ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1765/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Reclamantul A., prin cererea înregistrată la 27 ianuarie 2015, a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în orașul Filiași, satul Răcarii de Sus, județul Dolj, compus din teren extravilan în suprafață totală de 46.033,31 mp și construcțiile civile, industriale și agricole, edificate pe acest teren, imobil adjudecat de pârâtă la licitația organizată în cadrul executării silite pornite de DGFP Dolj-AFP Filiași împotriva debitoarei S.C. C. S.R.L..

Cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție: Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat la 4 martie 2015: a) cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 554.363,11 RON, din care suma de 261.838 RON reprezintă plata prețului nedatorat, conform actului de adjudecare a imobilului în litigiu, suma de 251.507,83 RON investiții utile și necesare efectuate asupra imobilului adjudecat, suma de 41017,28 RON impozit pe teren și clădiri, precum și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la restituirea cheltuielilor necesare și utile; b) cerere de chemare în garanție a pârâtelor Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, Serviciul Fiscal Orășenesc Filiași, pentru obligarea acestora la plata sumelor reprezentând plata prețului nedatorat, cheltuieli necesare și utile și impozitul aferent imobilului în litigiu. Hotărârea de declinare: Prin sentința civilă nr. 393 din 10 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Filiași în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Filiași. A fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția I civilă. Primul ciclu procesual

Sentințele pronunțate de Tribunalul Dolj: Prin sentința civilă nr. 740 din 29 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A fost obligată pârâta-reclamantă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie a reclamantului-pârât imobilul compus din teren în suprafață de 46.033,31 mp, situat în extravilanul orașului Filiași, sat Răcarii de Sus, județul Dolj și construcțiile situate pe acest teren după cum urmează: siloz (CI), bazin (C2); cabină bazin (C3); bazin (C4); grajdurile (C5-C9); clădire CI 1; clădire poartă (C12); grajd (C 13), centrală termică (C14); grajd (CI 5) și grajd (C 16). S-a admis cererea de chemare în garanție și au fost obligate chematele în garanție la plata sumei de 26.1838 RON, către pârâta-reclamantă, reprezentând prețul imobilului adjudecat, actualizat cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinței la data plății efective. S-a admis în parte cererea reconvențională și a fost obligat reclamantul-pârât către pârâta-reclamantă la plata sumei de 505.294,78 RON din care: 464.277,60 RON reprezentând investiții imobil, sumă ce s-a actualizat cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinței si pană la data plății, și 41.017,28 RON reprezentând contravaloarea impozitului aferent imobilului revendicat. S-a dispus instituirea unui drept de retenție al pârâtei-reclamante asupra imobilului revendicat până la executarea integrală a obligației reclamantului-pârât. Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată. Prin sentința civilă nr. 2 din 16 noiembrie 2017, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins cererea formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. privind completarea dispozitivului sentinței civile nr. 740 din 29 decembrie 2016, în ceea ce privește obligația reclamantului de a plăti dobânda de la data plății imobilului adjudecat - 4 februarie 2008 - și nu de la data rămânerii definitive a sentinței, cum s-a menționat în dispozitiv. Prin încheierea din 22 martie 2018, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantul A. privind sentința civilă nr. 740 din 29 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și chemații în garanție Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, Serviciul Fiscal Orășenesc Filiași. A dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile sub forma omisiunii, în sensul că se va menționa și construcția grajd C 10.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova: Prin decizia nr. 135 din 16 ianuarie 2018 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.R.L..

Decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție: Prin decizia nr. 1092 din 30 mai 2019, ÎCCJ a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 135 din 16 ianuarie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. S-a casat în parte decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 740 din 29 decembrie 2016 a Tribunalului Dolj, secția I civilă. S-au menținut celelalte dispoziții ale decizie. Al II-lea ciclu procesual 1. Decizia pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel Craiova: Prin decizia nr. 183 din 11 februarie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția civilă a admis apelul declarat de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu intimata pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L. și intimații chemați în garanție Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj - Serviciul Fiscal Orășenesc Filiași. A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională și a obligat pe reclamantul-pârât A. la plata sumei totale de 455.163,42 RON despăgubiri către pârâta-reclamantă, din care suma de 298.562 RON reprezentând cheltuieli necesare privind imobilul și suma de 156.601,42 RON reprezentând sporul de valoare adus acestuia. A respins petitul privind obligarea reclamantului-pârât A. la plata sumei de 41.017,28 RON reprezentând impozitul aferent imobilului revendicat. A respins cererea pârâtei-reclamante B. S.R.L. privind instituirea unui drept de retenție asupra imobilului revendicat. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A obligat pe intimata B. S.R.L. la plata către apelant a sumei de 4.825 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru (din care 496 RON în apel și 4.329 RON în recurs). 2. Recursurile exercitate în cauză. Motive: Prin recursul declarat de reclamantul-pârât s-a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a criticat modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 330 alin. (1) raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce privește respingerea cererii de efectuare a unor noi expertize în specialitatea agricultură și construcții. Reclamantul-pârât a arătat că a criticat în apel greșita determinare a cheltuielilor necesare și utile, întrucât prin expertiza în construcții efectuată nu s-a ținut seama de starea fizică a imobilului la data la care intimata a intrat în posesia imobilului. În ceea ce privește respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize în specialitatea agricultură a precizat că aceasta ar fi fost absolut necesară pentru a se calcula sporul de valoare adus imobilului în ansamblu și sau după destinație, astfel că respingerea sa de către instanța de apel a fost nelegală. S-au adus critici și cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 81 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. privind limitele reprezentării, instanța de apel reținând eronat că recurentul-pârât a optat pentru obligarea la sporul de valoare adus imobilului în ceea ce privește plantațiile, deși prin întâmpinare a solicitat ridicarea investițiilor de pe teren de către pârâta-reclamantă. A subliniat că nu s-a dispus prezentarea sa în fața instanței pentru a-și exprima opțiunea în sensul prevăzut de dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. și nici apărătorul său nu a avut mandat special în acest sens, hotărârea fiind nelegală. De asemenea, a susținut încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pus în discuția părților temeiul de drept al cererii reconvenționale, dacă sunt incidente dispozițiile vechiului sau noului C. civ. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a susținut că decizia recurată este contradictorie, deoarece, deși sunt reținute ca incidente dispozițiile C. civ. din 1864, ulterior natura și caracterul cheltuielilor necesare și utile este analizată în raport cu prevederile art. 566 alin. (3) și (4) din Noul C. civ. De asemenea, a menționat că hotărârea atacată este insuficient motivată în ceea ce privește buna-credință a intimatului-reclamant și incidența art. 516 pct. 8 C. proc. civ. vechi, atât timp cât acesta a intrat în stăpânirea imobilului prin fraudă, instanța de apel reținând eronat că imobilul de afla în posesia debitorului la data adjudecării. Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a criticat că la stabilirea cheltuielilor datorate pentru lucrările de construcții/grajduri nu s-a avut în vedere starea de uzură fizică medie. A arătat că plantațiile, gardul și iluminatul electric reprezintă lucrări autonome ce intră sub incidența accesiunii imobiliare artificiale, iar nu lucrări adăugate cu caracter durabil, astfel că soluția trebuia să se întemeieze pe dispozițiile art. 494 alin. (1) și alin. (3) teza I C. civ. din 1864, situație în care putea fi obligat numai la plata contravalorii materialelor și a prețului muncii, întrucât a răsturnat prezumția bunei-credințe. În privința bunei-credințe a precizat că aceasta trebuia stabilită în raport cu momentul efectuării lucrărilor, deoarece lucrările din perioada martie 2013 - aprilie 2016 s-au efectuat pe parcursul