ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1860/2021

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Deliberând asupra recursului civil de față, ținând seama și de prevederile art. 499 din C. proc. civ., se rețin următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 februarie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat judecată pe pârâta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, solicitând:

- să se constate nulitatea relativă, în temeiul prevederilor art. 1238 C. civ., a următoarelor: autorizațiile reînnoite la data de 18.06.2014, 18.06.2015, 18.06.2016 în baza art. 7.1 din Autorizația licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu oneros nr. x/18.06.2013 pentru www.x.ro; autorizațiile reînnoite la data de 18.06.2014, 18.06.2015, 18.06.2016 în baza art. 7.1 din Autorizația licență ne-exclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu oneros nr. 141/18.06.2013 pentru www.x.ro; autorizațiile reînnoite la data de 16.06.2015, 16.06.2016, în baza art. 7.1 din Autorizația licență ne-exclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu oneros nr. x/16.06.2014 pentru www.x.ro - temei legal an;

- ca efect al repunerii părților în situația anterioară, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 320.822,15 RON, achitată acesteia pentru perioada de utilizare 18.06.2014 - 31.08.2016 în baza autorizațiilor nule, temeiul legal al acestui capăt de cerere fiind reprezentat de prevederile art. 1254 alin. (3) C. civ. și art. 1639-1647 C. civ.:

- să se dispună compensarea sumei indicate la capătul 2 de cerere cu suma de 16110 (pe care reclamanta o datora pârâtei în perioada de utilizare 08.06.2014 - 31.08.2016 pentru utilizarea operelor muzicale prin oferire cu titlu gratuit) până la concurența sumei de 304.712,15 RON, la plata căreia să fie obligată pârâta, temeiul legal al acestei solicitări fiind dat de prevederile art. 1616 și urm C. civ.:

În subsidiar, în cazul în care capătul 1, 2 și 3 nu vor fi admise, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea plății nedatorate, anume a sumei de 353.479,89 RON, reprezentând remunerații achitate pentru perioada de utilizare 01.01.2014-31.08.2016 pentru utilizări care nu au avut loc - în temeiul prevederilor art. 1341 C. civ.

- compensarea sumei de la capătul 4 cu suma de 24.529.90 RON pe care reclamanta o datora pârâtei în perioada de utilizare 01.01.2014 - 31.08.2016, pentru utilizarea operelor muzicale prin oferire cu titlu gratuit, până la concurența sumei de 328.953,99 RON, la plata căreia să fie obligată pârâta - temei legal art. 1616 și urm C. civ.;

A mai solicitat reclamanta ca pârâta să fie obligată:

- la plata către pârâtă a dobânzii legale pentru sumele stabilite la capătul 3 sau 5 de mai sus, de la data depunerii prezentei cereri și până la recuperarea integrală a debitului;

- la eliberarea autorizației licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu gratuit a operelor muzicale pentru Website-urile: www.x.ro; www.x.ro; www.x.ro: www.x.ro.. -obligaea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv onorariu de avocat.

Pârâta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței:

Prin sentința civilă nr. 390 din 6 martie 2019 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției invocată de pârâta-reclamantă; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea principală precizată formulată de reclamanta-pârâtă A. S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă UCMR-ADA, Asociația Pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.A. și a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 109.357,28 RON, reprezentând remunerații datorate pentru comunicarea operelor muzicale de către reclamantă în perioada septembrie 2016 - martie 2017 pe site-urile deținute precum și la plata sumei de 104.972,43 RON reprezentând penalități de întârziere aferente remunerațiilor restante, calculate conform raportului de expertiză.

A fost obligată reclamanta-pârâtă la plata penalităților de întârziere de 0,1%, până la achitarea efectivă a remunerațiilor și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON taxă de timbru, 1500 RON onorariu de expert și 2975 RON onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.A..

Prin decizia nr. 1880 A din 29 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admis în parte cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta UCMR-ADA să elibereze reclamantei A. S.A. autorizație - licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare cu titlu gratuit a operelor muzicale pentru site-urile web: www.x.ro; www.x.ro; www.x.ro; www.x.ro.

S-a decis ca autorizațiile-licențe neexclusive să fie emise pentru perioada ulterioară ajungerii la termen a autorizațiilor-licențe neexclusive nr. x/16.06.2014 (ajunsă la termen la 16.06.2017), nr. x/18.06.2013 (ajunsă la termen la 18.06.2017) și nr. x/18.06.2013 (ajunsă la termen la 18.06.2017) pentru site-urile web www.x.ro; www.x.ro; www.x.ro, respectiv de la data solicitării, pentru site-ul web www.x.ro.

A fost menținută respingerea, pentru rest, a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea reconvențională și a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 91.401,92 RON reprezentând remunerații datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale de către reclamanta-pârâtă în perioada septembrie 2016 - martie 2017 precum și la plata penalităților de 0, 15 % pe zi de întârziere aferente remunerațiilor restante, de la data scadenței și până la plata efectivă a remunerațiilor.

Au fost menținute dispozițiile referitoare la cheltuielile de judecată în fața primei instanțe.

A fost obligată intimata-pârâtă UCMR-ADA să plătească apelantei-reclamante A. S.A. suma de 5.714,40 RON cheltuieli de judecată în apel (50 RON taxă timbru și 5.664,40 RON onorariu avocațial).

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâta UCMR-ADA-Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.

I. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. susține în esență, următoarele:

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea Metodologiei, a art. 1341 și art. 1238 C. civ. și cu aplicarea greșită a art. 1270 alin. (1) si art. 1272 alin. (1) din C. civ., care nu erau incidente în pricina dedusă judecății.

