ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 317/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 317/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2664 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția

I civilă, în Dosar nr. 11710/99/2011 s-a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta Parohia S., comuna C., județul lași prin preotul paroh în

contradictoriu, cu pârâta comuna C. județul lași și s-a constatat că reclamanta

a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra

imobilului construcții și teren în suprafață totală de 7628 mp, din care pe

suprafața de 3062 mp, a fost identificată Biserica Ortodoxă S. cu anexe și

terenul aferent acesteia iar pe suprafața de 4566 mp, a fost identificată construcția

Casa Parohială cu anexe și terenul aferent, imobil delimitat de planurile de

situație nr. 1 și nr. 2 din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat

în dosar de d-nul expert M.I.

S-a respins acțiunea reclamantei în

contradictoriu cu pârâta vizând constatarea dreptului de proprietate prin

uzucapiune de 30 de ani asupra imobilului teren în suprafață de 3520 mp din

care suprafața de 1445 mp, cu destinație de cimitir din curtea Bisericii

Ortodoxe S. și suprafața de 2075 mp reprezentând Cimitirul Vechi, imobil

identificat și delimitat prin planurile de situație nr. 1 și nr. 3 ale

expertizei tehnice topografice efectuată în cauză.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Reclamanta Parohia S., comuna C.,

județul lași, prin preotul paroh, a învestit instanța de fond cu o cerere prin

care a solicitat să i se constate dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30

de ani asupra imobilelor compuse din teren în suprafață de 9373 mp pe care se

află amplasate Biserica parohială, Casa Parohială și Casa Praznicală, situate

în satul S., comuna C., județul lași.

Ulterior, la termenul de judecată din

16 ianuarie 2012, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată

precizând că solicită constatarea dreptului de proprietate și asupra terenului

în suprafață de 1078 mp aflat în satul S. pe care se află cimitirul vechi al

bisericii.

Acțiunea a fost apreciată parțial

întemeiată cu următoarea motivare:

Uzucapiunea este de două feluri: de 30

de ani și de 10-20 de ani.

Dobândirea dreptului de proprietate

prin uzucapiune de 30 de ani presupune îndeplinirea următoarelor condiții: o

posesie utilă a bunului (adică o posesie propriu-zisă și neviciată) și

exercitarea neîntreruptă a acesteia timp de 30 de ani, iar posesia (potrivit

art. 1847 vechiul C. civ.), trebuie să fie continuă, netulburată, publică și

sub nume de proprietar.

În speță, s-a constatat că prin

probele administrate, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerințelor impuse

de art. 1890, art. 1847 și urm. vechiul C. civ., în ce privește suprafața de

teren de 9373 mp.

Astfel, momentul începerii posesiei de

către reclamantă asupra imobilelor în litigiu este din anii 1938/1939,

împrejurare ce rezultă din înscrisurile depuse, respectiv, Cartea Definitivă de

proprietate a Parohiei din anul 1939, planul proprietăților parohiei S.-C.- cu

filiala P.C., Registru-Jurnal din anul 1950, proces-verbal de hotărnicie din

decembrie 1938, notificare din 1939, acte din care reiese că imobilul a fost

dobândit de peste 73 de ani.

Din depoziția martorului R.M. a

rezultat că biserica există cel puțin de la data nașterii acestuia, acum 73 de

ani, iar posesia asupra acestor imobile a fost exercitată de peste 50 de ani de

către reclamantă, nefiind închisă niciodată, nici pe vremea comuniștilor, și în

mod continuu, netulburată și nerevendicată de nimeni și sub nume de proprietar.

Expertiza tehnică topo-cadastrală

efectuată în cauză și planul de situație nr. 1 au evidențiat faptul că pe

suprafața de teren de 4507 mp, se află amplasată biserica ortodoxă, iar pe

suprafața de 1445 mp (din aceeași suprafață de 4507 mp) se află cimitirul; pe terenul

în suprafață de 4566 mp se află amplasată casa parohială și prăznicarul, iar pe

suprafața de 2075 mp se află amplasat cimitirul vechi.