litigiului. Referitor la dreptul de retenție a considerat că trebuia reținută incidența dispozițiilor art. 2496 alin. (1) C. civ. ca efect al răsturnării prezumției de bună-credință a intimatului la data intrării în posesia imobilului. Prin recursul declarat de pârâta-reclamantă s-a solicitat schimbarea în parte a deciziei atacate, cu consecința menținerii în totalitate a sentinței civile nr. 740 din 29 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Dolj. Pârâta-reclamantă a apreciat că motivarea instanței de apel este contradictorie și că interpretarea dată normelor de drept material este eronată. Instanța a respins în mod greșit petitul privind plata impozitului în valoare de 41.017,28 RON în condițiile în care reclamantul a triumfat în cadrul acțiunii în revendicare, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 1.345-1.348 C. civ. pârâta avea dreptul de a recupera această sumă. În ceea ce privește suma de 8.574 RON reprezentând cheltuieli cu plantația de gard viu, susține că instanța nu a dat eficiență prevederilor art. 566 alin. (3) C. civ., deși s-a constatat prin expertiză că reprezintă cheltuieli necesare pentru protejarea proprietății. A arătat că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept aplicabile, astfel cum statuează prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la dreptul de retenție a precizat că instanța ar fi trebuit să dea eficiență dispozițiilor art. 2.495 C. civ., iar nu celor prevăzute la art. 566 alin. (7) C. civ. din rațiunea protejării drepturilor creditorului - societatea B. S.R.L.., întrucât aceasta risca o pagubă însemnată. 3. Apărările formulate în cauză: Recurentul reclamant-pârât A. a depus întâmpinare la recursul formulat de partea adversă, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei pârâte reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește suma de 41.017,28 RON, reprezentând impozit fiscal, a arătat că soluția este corectă, întrucât intimata S.C. B. S.R.L. era proprietar în perioada litigiului, astfel că avea obligația de plată a impozitului. Referitor la plata sumei reprezentând contravaloarea gardului viu, a precizat că soluția este corectă, deoarece această plantație nu aduce un spor de valoare imobilului, mai ales că este nepotrivită pentru a asigura destinația de împrejmuire. Cu privire la dreptul de retenție a precizat că soluția este legală, întrucât imobilul face parte din categoria celor frugifere, iar intimata a fost de rea-credință. Recurenta pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul formulat de partea adversă, prin care a solicitat respingerea recursului. În ceea ce privește efectuarea unor noi expertize a arătat că în apel nu s-a criticat că expertiza în specialitatea construcții nu a ținut cont de starea fizică a imobilului la data intrării în posesie, iar în ceea ce privește expertiza agricolă recurentul A. a fost de acord cu raportul de expertiză, în lipsa formulării unor obiecțiuni. A menționat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit. Recurentul reclamant-pârât A. a depus răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin care a combătut susținerile acesteia. Recurenta pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul reclamant-pârât A.. 4. Procedura de filtru: La 11 februarie 2021, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părțile din cauză. În cuprinsul raportului s-a reținut că recursurile au fost declarate în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar în cuprinsul ambelor cereri de recurs se dezvoltă critici de natură a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Raportul a fost comunicat părților la 22 - 23 februarie 2021. Prin încheierea din 22 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul-pârât A. și de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 183 din 11 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 5.1. Recursul reclamantului Un prim motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privește nelegalitatea hotărârii prin prisma nesocotirii prevederilor art. 330 alin. (1), respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce privește respingerea cererii de efectuare a unor noi expertize în specialitatea agricultură și construcții. Înalta Curte apreciază că motivul de recurs nu este întemeiat, având în vedere că nelegalitatea hotărârii determinată de faptul că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității poate fi reținută, în materia probelor, numai dacă se invocă nerespectarea normelor care reglementează probele. Dacă, așa cum este cazul în speță, sunt deduse analizei în recurs aspecte care, prin administrarea unor probe, tind în realitate la efectuarea de aprecieri care implică situația de fapt - greșita determinare a cheltuielilor necesare și utile, întrucât prin expertiza în construcții efectuată nu s-a ținut seama de starea fizică a imobilului la data la care intimata a intrat în posesia imobilului; calcularea sporului de valoare adus imobilului în ansamblu și sau după destinație impunea efectuarea unei noi expertize în specialitatea agricultură - critica nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., netemeinicia hotărârii neputând să constituie un motiv de recurs. Recurentul a invocat și încălcarea prevederilor art. 81 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele reprezentării, dat fiind faptul că instanța de apel a reținut opțiunea sa pentru obligarea pârâtului la sporul de valoare adus imobilului, așa cum a indicat apărătorul său la termenul din 21 ianuarie 2020, deși partea nu a fost prezentă la acel termen, iar apărătorul nu a avut mandat special în acest sens. Or, aceasta a fost în contra interesului reclamantului de a fi obligat la mai puțin, astfel încât hotărârea este lovită de nulitate. Critica nu este întemeiată. Apărătorul reclamantului a susținut, atât la termenul din 21 ianuarie 2020, cât și prin concluziile scrise depuse ulterior, că reclamantul nu ar putea fi obligat să restituie pârâtului decât sporul de valoare adus imobilului, dar că acesta nu a fost dovedit. Prin urmare, nu se poate considera că apărarea făcută se întemeia pe o renunțare la un drept sau o achiesare la pretențiile celeilalte părți, consecință a opțiunii între valoarea materialelor și prețul muncii, respectiv sporul de valoare a fondului, potrivit art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., pe care apărătorul să nu o fi putut face decât în baza unui mandat special, ci urmărea respingerea ca nefondată în întregime a cererii reconvenționale. Împrejurarea că, analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a considerat că s-a făcut dovada că imobilul în legătură cu care există litigiul a câștigat un plus de valoare prin lucrările efectate de către pârâtă, și a dispus obligarea reclamantului la restituirea acestuia, nu înseamnă că este consecință a depășirii limitelor mandatului apărătorului reclamantului. În concluzie, Înalta Curte consideră că instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură impuse de art. 81 alin. (1) C. proc. civ., de natură să justifice temeinicia criticilor fundamentate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs privește încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. dedusă din nepunerea în discuția părților a temeiului de drept al cererii reconvenționale, așa cum se impusese prin decizia de casare, ceea ce a făcut ca reclamantul să nu poată cunoaște care este temeiul de drept în raport cu care se va da dezlegare pretențiilor intimatului și, corelativ, de a formula cereri și apărări față de acest temei de drept. Referitor la acest aspect, verificând considerentele deciziei nr. 1092/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de recurs consideră că în rejudecare nu trebuia să fie pusă în dezbaterea contradictorie a părților dacă analiza pretențiilor deduse judecății prin cererea reconvențională urma să fie făcută potrivit dispozițiilor C. civ. de la 1864 sau potrivit Legii nr. 287/2009, în hotărârea de casare reținându-se că "părțile au formulat susțineri și apărări axate atât pe dispozițiile C. civ. de la 1864, cât și pe cele înscrise în Legea nr. 287/2009". Ceea ce a impus instanța de casare a fost ca instanța de trimitere "să examineze aceste apărări cu ocazia stabilirii naturii și regimului juridic al lucrărilor pretinse, ocazie cu care va îndeplini obligația de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecății, a operațiunii de apreciere a probatoriului administrat sau care va fi suplimentat în raport de condițiile prevăzute de dispozițiile legale incidente, ce vor fi stabilite prin raportare la art. 58 din Legea nr. 71/2009 coroborat cu art. 6 alin. (2) C. civ..". Or, instanța de apel a determinat legea aplicabilă în ceea ce privește lucrările de reparație a construcțiilor, respectiv dispozițiile art. 494 C. civ. din 1864. Pe cale de consecință, critica nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Reclamantul a criticat hotărârea din apel și în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând faptul că nu este suficient motivată în ceea ce privește buna-credință a reclamantului. Critica nu este întemeiată, în condițiile în care motivele de recurs subsumate acestui temei de drept privesc în realitate aprecierea probelor făcute de instanța de apel precum și situația de fapt stabilită de aceasta. Se observă că instanța de apel a prezentat argumentele pentru care nu a putut reține răsturnarea prezumției de bună-credință a pârâtei-reclamante în privința plantațiilor înființate, raportat la dispozițiile legale incidente - art. 494 C. civ. din 1864 - dimpotrivă, probatoriul confirmând și întărind această prezumție relativă. De altfel, recurentul nu a arătat de ce consideră că hotărârea este insuficient motivată, ce considerente mai trebuiau adăugate pentru ca, în opinia sa, chestiunea legată de buna-credință a pârâtei să fi primit o motivare corespunzătoare situației de fapt și de drept analizate. Față de cele ce preced, critica nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În fine, printr-un ultim motiv de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a formulat critici vizând materialul probator