Instanța de apel, deși a reținut că utilizarea muzicii de către apelanta-reclamantă, prin intermediul Websit-urilor, este o utilizare cu titlu gratuit în sensul Metodologiei, a aplicat acestei situații de fapt - în temeiul dispozițiilor art. 1270 alin. (1) și art. 1272 alin. (1) din C. civ. - Autorizațiile/Licențe pentru streaming cu titlu oneros.

În mod nelegal s-a reținut că prin simplul fapt al încheierii autorizațiilor/licență cu titlu oneros, utilizatorul avea obligația să plătească remunerație în temeiul contractelor valabil încheiate, chiar dacă acestea nu sunt aplicabile situației de fapt.

Tot în mod nelegal curtea de apel a reținut că, în condițiile în care apelanta a solicitat și încheiat autorizațiile/licența cu titlu oneros, nu are nici o relevanță juridică maniera faptică în care a utilizat operele muzicale; că potrivit adagiului cine poate mai mult poate și mai puțin, apelanta era autorizată să difuzeze cu titlu oneros, dar a difuzat (cum se va arăta) cu titlu gratuit, dar aceasta nu o exonerează de remunerația convenită.

Consideră recurenta că menționata concluzie a instanței de apel contravine art. 7 din Metodologie, care stabilește remunerația datorată în funcție de cum a fost în fapt utilizarea operelor muzicale, și anume: dacă utilizarea a fost cu titlu gratuit se aplică remunerația de la art. 7 A.a), iar dacă utilizarea a foști cu titlu oneros se aplică remunerația de art. 7 A.b).

Prin urmare, maniera faptică în care a avut loc utilizarea operei prezintă relevanță principală în soluționarea prezentei spețe, care pune în discuție modul de stabilire a remunerației datorate și nu dacă reclamantă avea dreptul sau nu să utilizeze operele muzicale.

Cum în speță se pune în discuție cuantumul remunerației datorate, iar acesta diferă în funcție de modul de oferire al operelor muzicale, adagiul "cine poate mai mult, poate și mai puțin" - reținut de instanța de apel - nu se aplică, întrucât ar avea înțelesul de "cine datorează mai puțin, datorează și mai mult".

Așa cum rezultă din motivarea deciziei atacate, instanța de apel a reținut că utilizarea operelor muzicale de către reclamantă a fost cu titlu gratuit.

Cu toate acestea, în loc să aplice situației de fapt reținute dispozițiile legale care o reglementează, instanța a făcut aplicarea convențiilor (autorizații/licențe) care reglementează relațiile dintre părți în cazul utilizării operelor muzicale cu titlu oneros.

Se arată că aplicarea greșită, în speță, a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) și art. 1272 alin. (1) din C. civ. a plecat de la un raționament total greșit de interpretare, instanța de apel aplicând prin analogie dispozițiile legale incidente unor situații care nu sunt similare cu speța dedusă judecății. Curtea de apel a ignorat că situația de fapt dedusă nu este similară nici "abonamentului de tv" care se datorează în baza unei prezumții legale de utilizare și nici accesului la servicii de streaming pe bază de abonament care condiționează utilizarea de plata abonamentului.

Oferirea spre ascultare (streaming) a operelor muzicale de către reclamantă se face în mod liber, iar remunerația autorilor se datorează conform principiului "utilizării reale" și nu a prezumției de utilizare. Dispozițiile art. 7, art. 8, art. 10 din Metodologie arată că remunerația se datorează numai dacă există utilizare efectivă de opere muzicale.

Prin urmare, pentru tipul de utilizări care fac obiectul litigiului, utilizarea nu se prezumă, ci utilizatorii au obligația de a raporta operele muzicale pe care le-au utilizat (art. 10 din Metodologie).

Subliniază recurenta că în nicio prevedere a autorizațiilor-licență nu se specifică faptul că utilizatorul plătește o sumă fixă indiferent de utilizarea efectuată. Dimpotrivă, atât în autorizațiile-licență cât și în Metodologie, se prevede în mod clar că, pentru utilizarea cu titlu oneros, se plătește conform utilizării (consumului) efectuat.

Se mai reproșează instanței de apel că în mod eronat nu a făcut aplicarea art. 1238 C. civ., respingând capătul de cerere privind anularea autorizațiile-licență, reținând în mod greșit că reclamanta este un profesionist în domeniul activităților audiovizuale și că Metodologiile precum cea incidentă în speță sunt sau, în orice caz, trebuie să fie de uz curent.

Situația astfel reținută este eronată - în opinia recurentei - întrucât:

- discuția nu se refera la obiectul principal de activitate al acesteia, respectiv radiodifuzarea TV, ci la comunicarea de conținut pe paginile de internet, care este un domeniu secundar și care, în anul 2013, era relativ nou pe piața serviciilor de comunicații;

- deși instanța a reținut că metodologiile ar trebui să fie intens studiate și, prin urmare, cunoscute foarte bine, este un fapt cunoscut acela ca aceste metodologii și noțiunile de drept la care fac referire, au făcut și continua să facă obiectul a numeroase discuții și litigii în practică, astfel încât și o opinie juridica nu ar fi exclus eroarea la semnarea convențiilor;

- toate aceste circumstanțe trebuie privite în oglindă cu obligațiile pe care UCMR-ADA le are, în calitate de organism de gestiune colectivă, față de utilizatori, respectiv de a include în cuprinsul autorizațiilor-licență definiția noțiunilor de ascultare (streaming) cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

Se mai arată că UCMR-ADA are poziție de monopol pe piața colectării remunerațiilor colective ale autorilor și, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. (i) din Legea 8/1996 în vigoare la 01.06.2013, nu și-a îndeplinit obligația de transparență față de utilizatori; acest aspect ar fi trebuit să fie luat în calcul de instanța de apel, care, în mod neîntemeiat și nelegal, a reținut că reglementarea situației juridice din cazul de față "era pe deplin previzibilă și că apelanta cu minime diligente putea să ia cunoștință de interpretarea corecta a metodologiei".