Așadar, din totalul terenului de 9373

mp a cărei constatare a dreptului de proprietate o solicită reclamanta, doar pe

suprafața de 7628 mp se află amplasate biserica parohială, casa parohială și

prăznicarul în timp ce pe diferența de teren de 3520 mp se află amplasat

cimitirul (suprafața de 1445 mp cu destinație de cimitir din curtea bisericii

și 2075 mp reprezentând cimitirul vechi).

Cererea reclamantei vizând constatarea

dreptului de proprietate asupra cimitirului a fost apreciată ca neîntemeiată și

a fost respinsă cu motivarea că potrivit Legii nr. 213/1998 punctul III din

anexă, acesta face parte din domeniul public local al comunei și nu poate fi

înstrăinat.

Așa cum a rezultat din obiecțiunile

formulate la raportul de expertiză și din înscrisurile atașate la aceasta,

pârâta comuna C. a făcut dovada că cele două cimitire, respectiv, cimitirul

vechi și cimitirul din curtea bisericii S. constituie domeniul public al comunei

din anul 1999-2011, conform hotărârii Consiliului Local din anul 1999 din

inventarul domeniului public în suprafață de 7616 mp.

Prin decizia civilă nr. 147 din 18

noiembrie 2013, Curtea de Apel lași, secția civilă, a admis apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2664 din 29 octombrie 2012 pronunțată

de Tribunalul lași.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Respingerea cererii reclamantei, de

constatare a uzucapiunii terenurilor cu destinație de cimitir și cimitir vechi,

a avut la bază hotărârea Consiliului Local C., dată în aplicarea prevederilor

Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Este adevărat că art. 11 din acest act

normativ stabilește: „(1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile,

insesizabile și imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate;

ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în

condițiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot

constitui garanții reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune

sau prin efectul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile”.

Cu toate acestea, principiul

constituțional stabilit de art. 15 alin. (2) al legii fundamentale interzice

aplicarea retroactivă în speță a Legii nr. 213/1998, atât timp cât din probele

administrate, la care tribunalul face corect referire, rezultă că reclamanta

Parohia S., comuna C. a exercitat o posesie îndeplinind condițiile art. 645,

art. 1837, art. 1846, art. 1847 și art. 1890 vechiul C. civ. și asupra

terenurilor ce formează obiectul apelului, începând din anii 1938-1939, la fel

ca pentru imobilele în legătură cu care acțiunea a fost admisă la fond.

Prin urmare, la momentul emiterii hotărârii

Consiliului Local C. din anul 1999 erau îndeplinite, în ce o privește pe

reclamantă, condițiile uzucapiunii și pentru terenurile reprezentând cimitir,

respectiv cimitir vechi, astfel încât imobilele nu puteau face obiectul

trecerii în proprietatea publică a comunei decât printr-unul dintre modurile

arătate la art. 7 din Legea nr. 213/1998: „(a) pe cale naturală; (b) prin

achiziții publice efectuate în condițiile legii; (c) prin expropriere pentru

cauză de utilitate publică; (d) prin acte de donație sau legate acceptate de

Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în

cauză intră în domeniul public; (e) prin trecerea unor bunuri din domeniul

privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul

public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; (f) prin alte moduri

prevăzute de lege”.

Instanța de prim control judiciar a

constatat că niciunul dintre aceste moduri nu a operat în speță, pârâta

neînțelegând să își facă apărări cu privire la acest aspect.

Raportat la considerentele expuse și

în aplicarea art. 296 teza a II-a C. proc. civ. și a prevederilor din vechiul C.

civ. deja evocate, instanța de apel a admis apelul și a schimbat în parte

sentința Tribunalului lași, constatând că reclamanta Parohia S., comuna C.,

jud. lași a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate și asupra

terenului în suprafață de 3.520 mp, din care suprafața de 1.445 mp cu

destinație de cimitir din curtea Bisericii Ortodoxe S. și suprafața de 2.075 mp

reprezentând cimitirul vechi, astfel cum au fost identificate și delimitate

prin Planurile de situație nr. 1 și nr. 3 ale expertizei tehnice topografice

întocmite de ing. M.I.

