ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1811/2021

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 20.06.2019, reclamanta UCMR-ADA, A. în contradictoriu cu pârâții B. Întreprindere Individuală și B. a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 4.860,00 RON plus TVA reprezentând despăgubiri egale cu valoarea triplului remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de alimentație publica "bar" din Sat Verșești, Comuna Sănduleni, nr. 75, Județ Bacău, în perioada aprilie 2017- iunie 2019,cu o suprafață de 40 mp, potrivit autorizației licență neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental AMB nr. x/05.10.2016; în subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată se solicita obligarea pârâților la plata: sumei de 1.620,00 RON, plus TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiul, perioada și modalitatea menționată la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; sumei de 3.138,60 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 07.06.2019 pentru întârzierea plații remunerațiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată; la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 08.06.2019 și până la data plății elective a sumei de 1.620,00 RON; la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat onorariu de expertiza).

În drept au fost invocate dispozițiile în drept, dispozițiile Legii nr. 8/1996, a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare (In special art. 13 lit. f) art. 15, art. 1231 alin, (1) lit. e), art. 130 alin. (1) lit. a), art. 1312 alin, (2) și alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. b) și e), art. 139, din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, devenite art. 13 lit. f) art. 15, art. 145 alin, (1) lit. e), art. 162 lit. b), art. 165 alin. (7) și (9) și art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 renumerotata și republicata, pe dispozițiile metodologiei publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011, nr. 198/2012, cele ale metodologiei publicata prin Decizia ORDA nr. 189/2010 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 203/2011, cele ale Convenției de la Berna ratificata de România prin Legea nr. 77/1998 și ari. 30, alin. (1) și art. 148 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2751/03.12.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. Întreprindere Individuală și B.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.860 RON, reprezentând triplul remunerație datorată comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de alimentație publică bar din Sat Verești Comuna Sănduleni nr. 75 jud. Bacău în perioada aprilie 2017 - iunie 2019, cu o suprafață de 40 mp., s-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 100 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Întreprindere Individuală B. și B..

Prin decizia nr. 1739 A din 9 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat. A fost obligat apelantul să plătească intimatei suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții B. și Întreprinderea Individuală B..

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Tribunalul a respins proba cu înscrisuri cu motivarea că nu au fost indicate înscrisurile de către aceștia cu toate că au fost indicate atât la fond cât și în apel. Aceste înscrisuri se refereau la apărarea potrivit căreia intimata nu a depus autorizația licență neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental aferentă perioadei aprilie 2017- iunie 2019 precum și facturile aferente pretențiilor formulate prin acțiune. Instanța trebuia să se pronunțe asupra admiterii sau nu a probei cu înscrisurile ce trebuia să fie depuse de către reclamantă în dovedirea pretențiilor din cererea de chemare în judecată, conform art. 249 C. proc. civ. și trebuia să îi pună în vedere reclamantei să le depună, în vederea aflării adevărului și lămuririi situației de fapt în cauză.

Referitor la respingerea probei testimoniale cu martorul C., instanța s-a aflat în eroare cu privire la motivele care au stat la baza încuviințării acesteia atâta timp cât s-a precizat în ambele faze procesuale că martorul avea calitatea de reprezentant al intimatei care le comunica atât autorizațiile licență neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental pentru perioadele anterioare cât și cel care verifica respectarea de către recurenți a obligațiilor impuse prin aceste autorizații și încasa contravaloarea remunerațiilor aferente acestor difuzări. În acest context și datorită acestei calități de reprezentant al intimatei s-a procedat la înmânarea notificării de reziliere. Atâta timp cât acesta nu le-a înmânat o dovadă de primire a acestei notificări era logic și legal să se încuviințeze proba testimonială, fiind singurul care putea dovedi aspectele invocate. Respingerea acestei probe i-a pus în imposibilitatea dovedirii apărărilor lor, în condițiile în care instanța, chiar și din oficiu putea pune în vedere intimatei să facă dovada calității de reprezentant al martorului C. și ulterior să se pronunțe asupra admiterii acestei probe.

Eroarea este determinantă și evidentă atâta timp cât niciuna din instanțele ce au avut pe rol judecarea prezentei cauze nu a verificat faptul că atașat întâmpinării a fost depusă adresa emisă de recurenți nr. 1/09.07.2019, comunicată prin fax către intimată la aceeași dată prin care a adus la cunoștința intimatei că solicitarea de încetare a difuzării operelor muzicale a fost realizată în scris și înmânată lui C., adresa la care nu i s-a răspuns nici până în prezent.