Consideră recurenta că instanța de apel ar fi trebuit să rețină că reglementarea situației juridice în discuție nu îi era nicidecum pe deplin previzibilă și accesibilă, ci lipsa asigurării accesului la aceste clarificări mai curând ar trebui să ducă la reținerea relei-credințe din partea UCMR-ADA, care manifestă față de utilizatori o conduita abuzivă, neexercitându-și obligațiile impuse de lege.

Pe de altă parte, se arată că și în situația în care autorizațiile-licență sunt valabile, atât timp cât instanța a reținut că utilizarea reclamantei a fost cu titlu gratuit înseamnă că utilizarea care face obiectul autorizațiilor-licență nu a avut loc, caz în care sunt incidente dispozițiile art. 7 pct. A. lit. a) din Metodologia aplicabila; prin urmare, pentru diferența de remunerație achitata în plus trebuia să se constate ca a avut loc o plată nedatorată.

În mod nelegal - în opinia recurentei - instanța de apel a refuzat aplicarea dispozițiilor art. 1341 din C. civ., negând practic existența instituției plății nedatorate în contextul în care între aceleași părți există și relații contractuale pentru alte tipuri de utilizări decât utilizările reale pentru care s-a efectuat o plată nedatorată.

Situația juridică concretă reținută de instanța de apel este utilizarea operelor muzicale de către apelanta-reclamantă prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu gratuit. Plecând de la această situație și analizând dispozițiile autorizațiilor/licență, acestea nu sunt aplicabile situației juridice deduse judecății, întrucât reglementează oferirea spre ascultare (streaming) cu titlu oneros.

În situația în care muzica în discuție nu a fost folosită astfel cum se prevede în autorizațiile-licență, devin incidente prevederile art. 1341 C. civ.., cu consecința restituirii sumelor nedatorate către reclamantă.

Deși apelanta-pârâtă nu a utilizat opere muzicale cu titlu oneros, cum prevăd autorizațiile/licență, aceasta a achitat remunerație către UCMR-ADA cu mult peste ceea ce datora în baza art. 7 A. a) din Metodologic.

Se mai susține că în mod nelegal, ca urmare a aplicării greșite a art. 1270 alin. (1) și art. 1272 alin. (1) C. civ., instanța de apel a menținut respingerea pentru rest a cererii de chemare în judecată și a menținut admiterea cererii reconvenționale pentru suma de 91.401,92 RON precum și plata penalităților de 0,15% pe zi de întârziere aferente remunerațiilor restante, de la data scadenței și până la plata efectivă a remunerațiilor.

II. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta UCMR-ADA-Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a formulat, în esență, următoarele critici:

Hotărârea recurată este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270, art. 1172 C. civ. și ale art. 7 pct. A din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 180/2010 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 204/2011

S-a reținut că părțile au încheiat contractele autorizațiile licență neexclusivă cu nr. x/18.06.2013, nr. x/18.06.2013 și nr. x/16.06.2014 care au fost reînnoite anual, prin acestea conferindu-se intimatei-reclamante dreptul să ofere opere muzicale, spre ascultare (streaming) cu titlu oneros, pe site-urile sale web www.x.ro. www.x.ro. www.x.ro. www.x.ro.

Contractele anterior menționate au putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 1270 C. civ.

Potrivit art. 273 C. proc. civ. coroborat cu art. 1270 C. civ., înscrisurile reprezentate de contractele anterior menționate fac dovada între părți, până la proba contrară.

Cu toate că nu au fost administrate probe contrare celor convenite de părți contractual, instanța de apel a reținut o situație de fapt contrară celei probate prin înscrisuri, respectiv s-a reținut ca pe site-urile în litigiu comunicarea publică a operelor muzicale (streaming) s-ar realiza exclusiv cu titlu gratuit.

Tot fără să indice probe, instanța de apel a reținut că "acceptarea setărilor privitoare la datele cu caracter personal nu este o condiție sine qua non pentru accesarea site-urilor" intimatei-reclamante.

Arată recurenta pârâtă că nu corespunde realității considerentul instanței de apel că ambele părți ar fi susținut concordant acest aspect, și nu înlătură obligația instanței, prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de a pronunța și motiva hotărârea prin "expunerea situației de fapt reținută de instanța pe baza probelor administrate".

Astfel, hotărârea recurată nu indică probele contrare contractelor, din care să rezulte o situație de fapt contrară contractelor autorizație licență neexclusivă.

Raportat la acest motiv, se susține că hotărârea recurată este dată și cu încălcarea art. 249, art. 273 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât considerentele hotărârii nu indică probele pe baza căror s-a reținut o situație de fapt diferită de cea care a fost probată prin contracte și reținută de către instanța de fond.

In considerarea celor anterior menționate, este invocată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se mai arată că, și în situația în care ar fi administrat probe care să conducă la situația de fapt reținută de instanța de apel, soluția recurată este rezultat al unei încălcări și aplicări greșite a normelor de drept material:

Instanța de apel a reținut drept situație de fapt aceea că accesarea paginilor de internet ale intimatei-reclamante se face cu titlu gratuit, întrucât aceasta nu ar fi condiționată de plata vreunui abonament, a unei taxe de descărcare ori alte asemenea.