Împotriva acestei decizii, intimata-pârâtă

a declarat recurs, în termen legal, solicitând admiterea recursului și modificarea

deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată sub aspectul

constatării uzucapiunii cu privire la terenul în suprafață de 3520 mp cu destinația

de cimitir, din care suprafața de 1445 mp în curtea Bisericii Ortodoxe S. și suprafața

de 2075 mp reprezentând cimitirul vechi.

Recurenta și-a întemeiat criticile aduse

deciziei atacate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, pct.

7 și pct. 9 C. proc. civ., vizând acordarea de către instanța judecătorească a mai

mult decât ceea ce s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, vizând nemotivarea hotărârii

ori fundamentarea sa pe motive contradictorii ori străine de natura pricinii și,

respectiv, vizând încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în dezvoltarea cărora

a susținut, în esență, următoarele:

În mod greșit, prin decizia civilă nr.

147/2013, s-a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 2664 din

29 octombrie 2012, și s-a constatat faptul că, în ceea ce privește terenul cu destinația

de cimitir, Parohia S. a îndeplinit condițiile uzucapiunii înainte de emiterea hotărârii

Consiliului Local C. din anul 1999.

Uzucapiunea de lungă durată presupune dobândirea

proprietății sau a altui drept real prin posesia utilă (continuă, neîntreruptă,

netulburată, publică și sub nume de proprietar), vreme de 30 de ani, a unui bun

imobil, aflat în circuitul civil.

Între anii 1974-1990, indicați de către

reclamată ca făcând parte din perioada în care a operat prescripția achizitivă,

terenul nu se afla în circuitul civil [art. 1 din Constituția Republicii Socialiste

România, România (...) este stat suveran, independent și unitar. Teritoriul ei este

inalienabil și indivizibil, Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974].

În anul 1999, terenul pe care sunt amplasate

cimitirele din satul S. au fost inventariate ca aparținând domeniului public al

comunei C. Inventarul bunurilor care aparțin comunei C. a fost aprobat prin hotărârea

Consiliului Local din 23 august 1999, însușit prin H.G. nr. 1354/2001, publicată

în Monitorul Oficial al României nr. 326bis/16.05.2002.

Imprescriptibilitatea bunurilor din domeniul

public, fie el național sau local, este prevăzută expres în art. 5 alin. (2) din

Legea nr. 18/1991 și art. 11 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, art. 1844 C. civ.

dispune: „Nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care prin natura lor proprie

sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt

scoase afară din comerț”. Tot astfel, art. 136 pct. 4 din Constituție prevede: „bunurile

proprietate publică sunt inalienabile”, în măsura în care sunt inalienabile, bunurile

din domeniul public sunt și imprescriptibile.

În perioada 1974-1990 și 1999-2011, terenul

a aparținut domeniului public, nefiind susceptibil dobândirii sale prin efectul

prescripției achizitive (imprescriptibil). În aceste intervale de timp cursul prescripției

achizitive s-a întrerupt.

Potrivit art. 1864 alin. (1) și alin. (2)

C. civ., cursul prescripției se întrerupe „când lucrul este declarat neprescriptibil

în urmarea unei transformări legale a naturii sau destinației sale. Întreruperea,

fie civilă, fie naturală, șterge cu totul orice prescripție concepută înaintea sa;

în nici un caz acea prescripție nu mai poate, fi continuată. Posesorul (...) începe

o nouă prescripție după ce actele constitutive de întrerupere încetează, conform

naturii lor și regulilor mai jos stabilite”.

În atare situație, instanța a apreciat

în mod greșit faptul că terenurile reprezentând cimitirul din curtea Parohiei S.