Intr-o primă concluzie, se poate observa că în realitate atât instanța de apel cât și prima instanță au respins încuviințarea, respectiv administrarea singurelor probe ce puteau infirma și dovedi caracterul nefondat al pretențiilor formulate de către intimată, fapt ce echivalează cu o încălcarea a dreptului lor la apărare și la un proces echitabil.

Sarcina probei incumba intimatei, iar toate aceste probe erau în sarcina sa să le propună și să le depună, dar și instanța putea din oficiu, aplicând principiul aflării adevărului să pună în vedere acesteia depunerea titlurilor de creanță sau a actelor care fac dovada existenței unei creanțe.

Prin motivele de apel recurenții au criticat soluția instanței de fond arătând că reclamanta nu a reușit să facă proba comunicării către ei a operelor muzicale și că nu a mai comunicat opere muzicale de la data când a notificat reprezentantul intimatei, care nu a mai emis o altă autorizație și nici nu a comunicat vreo factură, pentru a se încasa astfel remunerațiile aferente.

Instanța de apel a mai reținut în mod eronat în cadrul filei 1, paragraful 13 din decizie faptul că s-a intenționat după încheierea autorizației să se înceteze comunicarea fonică a operelor muzicale, însă această notificare s-ar fi realizat în luna iulie 2019, ulterior perioadei în litigiu.

Calitatea de inspector a lui C. este conferită de intimată, calitate în baza căreia au primit autorizațiile anterioare, facturile emise de intimată și achitate către aceasta, reprezentând remunerațiile aferente, acesta fiind cel care emitea chitanțele.

Pentru o astfel de motivare, trebuia să existe la dosarul cauzei un înscris din care să rezulte limitele de competență ale acestui inspector prin care i se interzicea să primească aceste notificări.

Cu toate că instanța de apel a recunoscut pe de o parte calitatea de inspector a lui C. și că au înaintat o notificare de încetare a comunicării operelor muzicale, a respins atât proba cu înscrisuri cât și proba testimonială ca nefiind utile cauzei. Acest martor este singurul care putea confirma cele invocate de recurenți, precum și notificarea realizată la 28.03.2017, care nu a fost făcută verbal, ci în scris și comunicată acestui inspector anterior notificării din iulie 2019. Instanța a reținut că înștiințarea s-ar fi făcut verbal și nu în scris, în contradicție cu susținerile lor.

În cuprinsul cererii de apel, în cadrul paragrafelor 5 și 6 au invocat următoarele:

"În contraproba, reclamanta trebuia sa facă dovada:

- modului in care a realizat calculul prejudiciului, atâta timp cat dispozițiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevăd doua modalități de calcul la alineatele a) și b);

- modului in care au fost calculate penalitățile de întârziere fără să se depună dovezile privind existenta unei culpe a subscrisei pentru neachitarea sau achitarea cu întârziere a acestor obligații pecuniare."

Motivele au fost invocate în mod expres prin cererea de apel, instanța neobservând acest fapt, ceea ce conduce la concluzia unei cercetări lacunare și subiective de natură să-i priveze de o judecată echitabilă și justă.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În prealabil, este de observat că recurenții au invocat în susținerea motivelor de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Totuși, raportat la motivarea în fapt a recursului, se constată că aceștia au invocat și motive de recurs care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vor fi analizate din această perspectivă.

În ceea ce privește probele care nu au fost încuviințate de către instanța de apel, recurenții au susținut că s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și obligația instanței de a stărui în aflarea adevărului (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.).

Din partea introductivă a deciziei recurate reiese că instanța de apel a respins proba cu înscrisuri solicitată prin apel constatând că nu s-au atașat înscrisuri cererii de apel și nici nu s-a indicat ce înscrisuri ar urma să fie administrate.

În recurs, recurenții au arătat că de fapt solicitarea era de a fi obligat reclamantul să depună înscrisuri în dovedirea cererii de chemare în judecată, și anume autorizația licență neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental aferentă perioadei aprilie 2017- iunie 2019, precum și facturile aferente pretențiilor formulate prin acțiune, întrucât acesta are sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ.