A fost interpretat art. 1172 C. civ. în sensul că actul juridic are un caracter gratuit și nu oneros, atunci când avantajul economic, deși este urmărit și obținut, acesta nu ar decurge dintr-o prestație nemijlocita a cocontractanților unui raport juridic sinalagmatic.

In continuare, fără probe și fără să indice textul legal pe care se întemeiază soluția sa, instanța de apel, a apreciat că accesarea site-urilor pârâtei reprezintă un raport juridic contractual care se naște numai între două părți, intimata-reclamantă și consumator.

Instanța de apel a omis - în susținerea recurentei pârâte - faptul că un raport juridic contractual poate avea mai mult de două părți, așa cum este și cazul de față. Instanța a apreciat întemeiate apărările reclamantei, fără ca acestea să fie probate.

Precizează recurenta că, în realitate, prin accesul la site-urilor pârâtei, consumatorul acceptă termenii și condițiile impuse de reclamantă, care presupun acordul consumatorului ca reclamanta, cât și terții agenți economici indicați de aceasta, să folosească datele cu caracter personal ale consumatorului, prin intermediul cookie -urilor.

In cadrul acestui raport juridic:

- consumatorul primește dreptul de accesa fără restricții site-urile reclamantei, în schimbul acceptului de a fi utilizate datele sale, în caz contrar accesul său pe site putând fi restricționat în orice moment ales de reclamantă;

- reclamanta obține de la consumator un număr cât mai mare de accesări și o parte cât mai mare de timp al consumatorului, pe care acesta să îl aloce paginilor site-ului său, care se reflectă în mod direct în numărul și valoarea încasărilor din publicitate;

- în schimbul utilizării datelor sale personale, consumatorul primește informații și reclame țintite pe zona sa de interes;

Ca urmare acestui întreg raport juridic complex, în schimbul permiterii accesului pe site reclamanta obține un număr cât mai mare de accesări care conduc la încasări din publicitate de la terții cărora le-a fost permisă utilizarea datelor personale ale consumatorilor

Un alt aspect de nelegalitate susținut de recurenta pârâtă se referă la interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 7 pct. A lit. b) din Metodologia anterior menționată, respectiv aceea că menționata normă ar fi aplicabilă numai în cazul în care publicul consumator plătește o sumă de bani pentru a avea acces la site.

Nici metodologia și nici Decizia 114A/05.04.2011 (Dec ORDA 204/2011) nu cuprind o dispoziție în acest sens.

Termenii utilizați de Metodologie sunt "cu titlu oneros" sau "cu titlu gratuit", fără a-i defini.

In aceste condiții, caracterul oneros sau gratuit se determină în funcție de dispozițiile C. civ.. Or, potrivit C. civ. caracterul oneros al unui act juridic nu este limitat sau condiționat de existența unei obligații de plată a unei sume de bani, așa cum în mod nelegal a apreciat instanța de apel.

Dimpotrivă, potrivit art. 1172 C. civ. urmărirea procurări oricărui avantaj conferă contractului un caracter oneros.

Raporturile juridice dintre reclamantă, consumatori și terții agenți economici sunt avantajoase părților, care urmăresc fiecare dintre ele obținerea de avantaje, indiferent dacă acestea constau într-un acces nelimitat și nerestricționat la conținutul site-ului, în primirea de informații și publicitate țintite, potrivit intereselor și înclinațiilor sale, în numărul mare de accesări, în timpul alocat ori în prețul publicități generat de un trafic mare, ori prin țintirea publicității către publicul direct interesat chiar de produsele sau serviciile promovate, țintire realizata în funcție de datele personale colectate de la consumator.

In susținerea recursului, parata recurentă invocă și prevederile art. 44 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată. Arată că această normă consfințește obligativitatea corelării remunerației cu beneficiile utilizatorului, drept la care nu se poate renunța, indiferent dacă dreptul de autor este exercitat personal de autor sau prin intermediul unui terț.

Concluzionând, recurenta precizează că hotărârea recurată este nelegală și în raport de faptul că, din corelarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996, republicată și a dispozițiilor art. 1172 C. civ. și ale Metodologiei anterior citate, nu există o dispoziție expresă care să limiteze noțiunea "avantaj" doar la situații în care acesta ar consta în plata unei sume de bani.

O astfel de limitare ar reprezenta o veritabilă restrângere sau, după caz, chiar o privare de un drept de proprietate, așa cum este dreptul de autor care presupune și dreptul la o remunerare justa.

Reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta UCMR-ADA-Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 mai 2021 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâta U.C.M.R. A.D.A. - Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva deciziei civile nr. 1880 A din 29 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului precum și de exigențele art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

I. În ce privește recursul declarat de recurenta reclamantă, se constată caracterul nefondat al acestuia în raport de următoarele considerente:

Pentru înlesnirea înțelegerii raționamentului adoptat în soluționarea recursului este util a fi amintite câteva dintre elementele relevante ale litigiului.