și cimitirul vechi nu puteau face obiectul trecerii în proprietatea publică cu motivarea

că „imobilele nu puteau face obiectul trecerii în proprietatea publică a comunei

decât printr-unul din modurile arătate la art. 7 din Legea nr. 213/1998, (...) Instanța

constatând faptul că nici unul dintre aceste moduri nu a operat în speță, pârâta

neînțelegând să facă apărări în acest sens.”.

Instanța de apel nu a fost învestită cu

verificarea legalității hotărârii Consiliului Local din 23 august 1999, în cadrul

dosarului nefiind discutată sau analizată hotărârea Consiliului Local C. prin care

terenurile reprezentând cimitirele din satul S. au intrat în domeniul public al

comunei C., fapt pentru care nici nu au fost administrate probe în acest sens. Mai

mult, reclamanta-apelantă nu a contestat niciodată hotărârea Consiliului Local din

23 august 1991 și nici dreptul recurentei de proprietate publică.

Afirmația instanței de apel cum că nici

unul din modurile de dobândire a proprietății publice (art. 7 din Legea nr. 213/1998)

nu a operat în speță, terenurile cu destinația de cimitir neputând fi incluse în

domeniul public al comunei recurentei, exced cadrului procesual stabilit de reclamant,

instanța înțelegând să constate ceva ce nu a fost i cerut de reclamată și nici analizat

în cadrul dosarului, la fond sau în apel.

Instanța de judecată era obligată să soluționeze

procesul cantonându-se la obiectul acestuia astfel cum el a fost precizat de către

reclamant prin acțiunea sa și rămânând în limitele stabilite prin această acțiune.

De asemenea, apreciază recurenta că motivarea

instanței de apel este sumară, neexplicând motivele pentru care s-a admis cererea

privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cimitirelor din

satul S. ca efect al prescripției achizitive în detrimentul dreptului pârâtei de

proprietate publică necontestat de nimeni până la această dată.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului

de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursul

este fondat pentru considerentele ce urmează:

Hotărârea instanței de apel a fost dată

cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează prescripția achizitivă,

în cauză nefiind întrunite calitățile posesiei cerute de art. 1847 C. civ. de la

1864 pentru a se putea constata dobândirea proprietății prin uzucapiune, cu privire

la terenul în suprafață de 3520 mp cu destinația de cimitir, de către reclamanta

Parohia S.

A apreciat instanța de apel că Legea

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a

stat la baza emiterii hotărârii Consiliului Local C. din 23 august 1999, însușită

prin H.G. nr. 1354/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326bis/16.05.2002)

nu poate fi aplicabilă în cauză câtă vreme prin aceasta s-ar nesocoti principiul

neretroactivității aplicării legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție

și că la momentul emiterii hotărârii Consiliului Local din 23 august 1999 erau îndeplinite,

în ceea ce o privește pe reclamantă, condițiile uzucapiunii de 30 de ani și pentru

terenurile reprezentând cimitir, respectiv cimitir vechi.

Contrar celor reținute prin decizia apelată,

procedura de inventariere a bunurilor din domeniul public în lumina prevederilor

Legii nr. 213/1998 nu are afect constitutiv de drepturi. Această procedură a fost

adoptată cu scopul de a se avea o evidență a bunurilor din domeniul public, iar

art. 3 pct. 10 din anexa la Legea nr. 213/1998 arată că terenurile cu destinația

de cimitire fac parte din domeniul public de interes local. Pentru aceasta era însă

nevoie ca unitatea administrativ teritorială să fi fost titulara dreptului de proprietate

deoarece terenurile cu destinația de cimitire nu fac parte din categoria bunurilor

prevăzute în Constituție ca aparținând exclusiv domeniului public.

În litigiu se află dreptul de proprietate

cu privire la terenuri ce au destinația de cimitir de multă vreme și era necesar

a se lămuri regimul juridic al acestora prin prisma prevederilor legale anterioare.