Or, faptul că reclamantul are sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ. nu înseamnă că i s-ar fi produs pârâtului vreo vătămare prin aceea că instanța de apel nu l-ar fi obligat pe reclamant să depună la dosar înscrisurile pe care pârâtul le considera utile pentru probarea susținerilor din cererea de chemare în judecată, întrucât sancțiunea nedovedirii pretențiilor este respingerea cererii de chemare în judecată.

În legătură cu aceste înscrisuri, este de observat că nu se poate aprecia că cererea de chemare în judecată ar fi fost admisă deși reclamantul nu și-ar fi dovedit pretențiile, cu încălcarea art. 249 C. proc. civ., având în vedere că înscrisurile la care fac referire recurenții, și anume autorizația licență neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental aferentă perioadei aprilie 2017- iunie 2019, precum și facturile corespunzătoare, nu erau pertinente și concludente, raportat la capătul de cerere formulat în principal, care a fost admis de către prima instanță de fond.

Astfel, prin cererea sa de chemare în judecată, reclamanta UCMR ADA - A. a solicitat obligarea pârâtului B. Întreprindere Individuală la plata sumei de 4860 RON plus TVA egala cu valoarea triplului remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de alimentație publică bar cu o suprafață de 40 mp din Sat Verești Comuna Sănduleni nr. 75 jud. Bacău în perioada aprilie 2017 - iunie 2019.

În subsidiarul capătului 1 al prezentei cereri de chemare in judecata, reclamanta a solicitat obligarea paratei la plata sumei de 1620 RON, plus TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale in spațiul, perioada si modalitățile menționate mai sus, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale și a sumei de 3138,6 RON reprezentând penalități de întârziere calculate pana la data de 07.06.2019 pentru întârzierea plații remunerațiilor și la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 08.06.2019 si pana la data plații efective a sumei de 18.585,00 RON.

Prin sentința civilă nr. 2751/03.12.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ și B., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.860 RON reprezentând triplul remunerație datorată comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de alimentație publică bar din Sat Verești Comuna Sănduleni nr. 75 jud. Bacău în perioada aprilie 2017 - iunie 2019, cu o suprafață de 40 mp., s-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 100 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței s-a reținut că pârâtul a încheiat inițial autorizația/licența neexclusivă nr. 6586/05.10.2016 însă ulterior, după încetarea valabilității acesteia, nu mai încheiat autorizație/licență neexclusivă cu UCMR ADA, deși avea această obligație legal potrivit dispozițiilor art. 13 lit. f) art. 29, art. 145 alin. (1) lit. e) și alin. (2) art. 162 lit. b), art. 165 alin. (3) și alin. (9) din Lg. 8/1996, metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011 cu modificările aduse prin Decizia ORDA nr. 198/2012.

În continuare, tribunalul a reținut că potrivit punctului 6 al metodologiei publicata prin Decizia ORDA nr. 266/2011, cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 198/2012, pentru perioada în care utilizatorul nu a încheiat autorizație licență neexclusivă cu UCMR - ADA, acesta are obligația de a plăti UCMR - ADA o sumă egală cu triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate dacă ar fi încheiat autorizația licență neexclusivă.

Având în vedere că pârâta nu a încheiat autorizație/licență neexclusivă tribunalul a apreciat că în cauză devin incidente dispozițiile pct. 6 din metodologia mai sus indicată.

Or, atâta timp cât prima instanță de fond a considerat fondat capătul de cerere formulat în principal referitor la acordarea unor despăgubiri pentru comunicarea publică a unor opera muzicale fără autorizare, nu era relevantă sub aspect probator depunerea unor înscrisuri constând în autorizația/licență pentru comunicare publică și facturile emise în baza acesteia pentru perioada în cauză.

Referitor la criticile din cadrul punctului 1 al recursului legate de respingerea probei cu martorul C., acestea vor fi analizate împreună cu criticile formulate în cadrul punctului 3 al recursului privitor la modul în care instanța de apel a evaluat în cadrul considerentelor sale situația de fapt ce se intenționa a fi dovedită prin audierea acestui martor, pe care a socotit-o relevantă pentru îndeplinirea condiției comunicării publice a operelor muzicale.

În ceea ce privește proba cu martorul C., curtea de apel a respins solicitarea de audiere a acestuia, considerând proba neconcludentă, având în vedere că în motivele de apel s-ar susține că înștiințarea martorului s-ar fi făcut în scris și ar fi trebuit să existe o dovadă scrisă a acestei înmânări.