Prin acțiunea promovată în speță, reclamanta recurentă A. S.A. a solicitat: să se constate nulitatea relativă, în temeiul prevederilor art. 1238 C. civ., a trei autorizații licențe neexclusive reînnoite succesiv în anii 2014, 2015 și 2016, aceste acte juridice fiind emise de pârâtă în vederea acordării (în favoarea reclamantei) a dreptului de a utiliza opere muzicale prin servicii online sau mobile prin oferirea acestora spre ascultare cu titlu oneros, prin intermediul site-urilor www.x.ro, www.x.ro și www.x.ro; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor pe care reclamanta le-a achitat în temeiul menționatelor autorizații considerate nule și compensarea cu suma pe care pe care reclamanta consideră că o datora corespunzător unei utilizări cu titlu gratuit a operelor muzicale (în modalitatea oferirii spre ascultare prin intermediul acelorași site-uri) precum și obligarea pârâtei la plata diferenței rezultate în urma compensării.

În subsidiar s-a solicitat ca, în ipoteza în care primele trei capete de cerere nu vor fi admise, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea plății nedatorate în cuantum de 353.479,89 RON reprezentând remunerații ce au fost achitate în perioada de utilizare 01.01.2014 - 31.08.2016 pentru utilizări ce nu au avut loc; compensarea acestei din urmă sume cu suma de 24.529,90 RON considerată de reclamantă ca fiind real datorată pentru menționata perioadă, dar aferent utilizării operelor muzicale prin oferire cu titlu gratuit, și obligarea pârâtei la plata diferenței rezultate în urma compensării.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele ce vor fi stabilite ca datorate de pârâtă, în una sau alta dintre modalitățile anterior descrise, precum și obligarea pârâtei la eliberarea unei autorizații licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale prin servicii online sau mobile prin oferire spre ascultare (streaming) cu titlu gratuit pe aceleași trei site-uri indicate mai sus precum și pentru site-ul www.x.ro.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând pe această cale ca reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata remunerațiilor pe care le datorează (în temeiul autorizațiilor licență neexclusivă la care se referă cererea principală) pentru comunicarea publică a operelor muzicale în perioada septembrie 2016 - martie 2017.

Instanța de apel, analizând pretențiile astfel formulate în limitele permise de art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv în limitele devoluțiunii determinate de criticile formulate de apelanta reclamantă, a reținut că cele trei autorizații licență neexclusivă - având valoare juridică de convenții - nu sunt lipsite de cauză ori fondate pe o cauză falsă pentru că dificultățile invocate de reclamantă referitor la înțelegerea semnificației sintagmei "cu titlu oneros" și a clauzelor ce conțin obligații care ar corespunde unei utilizări cu titlu oneros a operelor muzicale erau unele care puteau fi surmontate printr-o conduită caracterizată de o diligență rezonabilă. Din acest punct de vedere, al diligenței pe care reclamanta trebuia să o manifeste, a fost reținut ca relevant statutul juridic al acestei părți, anume acela de profesionist care activează în domeniul audiovizual.

În acest punct al analizei, este necesar a fi amintit că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, limitele judecății în această etapă procesuală fiind imperativ stabilite prin dispozițiile art. 483 alin. (1) și art. 488 din C. proc. civ. Mai concret, judecata în recursul exercitat împotriva unei decizii pronunțate în apel - astfel cum este cazul în speță - poate avea ca obiect exclusiv verificarea legalității evaluării/judecății ce se regăsește în hotărârea împotriva căreia a fost exercitat recursul, prin prisma situației de fapt ce a fost reținută (ori confirmată) de instanța de prim control judiciar.

Ținând seama de aceste rigori care se impun în judecata recursului, se constată că nu pot forma obiect de analiză susțineri și apărări pe care părțile le-au formulat la judecata cauzei în primă instanță ori critici care vizează hotărârea primei instanțe și care nu au fost invocate în apel (adică acele critici formulate omisso medio).

Prin urmare, argumentele formulate de recurenta reclamantă vor fi analizate în coordonatele permise de fizionomia căii de atac a recursului, anume în măsura în care ele privesc aspecte de nelegalitate a deciziei date în apel.

Prin primul motiv de recurs se susține că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea Metodologiei, a art. 1341 C. civ., art. 1238 C. civ., precum și cu aplicarea greșită a art. 1270 și 1272 alin. (1) din C. civ. care nu erau incidente în speță. Aceste critici sunt susceptibile de analiză prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind invocată greșita interpretare, respectiv aplicare a unor norme de drept material.

În acest context, trebuie reținut că, în fundamentarea criticilor formulate, teza de la care pornește recurenta este aceea că, atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de apel, a arătat că a oferit spre ascultare cu titlu gratuit operele muzicale pentru că vizitatorii puteau accesa cele trei site-uri fără a fi condiționați să transfere vreun avantaj economic și din acest motiv datora remunerații conform regulilor stabilite prin Metodologie pentru utilizarea cu titlu gratuit. Or, o atare teză este una nu poate constitui fundamentul controlului de legalitate specific recursului pentru că ea ignoră împrejurarea că instanța de apel a reținut o situație de fapt diferită de cea alegată de reclamantă, statuând că susținerile părții reclamante sunt nefondate în condițiile în care între părțile litigante s-au stabilit raporturi contractuale prin încheierea celor trei convenții (autorizații-licență neexclusivă), acte juridice prin care ele și-au exprimat acordul ca remunerațiile sa fie determinate sub forma unui procent care se aplică inclusiv veniturilor obținute din publicitatea difuzată pe cele trei site-uri, iar respectivele convenții nu sunt afectate de viciul nulității pentru lipsa cauzei fiindcă reclamanta putea cunoaște cu diligențe rezonabile semnificația și consecințele clauzelor contractuale.