administrat și situația de fapt stabilită de instanțele de fond - faptul că la stabilirea cheltuielilor datorate pentru lucrările de construcții/grajduri nu s-a avut în vedere starea de uzură fizică medie, astfel cum a fost stabilită prin procesul-verbal de adjudecare nr. x/2008; plantațiile, gardul și iluminatul electric reprezintă lucrări autonome ce intră sub incidența accesiunii imobiliare artificiale, iar nu lucrări adăugate cu caracter durabil, astfel că soluția trebuia să se întemeieze pe dispozițiile art. 494 alin. (1) și alin. (3) teza I C. civ. din 1864, situație în care putea fi obligat numai la plata contravalorii materialelor și a prețului muncii, întrucât a răsturnat prezumția bunei-credințe. Referitor la dreptul de retenție a considerat că trebuia reținută incidența dispozițiilor art. 2496 alin. (1) C. civ. ca efect al răsturnării prezumției de bună-credință a intimatului la data intrării în posesia imobilului. În privința acestei ultime critici, Înalta Curte observă lipsa de interes în condițiile în care cererea de instituire a unui drept de retenție, formulată de cealaltă parte, a fost respinsă. 5.2. Recursul pârâtului În opinia recurentului, nelegalitatea hotărârii date de instanța de apel provine din încălcarea prevederilor art. 1345 C. civ. prin respingerea capătului de cerere privind plata impozitului în cuantum de 41.017,28 RON, ținând cont că acest impozit a fost achitat în totalitate de S.C. B. S.R.L., ceea ce înseamnă că a făcut o plată nedatorată. Critica nu este întemeiată. În condițiile art. 1345 C. civ., cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri. La rândul său, art. 455 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit. Prin urmare, proprietarul unei clădiri datorează anual impozit pentru acea clădire. Instanța de apel a argumentat în mod corect respingerea capătului de cerere privind obligarea reclamantului la restituirea către pârâtă a sumei achitate cu titlu de impozit, în lumina principiului îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, s-a arătat că în perioada de referință în litigiu pârâta era proprietară a imobilului, deci avea obligația de achitare a impozitului pentru acea perioadă, iar faptul că adversarul a triumfat în acțiunea în revendicare nu face aplicabilă ipoteza din art. 1345 C. civ., câtă vreme reclamantul nu a beneficiat de imobil la momentul la care trebuia plătit impozitul. Față de cele ce preced, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs privește greșita respingere a cererii de obligare a reclamantului la plata sumei de 8574 RON reprezentând cheltuieli de înființare a plantației de gard viu, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 566 alin. (3) C. civ. Având în vedere limitele în care pârâtul a atacat decizia dată în rejudecare de instanța de apel, fără să deducă analizei în recurs și opțiunea acesteia în privința legii civile aplicabile, urmare a îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca stabilirea legii civile să fie făcută prin raportare la dispozițiile tranzitorii ale art. 58 din Legea nr. 71/2011, coroborat cu art. 6 alin. (2) C. civ., în prezentul recurs nu poate fi verificată legalitatea hotărârii față de prevederile art. 566 alin. (3) C. civ., câtă vreme instanța de apel a arătat că, "Fiind fixate reperele de drept material care stabilesc regulile după care se desocotesc părțile în litigiu, Curtea constată că, sub imperiul C. civ. din 1864, numai lucrările din categoria celor autonome cu caracter durabil erau tratate în contextul accesiunii reglementate de art. 494 C. civ., în timp ce a doua categorie de lucrări - adăugate cu caracter durabil - a fost lăsată sub incidența regulilor care guvernează admiterea acțiunii în revendicare. Prin urmare, raporturile dintre proprietar și autorul lucrărilor durabile care nu au un caracter de sine stătător, așa cum sunt reparațiile și îmbunătățirile, în concepția vechii reglementări, intrau sub incidența teoriei cheltuielilor necesare, utile sau voluptuare, care sintetizează regulile din materia acțiunii în revendicare". În consecință, instanța de apel a analizat chestiunea restituirii contravalorii gardului viu din perspectiva C. civ. de la 1864 și, făcând aplicarea prevederilor art. 494 C. civ., a ajuns la concluzia că reclamantul nu datorează pârâtului suma de 8574 RON. Față de cele mai sus-arătate, critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Ultimul motiv de recurs vizează soluția de respingere a cererii de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului revendicat. Critica nu este întemeiată. Imobilul în litigiu are natura unui bun frugifer - iar pârâtul nu a contestat acest aspect - astfel încât îi sunt aplicabile prevederile art. 566 alin. (7) C. civ. conform cărora, dreptul de retenție nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer. Textul conține în mod evident o normă imperativă, pe care nici instanța nu o poate eluda, așa cum a solicitat pârâtul. Cum instanța nu putea face aplicarea prevederilor art. 2495 C. civ., critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8