Sub acest aspect se observă că reclamanta s-a pretins posesoare de bună credință,

susținând că a deținut în mod neîncetat și netulburat bunurile în litigiu încă din

perioada anilor 1938/1939 și până în prezent, în timp ce pârâta Unitatea Administrativ

Teritorială C. a evidențiat ca dovadă a dreptului de proprietate publică asupra

bunurilor hotărârea Consiliului Local din 23 august 1999, act recunoscut și însușit

prin hotărâre de Guvern.

Într-adevăr, prin art. 181 din vechiul

statut al Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949 s-a prevăzut

că fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir pentru îngroparea morților,

care este proprietatea parohiei, urmând ca cimitirul și locul său să fie administrate

de organele parohiale. Acest drept al parohiilor rurale de a deține în proprietate

un cimitir nu era reglementat însă ca un drept exclusiv așa încât nimic nu împiedica

autoritățile să înființeze și să aibă și ele în proprietate cimitire (comunale sau

orășenești) anterior Legii nr. 213/1998. Acestea se regăsesc în prezent în domeniul

public de interes local, iar dobândirea dreptului de proprietate cu privire la amintitele

terenuri nu este posibilă pe calea uzucapiunii.

Din această perspectivă trebuia analizat

și observat cine era titularul dreptului de proprietate al terenurilor cu destinația

de cimitir.

Instanța de apel nu a ținut seama de faptul

că prin H.G. nr. 1354/2001 se atestă ca făcând parte din domeniul statului bunurile

în litigiu în timp ce reclamanta nu s-a raportat niciodată la destinația terenurilor

pretins uzucapate: cimitir comunal/orășenesc sau cimitir parohial. Nu s-a precizat

dacă terenurile au fost naționalizate (și cui aparțineau ele anterior naționalizării)

și nici nu s-a susținut că din eroare acestea au trecut în domeniul public din proprietatea

bisericii.

Aceasta deoarece în dosar s-a dat relevanță

înscrisului reprezentat de procesul-verbal de hotărnicie din anul 1939 care face

referire la proprietățile Parohiei S., printre care figurează și două locuri de

cimitir, din dosar nereieșind însă situația juridică a terenurilor pretins uzucapate

și nici eventuala identitate între locurile de cimitir aflate în evidența Parohiei

în anul 1939 și terenurile în litigiu care apar ca aparținând domeniului public,

potrivit hotărârii Consiliului Local din 23 august 1999.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că prescripția,

fie ea extinctivă sau achizitivă, este și o sancțiune îndreptată împotriva titularului

dreptului, care din neglijență, omite să și-l valorifice. Este însă greu de reținut

atitudinea pasivă a pârâtei în condițiile în care la dosar există hotărârea Consiliului

Local din 23 august 1999, act recunoscut și însușit prin hotărâre de Guvern, iar

reclamanta nu a dovedit că a deținut, a administrat și a folosit în mod exclusiv

terenurile în litigiu în perioada 1938/1939-1974 și apoi în perioada 1990-1999 (perioada

1974-1989 neputând fi luată în considerare din cauza intervalului în care au fost

în vigoare Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, veritabile cauze de întrerupere naturale

speciale ale prescripției achizitive); terenuri care să fi avut în mod neîndoielnic

destinația de cimitir parohial iar nu de cimitir comunal. În același context se

observă că reclamanta nu a administrat dovezi din care să reiasă că a încasat în

mod continuu și netulburat taxele anuale pentru concesiunea locurilor de veci, taxe

care să fi fost fixate de Consiliul parohial.

Pentru considerentele expuse, având în

vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin.

(1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei și va

modifica decizia atacată în sensul că va respinge apelul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă

comuna C. reprezentată prin Primar împotriva deciziei nr. 147 din 18 noiembrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că

respinge apelul declarat de reclamanta Parohia S. împotriva sentinței nr. 2664 din

29 octombrie 2012 a Tribunalului lași, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi,

3 februarie 2015.