Observând considerentele deciziei atacate în cadrul cărora se analizează temeinicia apelului se constată că instanța de apel a reținut că ar rezulta comunicarea publică de opere muzicale din împrejurarea că, anterior perioadei în cauză (aprilie 2017- iunie 2019), pentru barul din comuna Sănduleni, jud. Bacău a fost încheiată o autorizație/licență neexclusivă, coroborată cu faptul că "susținerile apelantului referitoare la înștiințarea inspectorului UCMR-ADA C. sunt nerelevante în drept, căci apelanta era datoare să înștiințeze UCMR-ADA, iar nu o persoană fizică ce a exercitat calitatea de inspector. De altfel, apelanta a înștiințat UCMR-ADA, însă abia la data de 9.07.2019, posibila înștiințare verbală a inspectorului nefiind de natură a produce efecte juridice."

Astfel, instanța de apel a recurs la o prezumție judiciară (art. 327, art. 329 C. proc. civ.) pentru a reține ca dovedită condiția comunicării publice a operelor muzicale pentru perioada în cauză, aprilie 2017- iunie 2019, bazându-se pe situația de fapt cunoscută, și anume că recurenții au comunicat public opere muzicale anterior acestei perioade, în baza autorizației/licenței neexclusive nr. 6586/05.10.2016 - care a încetat, potrivit susținerilor reclamantei, conform punctului 7 din autorizație, ca urmare a faptului că recurenții nu au mai plătit remunerația începând cu aprilie 2017 -, dar și pe faptul că susținerile apelantului referitoare la înștiințarea inspectorului UCMR-ADA C. ar fi nerelevante în drept.

Recurenții au susținut că nu au mai comunicat public opere muzicale începând cu 1 aprilie 2017 și că au înștiințat reclamanta la data de 28.03.2017 prin intermediul reprezentantului acesteia, cel puțin de facto - atâta timp cât acesta le-ar fi înmânat autorizațiile anterioare, ar fi primit plata remunerațiilor, le-ar fi înmânat chitanțele și facturile -, printr-o notificare scrisă.

Așa cum s-a reținut mai sus, instanța de apel a reținut că susținerile apelantului referitoare la înștiințarea inspectorului UCMR-ADA C. sunt nerelevante în drept pe de o parte, întrucât apelanta era datoare să înștiințeze UCMR-ADA, și nu o persoană fizică ce a exercitat calitatea de inspector, iar pe de altă parte, deoarece apelanta a înștiințat UCMR-ADA, însă abia la data de 9.07.2019, posibila înștiințare verbală a inspectorului nefiind de natură a produce efecte juridice.

Cele reținute de către instanța de apel pentru a constata nefondată apărarea apelantului pârât în sensul neutilizării operelor muzicale în cadrul activității sale comerciale începând cu data de 1 aprilie 2017 sunt pe de o parte, inexacte și pe de altă parte, nu pot reprezenta o motivare suficientă pentru a reține prezumția menționată anterior pentru următoarele considerente.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a reținut că apelanta era datoare să înștiințeze UCMR-ADA, iar nu o persoană fizică ce a exercitat calitatea de inspector, fără să motiveze de ce nu a considerat întemeiate susținerile apelantei referitoare la calitatea de reprezentant cel puțin de facto a acestei persoane, ținând cont de activitățile pe care apelantul a pretins că le-a făcut în numele reclamantei în raporturile dintre cele două părți.

Dacă nu considera credibile aceste susțineri, audierea acestui martor era relevantă tocmai pentru a fi obținute elemente utile pentru stabilirea acestei situații de fapt.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că posibila înștiințare verbală - la 28 martie 2017, cum pretind recurenții - a martorului propus spre audiere de către apelant, C., nu ar fi de natură a produce juridice, deoarece UCMR-ADA ar fi trebuit înștiințată în scris despre încetarea comunicării operelor muzicale.

Având în vedere că instanța de apel a respins proba cu martorul C. considerând proba neconcludentă, întrucât, dacă înștiințarea martorului s-ar fi făcut în scris, ar fi trebuit să existe o dovadă scrisă a acestei înmânări, se poate deduce că instanța de apel a plecat de la premisa că nu s-a făcut dovada înmânării către martor a unei înștiințări scrise, dar că ar fi posibil să fi existat o înștiințare verbală.

Aceste argumente ale instanței de apel nu sunt convingătoare și deci sunt insuficiente.