Prin raportare la situația de fapt reținută astfel prin decizia recurată, izvorul obligației de a plăti remunerații în condiții similare unei utilizări cu titlu oneros a operelor muzicale îl constituie convenția părților, un asemenea act juridic având forță obligatorie, egală cu cea a legii, în temeiul prevederilor art. 1270 din C. civ. care prevede:,,1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege".

Împrejurarea că Metodologia privind stabilirea remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru reproducerea operelor muzicale și/sau comunicarea publică a operelor muzicale prin servicii online sau mobile (publicată în Monitorul Oficial în baza deciziei ORDA nr. 180/2010) modificată prin decizia civilă nr. 114A/2011 a Curții de apel București (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 204/2011) - în continuare Metodologia - nu include și veniturile din publicitate în categoria acelor beneficii ce au aptitudinea de a conferi caracter oneros utilizării operelor muzicale, ca și împrejurarea că aceeași metodologie stabilește o modalitate de calcul (al remunerațiilor) diferită pentru utilizarea cu titlu gratuit a operelor muzicale nu sunt de natură a conduce prin ele însele la concluzia că ineficacității obligațiilor contractual asumate. Aceasta pentru că menționata metodologie stabilește numai o bază minimală de calcul pentru determinarea drepturilor de autor din această categorie.

Atâta vreme cât nu s-a invocat vreo limitare normativă, pentru titularii de drepturi de autor (din categoria celor în litigiu) și/sau pentru utilizatorii acestui gen de drepturi, în ce privește posibilitatea/facultatea de a stabili contractual clauze prin care conferă celor dintâi beneficii patrimoniale superioare celor stabilite prin Metodologie, concluzia priorității și a deplinei eficacități a convențiilor încheiate - sub forma autorizațiilor licență neexclusivă - se degajă cu necesitate din principiul libertății contractuale, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1169 C. civ.: "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri".

În alte cuvinte, în condițiile în care, în speță, s-a reținut că autorizațiile licență neexclusivă au fost valabil încheiate și că părțile și-au exprimat prin aceste convenții voința în sensul de a fi achitate remunerațiile aferente drepturilor patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale în raport de o bază de calcul (venituri) care are o cuprindere mai amplă decât cea stabilită prin Metodologie, concluzia instanței de apel în sensul că remunerațiile achitate de reclamanta recurentă au avut ca temei obligația izvorâtă din contract și, prin urmare, nu au reprezentat plăți nedatorate reliefează o situație de fapt care atrage incidența prevederilor art. 1270 raportat la art. 1169 C. civ.

Astfel, se constată că prin prisma situației de fapt ce s-a stabilit în urma demersului de evaluare a probelor, apare ca judicioasă concluzia instanței de apel în sensul că incidența prevederilor art. 1341 din C. civ. nu putea fi reținută în speță. Atâta vreme cât ipoteza acestei norme juridice este aceea că cel ce reclamă efectuarea unui asemenea transmisiuni trebuie să fi făcut o plată pe care nu o datora, iar în privința recurentei reclamante A. S.A.. nu s-a confirmat existența unui asemenea transfer patrimonial, nu exista suportul faptic necesar spre a fi făcută aplicarea regimului juridic specific repetițiunii unei plăți nedatorate.

Trebuie relevat, în acest context, și raportul de subordonare existent între lege, pe de o parte, și Metodologia invocată de recurenta reclamantă ca temei al susținerilor potrivit cărora prevederile art. 1270 și 1272 alin. (1) din C. proc. civ. ar fi inaplicabile în cauză.

Din această perspectivă, este necesar a fi observat că Metodologia este un act ce are caracter normativ, dar el a fost emis - conform dispozițiilor art. 130 -131 indice 3 din Legea 8/1996 (în forma de la data publicării Metodologiei incidente cauzei) -în vederea asigurării aplicării unor prevederi ale legii speciale care interesează exercitarea drepturilor patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor.

De asemenea, este util a fi reținut că Metodologia a fost elaborată în urma parcurgerii unei proceduri de arbitraj și a controlului judiciar exercitat în calea de atac a apelului declarat împotriva hotărârii date de comisia de arbitri (control judiciar care a fost limitat la aspectele criticate prin motivele de apel, conform regulilor procesuale specifice acestei căi de atac).

Prin urmare, această Metodologie este în mod neechivoc un act normativ de rang inferior reglementărilor de drept comun apartenente C. civ. (a căror incidență a fost reținută de instanța de apel, și care privesc aspecte ce nu își găsesc o reglementare specială în cuprinsul Legii 8/1996) ce au fost edictate de autoritatea legislativă, așa încât principiul general de drept al respectării ierarhiei actelor normative se opune ca prevederile art. 1270 și 1272 alin. (1) din C. civ. să fie înlăturate de la aplicare - astfel cum propune recurenta reclamantă - ca o consecință a aplicării prioritare a reglementărilor conținute în metodologia emisă în condițiile anterior descrise.

De aceea, argumentul instanței de apel în sensul că remunerațiile plătite de reclamanta recurentă în baza celor trei convenții (ca și remunerațiile în privința cărora s-a stabilit obligația de plată până la finalizarea perioadei contractuale, corespunzător pretențiilor formulate de pârâtă prin cererea reconvențională) sunt datorate chiar în condițiile în care utilizarea reală a fost una care potrivit Metodologiei s-ar fi calificat în categoria utilizării cu titlu gratuit este expresia respectării tocmai a rigorilor impuse de menționatul principiu de drept și a aplicării - corecte - a dispozițiilor art. 1270 și 1272 alin. (1) din C. civ.

