp. Prin decizia civilă nr. 147 din 18 noiembrie 2013, Curtea de Apel lași, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2664 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul lași. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele aspecte: Respingerea cererii reclamantei, de constatare a uzucapiunii terenurilor cu destinație de cimitir și cimitir vechi, a avut la bază hotărârea Consiliului Local C., dată în aplicarea prevederilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Este adevărat că art. 11 din acest act normativ stabilește: „(1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile”. Cu toate acestea, principiul constituțional stabilit de art. 15 alin. (2) al legii fundamentale interzice aplicarea retroactivă în speță a Legii nr. 213/1998, atât timp cât din probele administrate, la care tribunalul face corect referire, rezultă că reclamanta Parohia S., comuna C. a exercitat o posesie îndeplinind condițiile art. 645, art. 1837, art. 1846, art. 1847 și art. 1890 vechiul C. civ.

și asupra terenurilor ce formează obiectul apelului, începând din anii 1938-1939, la fel ca pentru imobilele în legătură cu care acțiunea a fost admisă la fond.

Prin urmare, la momentul emiterii hotărârii Consiliului Local C. din anul 1999 erau îndeplinite, în ce o privește pe reclamantă, condițiile uzucapiunii și pentru terenurile reprezentând cimitir, respectiv cimitir vechi, astfel încât imobilele nu puteau face obiectul trecerii în proprietatea publică a comunei decât printr-unul dintre modurile arătate la art. 7 din Legea nr. 213/1998: „(a) pe cale naturală; (b) prin achiziții publice efectuate în condițiile legii; (c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; (d) prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; (e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; (f) prin alte moduri prevăzute de lege”.

Instanța de prim control judiciar a constatat că niciunul dintre aceste moduri nu a operat în speță, pârâta neînțelegând să își facă apărări cu privire la acest aspect. Raportat la considerentele expuse și în aplicarea art. 296 teza a II-a C. proc. civ. și a prevederilor din vechiul C. civ. deja evocate, instanța de apel a admis apelul și a schimbat în parte sentința Tribunalului lași, constatând că reclamanta Parohia S., comuna C., jud. lași a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate și asupra terenului în suprafață de 3.520 mp, din care suprafața de 1.445 mp cu destinație de cimitir din curtea Bisericii Ortodoxe S. și suprafața de 2.075 mp reprezentând cimitirul vechi, astfel cum au fost identificate și delimitate prin Planurile de situație nr. 1 și nr. 3 ale expertizei tehnice topografice întocmite de ing.

M.I. Împotriva acestei decizii, intimata-pârâtă a declarat recurs, în termen legal, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată sub aspectul constatării uzucapiunii cu privire la terenul în suprafață de 3520 mp cu destinația de cimitir, din care suprafața de 1445 mp în curtea Bisericii Ortodoxe S. și suprafața de 2075 mp reprezentând cimitirul vechi. Recurenta și-a întemeiat criticile aduse deciziei atacate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ., vizând acordarea de către instanța judecătorească a mai mult decât ceea ce s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, vizând nemotivarea hotărârii ori fundamentarea sa pe motive contradictorii ori străine de natura pricinii și, respectiv, vizând încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în dezvoltarea cărora a susținut, în esență, următoarele: În mod greșit, prin decizia civilă nr. 147/2013, s-a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 2664 din 29 octombrie 2012, și s-a constatat faptul că, în ceea ce privește terenul cu destinația de cimitir, Parohia S. a îndeplinit condițiile uzucapiunii înainte de emiterea hotărârii Consiliului Local C. din anul 1999. Uzucapiunea de lungă durată presupune dobândirea proprietății sau a altui drept real prin posesia utilă (continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar), vreme de 30 de ani, a unui bun imobil, aflat în circuitul civil.