În primul rând, nu rezultă în baza căror prevederi legale a ajuns instanța de apel la concluzia că trebuia să existe o dovadă scrisă a înmânării notificării scrise către martor. Astfel, nu se justifică respingerea probei cu audierea acestui martor pentru a dovedi tocmai faptul că i-a fost înmânată această notificare scrisă pentru a fi trimisă UCMR-ADA.

În al doilea rând, nu rezultă în baza căror prevederi legale apelanta era datoare să înștiințeze UCMR-ADA despre faptul că nu ar mai comunica public în viitor opere muzicale pentru a o dispensa pe reclamantă să probeze faptul utilizării acestor opere pentru perioada în cauză, conform art. 249 C. proc. civ., pentru situația în care se solicită plata despăgubirilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără autorizare.

Intimata reclamantă a făcut trimitere în recurs, în cadrul concluziilor susținute cu prilejul dezbaterilor pe fond la punctul 10 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 266/2011 care ar stabili că notificarea privind încetarea operelor muzicale se transmite la sediul A..

Conform punctului 10 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 266/2011: In cazul in care un utilizator urmează sa înceteze utilizarea operelor muzicale, acesta este obligat sa transmită la sediul central al organismului de gestiune colectiva a drepturilor de autor de opere muzicale, înainte de data încetării utilizării operelor muzicale, o notificare scrisa cuprinzând: denumirea si sediul utilizatorului, numărul si data autorizației încheiate cu organismul de gestiune colectiva a drepturilor de autor de opere muzicale, adresa completa a locației unde încetează utilizarea si data la care va înceta utilizarea. In absenta unei astfel de notificări scrise, comunicate către sediul central al organismului de gestiune colectiva a drepturilor de autor de opere muzicale, utilizatorul datorează in continuare remunerațiile prevăzute de prezenta metodologie, conform autorizației licența neexclusiva, fără a putea invoca o eventuala încetare a utilizării operelor muzicale.

Așa cum rezultă din conținutul său, acest articol se referă la existența unei autorizații încheiate cu organismul de gestiune colectiva a drepturilor de autor de opere muzicale cu privire la care nu a expirat termenul pentru care a fost încheiată sau nu a încetat valabilitatea acesteia din orice alte motive.

Or, în speță, reclamanta a cerut obligarea pârâților la plata triplului remunerațiilor, considerând că autorizația/licența neexclusivă nr. 6586/05.10.2016 a încetat conform punctului 7 din autorizație, ca urmare a faptului că recurenții nu au mai plătit remunerația începând cu aprilie 2017, solicitare care a fost considerată întemeiată de către prima instanță de fond, care în motivarea sentinței s-a raportat și la prevederile punctului 6 al Metodologiei, potrivit căruia "pentru perioada pentru care utilizatorul nu a încheiat autorizație licența neexclusiva cu UCMR-ADA, acesta are obligația de a plăti UCMR-ADA o suma egala cu triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate daca ar fi încheiat autorizația licența neexclusiva".

În ceea ce privește îndeplinirea condiției comunicării publice a operelor muzicale relevantă pentru prezentul litigiu este interpretarea dată în jurisprudența CJUE acestei noțiuni.

Astfel, Curtea a subliniat rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, referitor la administratorul unui hotel și al unui bar, Curtea a statuat că acesta efectuează un act de comunicare în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. Astfel, în lipsa acestei intervenții, clienții săi, deși se află în interiorul zonei de acoperire a emisiunii menționate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată (a se vedea în acest sens Hotărârea SGAE, citată anterior, punctul 42, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, Rep., p. I-9083, punctul 195) - Hotărârea din 15 martie 2012, C-135/10, Societa Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso, pct. 82).

De asemenea, Curtea s-a pronunțat în sensul că o intervenție efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienților săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul camerelor. În mod similar, Curtea a statuat că transmisia de opere radiodifuzate de către administratorul unui bar este realizată în scopul, și este susceptibilă să se repercuteze asupra, frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor sale economice (a se vedea în acest sens Hotărârile SGAE, punctul 44, și Football Association Premier League și alții, punctul 205, citate anterior) - Hotărârea din 15 martie 2012, C-135/10, Societa Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso, pct. 90).

Ca atare, simpla deținere a unui bar nu este suficientă pentru a se reține îndeplinită condiția comunicării publice a operelor muzicale, și anume intervenirea, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată, fapt ce trebuie dovedit de către reclamant, conform art. 249 C. proc. civ.