În considerarea celor expuse anterior și ținând seama de ansamblul considerentelor ce relevă analiza instanței de apel relativă la temeiul obligației privind plata remunerațiilor în acel cuantum pe care reclamanta îl contestă în speță, argumentul concluziv "cine poate mai mult poate și mai puțin", utilizat în motivarea deciziei recurate, relevă aprecierea corectă a instanței de prim control judiciar în sensul că reclamanta nu poate fi exonerată de obligația de a plăti remunerația în termenii și în condițiile asupra cărora a convenit prin cele trei contracte pentru că partea nu se poate dezice de respectiva obligație invocând propria opțiune de a utiliza operele muzicale fără a obține o contraprestație din partea utilizatorilor și de a se prevala exclusiv de regulile ce se degajă din Metodologie.

Susținerea potrivit căreia "maniera faptică în care a avut loc utilizarea operei prezintă relevanță principală în soluționarea prezentei spețe în condițiile în care se pune în discuție modul de stabilire a remunerației", ca și aceea prin care invocă prevalența aplicării principiului utilizării reale a operelor și a prevederilor art. 7, 8 și 10 din Metodologie relevă aceeași intenție a recurentei reclamante de a fi ignorată existența convențiilor.

Însă, atâta vreme cât aceste convenții sunt o realitate juridică, ele au constituit izvorul unor raporturi juridice aflate în derulare (până la împlinirea perioadei contractuale), astfel încât au generat pentru părțile contractante drepturi și obligații care li se opun, așa cum s-a reținut anterior, cu forța stabilită prin art. 1270 C. civ. Prin urmare, maniera faptică de utilizare a operelor muzicale a fost corect evaluată prin raportare la elementele concrete ale litigiului, fiind determinată atât existența cât și întinderea obligației de plată a remunerațiilor prin prisma conținutului convențiilor și a forței obligatorii a acestora, iar nu prioritar și exclusiv prisma reglementărilor proprii Metodologiei care privește acestea categorii de remunerații.

Referitor la exemplul utilizat de instanța de apel - privitor la situația ipotetică a unui utilizator care își procură un abonament tv sau un abonament la un serviciu de streaming prin internet, cu titlu oneros -, trebuie observat că însuși contextul în care acesta se regăsește relevă că expunerea a fost făcută în scopul înlesnirii înțelegerii considerentelor ample care erau expuse în precedent cu privire la situația litigioasă complexă ce este proprie litigiului pendinte.

În aceste condiții, situația de fapt imaginată în respectivul exemplu poate avea cel mult natura unor considerente supraabundente (adică lipsite de atributul de a constitui un fundament al soluției instanței), așa încât nu are aptitudinea de a afecta prin ea însăși legalitatea judecății realizate în etapa apelului. Totodată, utilizarea unei asemenea procedeu de explicare a raționamentului unei instanțe de fond nu reprezintă un aspect de nelegalitate apt a fi evaluat și sancționat perspectiva vreunuia dintre motivele de casare reglementate exhaustiv prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Mai susține recurenta reclamantă că un aspect care a determinat instanța de apel să facă aplicarea greșită a art. 1238 C. civ., cu consecința respingerii capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității relative a autorizațiilor licență neexclusive "este reținerea eronată că apelanta reclamantă este un profesionist în domeniul activităților audiovizuale și că metodologiile precum cea incidentă în speță sunt sau, în orice caz, ar trebui să fie să fie de uz curent". În dezvoltarea acestei critici s-a precizat că situația reținută de instanța de apel "nu este întemeiată", fiind evocate argumente privind: necesitatea distincției între tipul de activitate ce este specific obiectului de activitate principal al recurentei și caracterul secundar al activităților de comunicare de conținut pe paginile de internet; împrejurarea că reprezintă un fapt cunoscut acela că metodologiile si noțiunile de drept la care ele se referă au făcut întotdeauna obiect de discuții și litigii, astfel încât și o opinie juridică nu ar fi exclus invocata eroare la semnarea convențiilor; necesitatea de a fi "privite în oglindă" circumstanțele menționate anterior cu obligațiile ce revin UCMR ADA față de utilizatori, respectiv acelea de a include în cuprinsul autorizațiilor licență definiția noțiunilor de ascultare/streaming cu titlu gratuit sau cu titlu oneros și de a include pe pagina proprie de internet informații cu privire la clarificarea înțelesului acestor noțiuni; un pretins abuz al unei poziții de monopol al UCMR ADA pe piața colectării remunerațiilor colective ale autorilor de opere.

Înalta Curte apreciază că aceste din urmă critici sunt unele care privesc situația de fapt, respectiv modalitatea în care instanța de apel a evaluat probele și a stabilit/concluzionat că eroarea invocată de reclamantă în speță putea fi surmontată prin diligențe rezonabile din partea societății comerciale reclamante. Este de remarcat că nu se relevă contrarietatea aprecierilor criticate cu vreo reglementare legală.

De fapt, partea nu invocă aplicarea eronată a art. 1238 C. civ. la situația de fapt reținută, ci tinde - prin criticile astfel formulate - la stabilirea în recurs a unei situații de fapt diferite de cea care reiese din decizia recurată, spre a fi posibil să se rețină incidența menționatei norme juridice. Or, o atare abordare ar fi în mod vădit contrară exigențelor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care limitează judecata în recurs la acele aspecte care privesc legalitatea hotărârii supuse acestei forme de control judiciar.