Între anii 1974-1990, indicați de către reclamată ca făcând parte din perioada în care a operat prescripția achizitivă, terenul nu se afla în circuitul civil [art. 1 din Constituția Republicii Socialiste România, România (...) este stat suveran, independent și unitar. Teritoriul ei este inalienabil și indivizibil, Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974]. În anul 1999, terenul pe care sunt amplasate cimitirele din satul S. au fost inventariate ca aparținând domeniului public al comunei C. Inventarul bunurilor care aparțin comunei C. a fost aprobat prin hotărârea Consiliului Local din 23 august 1999, însușit prin H.G. nr. 1354/2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326bis/16.05.2002. Imprescriptibilitatea bunurilor din domeniul public, fie el național sau local, este prevăzută expres în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 11 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, art. 1844 C. civ. dispune: „Nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”. Tot astfel, art. 136 pct. 4 din Constituție prevede: „bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, în măsura în care sunt inalienabile, bunurile din domeniul public sunt și imprescriptibile. În perioada 1974-1990 și 1999-2011, terenul a aparținut domeniului public, nefiind susceptibil dobândirii sale prin efectul prescripției achizitive (imprescriptibil). În aceste intervale de timp cursul prescripției achizitive s-a întrerupt. Potrivit art. 1864 alin. (1) și alin. (2) C. civ., cursul prescripției se întrerupe „când lucrul este declarat neprescriptibil în urmarea unei transformări legale a naturii sau destinației sale.

Întreruperea, fie civilă, fie naturală, șterge cu totul orice prescripție concepută înaintea sa; în nici un caz acea prescripție nu mai poate, fi continuată. Posesorul (...) începe o nouă prescripție după ce actele constitutive de întrerupere încetează, conform naturii lor și regulilor mai jos stabilite”. În atare situație, instanța a apreciat în mod greșit faptul că terenurile reprezentând cimitirul din curtea Parohiei S. și cimitirul vechi nu puteau face obiectul trecerii în proprietatea publică cu motivarea că „imobilele nu puteau face obiectul trecerii în proprietatea publică a comunei decât printr-unul din modurile arătate la art. 7 din Legea nr. 213/1998, (...) Instanța constatând faptul că nici unul dintre aceste moduri nu a operat în speță, pârâta neînțelegând să facă apărări în acest sens.”.

Instanța de apel nu a fost învestită cu verificarea legalității hotărârii Consiliului Local din 23 august 1999, în cadrul dosarului nefiind discutată sau analizată hotărârea Consiliului Local C. prin care terenurile reprezentând cimitirele din satul S. au intrat în domeniul public al comunei C., fapt pentru care nici nu au fost administrate probe în acest sens. Mai mult, reclamanta-apelantă nu a contestat niciodată hotărârea Consiliului Local din 23 august 1991 și nici dreptul recurentei de proprietate publică. Afirmația instanței de apel cum că nici unul din modurile de dobândire a proprietății publice (art. 7 din Legea nr. 213/1998) nu a operat în speță, terenurile cu destinația de cimitir neputând fi incluse în domeniul public al comunei recurentei, exced cadrului procesual stabilit de reclamant, instanța înțelegând să constate ceva ce nu a fost i cerut de reclamată și nici analizat în cadrul dosarului, la fond sau în apel.

Instanța de judecată era obligată să soluționeze procesul cantonându-se la obiectul acestuia astfel cum el a fost precizat de către reclamant prin acțiunea sa și rămânând în limitele stabilite prin această acțiune. De asemenea, apreciază recurenta că motivarea instanței de apel este sumară, neexplicând motivele pentru care s-a admis cererea privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cimitirelor din satul S. ca efect al prescripției achizitive în detrimentul dreptului pârâtei de proprietate publică necontestat de nimeni până la această dată. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează prescripția achizitivă, în cauză nefiind întrunite calitățile posesiei cerute de art. 1847 C. civ.

de la 1864 pentru a se putea constata dobândirea proprietății prin uzucapiune, cu privire la terenul în suprafață de 3520 mp cu destinația de cimitir, de către reclamanta Parohia S. A apreciat instanța de apel că Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a stat la baza emiterii hotărârii Consiliului Local C. din 23 august 1999, însușită prin H.G. nr. 1354/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326bis/16.05.2002) nu poate fi aplicabilă în cauză câtă vreme prin aceasta s-ar nesocoti principiul neretroactivității aplicării legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și că la momentul emiterii hotărârii Consiliului Local din 23 august 1999 erau îndeplinite, în ceea ce o privește pe reclamantă, condițiile uzucapiunii de 30 de ani și pentru terenurile reprezentând cimitir, respectiv cimitir vechi.