Această dovadă poate fi realizată inclusiv prin prezumții simple, care trebuie să îndeplinească condițiile art. 327 C. proc. civ. și art. 329 C. proc. civ. Astfel, trebuie stabilită în mod corect legătura de conexitate dintre faptul cunoscut și faptul necunoscut iar prezumția trebuie să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

Ținând cont că prin modalitatea neconvingătoare în care instanța de apel a argumentat, așa cum s-a reținut mai sus, respingerea audierii martorului propus de către apelanți și constatarea îndeplinirii condiției comunicării publice a operelor muzicale pentru perioada care face obiectul litigiului s-au creat premisele afectării dreptului la apărare al recurenților și astfel a dreptului la un proces echitabil, sunt fondate aceste motive de recurs.

Este nefondat motivul de recurs din cadrul punctului 2, prin care se susține că instanța de apel ar fi reținut greșit în cadrul filei 1, paragrafele 12 și 13 din decizie anumite aspecte.

Este de observat că paragrafele citate fac parte din partea introductivă a deciziei în care au fost consemnate dezbaterile care au avut loc la ultimul termen de judecată și reprezintă concluziile susținute de către avocatul intimatei reclamante, iar nu constatările instanței de apel.

De altfel, legat de primul paragraf la care s-a făcut trimitere, instanța de apel a analizat chiar la începutul considerentelor propriu-zise ale deciziei, care încep după propoziția "Apelul este nefondat.", dacă în speță s-a dovedit comunicarea publică de opera muzicale, ceea ce înseamnă că a pornit de la premisa că s-a contestat acest aspect prin apel.

În cadrul motivului de recurs care se regăsește la punctul 4 recurenții au susținut că instanța de apel ar fi reținut în mod eronat faptul că apelul nu cuprinde critici privitoare la modalitatea de calcul a remunerațiilor și că ideea contrară ar reieși din paragrafele 5 și 6 al motivelor de apel, având următorul conținut.

"În contraproba, reclamanta trebuia sa facă dovada:

- modului în care a realizat calculul prejudiciului, atâta timp cat dispozițiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevede doua modalități de calcul la alineatele a) și b);

- modului in care au fost calculate penalitățile de întârziere fără să se depună dovezile privind existenta unei culpe a subscrisei pentru neachitarea sau achitarea cu întârziere a acestor obligații pecuniare."

Referitor la aceste paragrafe, în primul rând este de remarcat că eventualele critici din apel legate de modul de calcul al penalităților de întârziere sunt nerelevante în susținerea nelegalității ce ar rezulta din existența unei eventuale omisiuni de a fi analizate de către instanța de apel, având în vedere că prima instanță a admis doar capătul principal al cererii de chemare în judecată și a obligat pârâta doar la plata sumei reprezentând triplul remunerațiilor, considerând că a avut loc o comunicare publică a operelor muzicale fără autorizare. Astfel, nu a mai analizat capătul de cerere formulat în subsidiar, în cadrul căruia se solicitau și penalități de întârziere, care avea ca premisă o comunicare publică autorizată fără plata remunerației.

Recurenții au mai susținut că ar rezulta că au formulat în cadrul apelului critici privitoare la modul de calcul al remunerațiilor din aceea că au susținut că în contraprobă, reclamanta trebuia sa facă dovada modului în care a realizat calculul prejudiciului, atâta timp cat dispozițiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevăd doua modalități de calcul la alineatele a) și b).

Potrivit art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996: La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare:

a) fie criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;

b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a).

Așa cum s-a reținut anterior, prin sentință pârâții au fost obligați la plata despăgubirilor reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

În cadrul considerentelor instanței de apel, într-adevăr, se reține că apelul nu cuprinde critici privitoare la modul de calcul al remunerațiilor, cu ignorarea criticilor din apel menționate anterior, în analiza cărora instanța de apel trebuia să argumenteze, prin raportare la situația de fapt în speță, stabilirea despăgubirilor în cauză în funcție de criteriile de la lit. b) a art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar nu a literei a), în condițiile în care la finalul dispozițiilor de la lit. b) se prevede că devin incidente în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a).

În consecință, în temeiul art. 497 teza întâi raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat pârâții B. și Întreprinderea Individuală B. împotriva deciziei nr. 1739 A din 9 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2021.