Se cuvine a fi amintit, în acest punct al analizei, că prin art. 264 din C. proc. civ., legiuitorul a conferit judecătorului puterea de apreciere liberă asupra probelor, în raport de acestea și de regulile de drept fiind ținut a stabili situația de fapt dedusă judecății și a soluționa litigiul - conform prevederilor de principiu înscrise în art. 22 alin. (2) și (7) din C. proc. civ. Prin urmare, împrejurarea că instanța a evaluat probele într-o modalitate diferită de cea pe care recurenta o considera adecvată constituie expresia exercitării atributelor pe care legea i le conferă, iar nu un aspect care să poată fi supus controlului de nelegalitate în recurs.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că instanța de apel a refuzat aplicarea prevederilor art. 1341 din C. civ. Argumentativ, recurenta arată că s-a negat practic instituția plății nedatorate în contextul în care, între aceleași părți, există și relații contractuale pentru alte tipuri de utilizare decât cele reale. Totodată, se precizează că trebuia reținută ca relevantă împrejurarea că reclamanta nu a utilizat operele muzicale de o manieră care să atragă aplicarea clauzelor autorizațiilor-licență.

Formularea acestei critici are, ca și în cazul celor analizate în coordonatele primului motiv de recurs, ca punct de plecare o situație de fapt diferită de cea pe care instanța de apel a reținut-o.

Pentru considerentele expuse anterior - inutil a fi reluate - o atare situație propusă de parte nu poate forma suportul controlului de nelegalitate specific recursului pentru că în această etapă procesuală nu este posibil a se reevalua situația de fapt.

Ceea ce a reținut instanța de apel a fost că, în condițiile în care contractele încheiate (autorizații licență neexclusivă) sunt în ființă, ele își produc efectele juridice specifice iar aceste efecte nu pot fi anihilate de reglementările conținute în Metodologie.

Or, atâta vreme cât s-a stabilit că remunerațiile plătite de reclamantă către pârâtă reflectă executarea unor obligații care îi reveneau primeia în temeiul convențiilor aflate în derulare, este evident că s-a reținut caracterul datorat al sumelor achitate cu acest titlu.

Constatarea acestui caracter (datorat) al plăților făcute exclude, prin ipoteză, o situație de fapt ce ar fi aptă să atragă incidența art. 1341 din C. civ. - normă care reglementează instituția plății nedatorate - pentru că aceeași plată nu poate fi simultan datorată și nedatorată.

Se cuvine a fi observat că din considerentele expuse la fila x din decizia recurată reiese fără echivoc faptul că instanța de apel a concluzionat în sensul în care "prevederile art. 1341 C. civ. sunt inaplicabile cauzei", după ce, în prealabil, a expus argumentele care au condus la constatarea potrivit căreia "plățile făcute în contul autorizațiilor/licențelor pentru streaming cu titlu oneros sunt făcute în mod valabil, fiind datorate tocmai în temeiul contractelor valabil încheiate între părți (art. 1270 alin. (1), art. 1272 alin. (1) C. civ.), că așadar nu poate fi vorba de niciun fel de plată nedatorată, nici ca efect al nulității (care nu este incidentă în cauză, conform celor ce preced) și nici de sine stătător, în considerarea împrejurării că în realitate s-a făcut cu titlu gratuit".

Similar, critica potrivit căreia instanța de apel ar fi apreciat în mod nelegal că este inaplicabil art. 1314 C. civ. și că sunt aplicabile prevederile art. 1270 C. civ., este formulată printr-o eronată raportare la situația de fapt evocată de parte, iar nu la situația de fapt stabilită de instanță. Totodată, susținerea acestei critici este formulată cu neobservarea principiului respectării ierarhiei actelor normative. Acest ultim aspect a fost tratat în cadrul primului motiv de recurs și se impune cu aceeași relevanță în contextul acestei critici care tinde a acredita faptul că ar trebui aplicate prioritar prevederile Metodologiei (pentru stabilirea remunerației aferente modalității faptice în care partea a utilizat operele muzicale) în raport cu clauzele convențiilor a căror putere juridică este echivalentă legii în temeiul dispozițiilor art. 1270 C. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este vădit nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs.

Înalta Curte constată că cel de-al treilea motiv de recurs se limitează la următorul enunț "În mod nelegal, ca urmare a aplicării greșite a art. 1270 alin. (1) și art. 1270 alin. (1) C. civ., Curtea de apel a menținut respingerea în rest a cererii de chemare în judecată și a menținut admiterea cererii reconvenționale pentru suma de 91.401,92 RON precum și plata penalităților de 0,15% pe zi de întârziere aferente remunerațiilor restante, de la data scadenței și până la plata efectivă a remunerațiilor" .

Afirmația astfel făcută relevă doar opinia recurentei reclamante asupra modului de aplicare a celor două norme apartenente C. civ., în legătură cu soluția dată în privința cererii reconvenționale.

În condițiile în care cererea reconvențională a avut ca obiect solicitarea UCMR ADA de a fi obligată reclamanta la plata unor remunerații în temeiul acelorași autorizații licență neexclusivă care erau contestate prin acțiunea principală, iar în cadrul primelor două motive de recurs au fost analizate - în raport de argumentele critice formulate - aspectele privind existența, conținutul și efectele produse între părți de respectivele acte juridice, inclusiv din perspectiva incidenței prevederilor art. 1270 și 1272 C. civ., Înalta Curte constată că acest ultim motiv de recurs nu reprezintă o critică de sine stătătoare (distinctă de cele tratate în analiza primelor două motive de recurs) spre a determina o analiză suplimentară. Practic, este vorba de invocarea pur formală a unei greșeli de aplicare a prevederilor art. 1270 și 1272 din C. civ., fără vreo referință pertinentă la elemente ale judecății care să nu fi fost anterior analizate.