Contrar celor reținute prin decizia apelată, procedura de inventariere a bunurilor din domeniul public în lumina prevederilor Legii nr. 213/1998 nu are afect constitutiv de drepturi. Această procedură a fost adoptată cu scopul de a se avea o evidență a bunurilor din domeniul public, iar art. 3 pct. 10 din anexa la Legea nr. 213/1998 arată că terenurile cu destinația de cimitire fac parte din domeniul public de interes local. Pentru aceasta era însă nevoie ca unitatea administrativ teritorială să fi fost titulara dreptului de proprietate deoarece terenurile cu destinația de cimitire nu fac parte din categoria bunurilor prevăzute în Constituție ca aparținând exclusiv domeniului public. În litigiu se află dreptul de proprietate cu privire la terenuri ce au destinația de cimitir de multă vreme și era necesar a se lămuri regimul juridic al acestora prin prisma prevederilor legale anterioare.

Sub acest aspect se observă că reclamanta s-a pretins posesoare de bună credință, susținând că a deținut în mod neîncetat și netulburat bunurile în litigiu încă din perioada anilor 1938/1939 și până în prezent, în timp ce pârâta Unitatea Administrativ Teritorială C. a evidențiat ca dovadă a dreptului de proprietate publică asupra bunurilor hotărârea Consiliului Local din 23 august 1999, act recunoscut și însușit prin hotărâre de Guvern. Într-adevăr, prin art. 181 din vechiul statut al Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949 s-a prevăzut că fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir pentru îngroparea morților, care este proprietatea parohiei, urmând ca cimitirul și locul său să fie administrate de organele parohiale.

Acest drept al parohiilor rurale de a deține în proprietate un cimitir nu era reglementat însă ca un drept exclusiv așa încât nimic nu împiedica autoritățile să înființeze și să aibă și ele în proprietate cimitire (comunale sau orășenești) anterior Legii nr. 213/1998. Acestea se regăsesc în prezent în domeniul public de interes local, iar dobândirea dreptului de proprietate cu privire la amintitele terenuri nu este posibilă pe calea uzucapiunii. Din această perspectivă trebuia analizat și observat cine era titularul dreptului de proprietate al terenurilor cu destinația de cimitir. Instanța de apel nu a ținut seama de faptul că prin H.G. nr. 1354/2001 se atestă ca făcând parte din domeniul statului bunurile în litigiu în timp ce reclamanta nu s-a raportat niciodată la destinația terenurilor pretins uzucapate: cimitir comunal/orășenesc sau cimitir parohial.

Nu s-a precizat dacă terenurile au fost naționalizate (și cui aparțineau ele anterior naționalizării) și nici nu s-a susținut că din eroare acestea au trecut în domeniul public din proprietatea bisericii. Aceasta deoarece în dosar s-a dat relevanță înscrisului reprezentat de procesul-verbal de hotărnicie din anul 1939 care face referire la proprietățile Parohiei S., printre care figurează și două locuri de cimitir, din dosar nereieșind însă situația juridică a terenurilor pretins uzucapate și nici eventuala identitate între locurile de cimitir aflate în evidența Parohiei în anul 1939 și terenurile în litigiu care apar ca aparținând domeniului public, potrivit hotărârii Consiliului Local din 23 august 1999. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că prescripția, fie ea extinctivă sau achizitivă, este și o sancțiune îndreptată împotriva titularului dreptului, care din neglijență, omite să și-l valorifice.

Este însă greu de reținut atitudinea pasivă a pârâtei în condițiile în care la dosar există hotărârea Consiliului Local din 23 august 1999, act recunoscut și însușit prin hotărâre de Guvern, iar reclamanta nu a dovedit că a deținut, a administrat și a folosit în mod exclusiv terenurile în litigiu în perioada 1938/1939-1974 și apoi în perioada 1990-1999 (perioada 1974-1989 neputând fi luată în considerare din cauza intervalului în care au fost în vigoare Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, veritabile cauze de întrerupere naturale speciale ale prescripției achizitive); terenuri care să fi avut în mod neîndoielnic destinația de cimitir parohial iar nu de cimitir comunal. În același context se observă că reclamanta nu a administrat dovezi din care să reiasă că a încasat în mod continuu și netulburat taxele anuale pentru concesiunea locurilor de veci, taxe care să fi fost fixate de Consiliul parohial.

Pentru considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei și va modifica decizia atacată în sensul că va respinge apelul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă comuna C. reprezentată prin Primar împotriva deciziei nr. 147 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta Parohia S. împotriva sentinței nr. 2664 din 29 octombrie 2012 a Tribunalului lași, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 3 februarie 2015.