ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1092/2019

Ședința publică din data de 30 mai 2019

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul A., prin cererea înregistrată la 27 ianuarie 2015, a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în orașul Filiași, satul Răcarii de Sus, județul Dolj, compus din teren extravilan în suprafață totală de 46.033,31 mp și construcțiile civile, industriale și agricole, edificate pe acest teren, imobil adjudecat de pârâtă la licitația organizată în cadrul executării silite pornite de DGFP Dolj-AFP Filiași împotriva debitoarei S.C. C. S.R.L..

A invocat ca temei de drept art. 563 C. civ. privind revendicarea imobiliară, prin compararea de titluri și a solicitat să se constate că titlul său este mai bine caracterizat.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat la 04 martie 2015:

a) întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată;

b) cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 554.363,11 RON, din care suma de 261.838 RON reprezintă plata prețului nedatorat, conform actului de adjudecare a imobilului în litigiu, suma de 251.507,83 RON investiții utile și necesare efectuate asupra imobilului adjudecat, suma de 41017,28 RON impozit pe teren și clădiri, precum și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la restituirea cheltuielilor necesare și utile;

c) cerere de chemare în garanție a pârâtelor Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, Serviciul Fiscal Orășănesc Filiași, pentru obligarea acestora la plata sumelor reprezentând plata prețului nedatorat, cheltuieli necesare și utile și impozitul aferent imobilului în litigiu.

Și-a fundamentat în drept cererea pe următoarele dispoziții din C. civ.: art. 1345 - îmbogățirea fără justă cauză; art. 1350 - răspunderea contractuală; art. 1516 alin. (1) - drepturile creditorului; art. 1518 alin. (1)- răspunderea debitorului.

Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulate de S.C. B. S.R.L..

În ceea ce privește chemarea în garanție în nume propriu a Serviciului Fiscal Orășenesc Filiași, a arătat că serviciile fiscale sunt structuri fără personalitate juridică aflate în subordinea Administrației Județene a Finanțelor Publice, neavând, astfel, calitate procesuală pasivă.

Prima instanță învestită, Judecătoria Filiași, județul Dolj, prin sentința civilă nr. 393 din 10 iunie 2015 a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, în raport de criteriul valoric.

Prin sentința civilă nr. 740 din 29.12.2016, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. și a obligat pârâta-reclamantă să-i lase în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul revendicat.

A admis cererea de chemare în garanție și a obligat chematele în garanție la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 261.838 RON, reprezentând prețul imobilului adjudecat, actualizat cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinței la data plății efective;

A admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 505.294,78 RON, compusă din: suma de 464.277,60 RON investiții imobil, sumă ce se va actualiza cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinței și până la data plății, și suma de 41.017,28 RON, reprezentând contravaloare impozit aferent imobilului revendicat;

A dispus instituirea unui drept de retenție al pârâtei-reclamante asupra imobilului revendicat, până la executarea integrală a obligației reclamantului pârât.

Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2 din 16.11.2017, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins cererea formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. privind completarea dispozitivului sentinței civile nr. 740 din 29.12.2016, în ceea ce privește obligația reclamantului de a plăti dobânda de la data plății imobilului adjudecat - 04.02.2008 - și nu de la data rămânerii definitive a sentinței, cum s-a menționat în dispozitiv.

Prin decizia nr. 135 din 16 ianuarie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.R.L..

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamantul A. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova pentru pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj-Serviciul Orășenesc Filiași.

Învestită prin repartizare aleatorie cu soluționarea recursurilor, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., măsurile procedurale în procedura de filtrare a recursului.

Raportul întocmit în cauză a fost analizat de completul de filtru și comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere asupra raportului, dar recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova pentru pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj-Serviciul Orășenesc Filiași a formulat, în temeiul art. 406 alin. (1) C. proc. civ., cerere de renunțare la judecata căii de atac a recursului.

Prin încheierea din 7 martie 2019, completul de filtru, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a luat act de cererea de renunțare la calea de atac formulată de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a admis în principiu recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 135 din 16 ianuarie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică la 30 mai 2019.

II. Motivele de recurs

Adjudecatarul evins are dreptul potrivit textului de lege anterior menționat la o acțiune în regres împotriva debitorului urmărit pentru a fi despăgubit și numai dacă nu își acoperă creanța în acest mod el poate acționa creditorii care au încasat prețul de adjudecare în limita creanței încasate de aceștia.

O altă critică este aceea că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că prin obligarea la plata dobânzii legale nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului.

Potrivit dispozițiilor art. 182 Codul de procedură fiscală dobânda se poate acorda pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, începând cu ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 168 alin. (2) sau art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare din modalitățile prevăzute de lege, iar acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului.

Prin urmare, pentru suma achitată de pârâtă nu datorează dobândă. Pârâta S.C. B. S.R.L. nu se încadrează în niciuna din situațiile reglementate de art. 168 Codul de procedură fiscală și nici nu a formulat cerere de restituire a unei sume de la buget. A solicitat admiterea recursului în sensul respingerii cererii de chemare în garanție.

Recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate întrucât instanța de apel nu a exercitat un control judiciar efectiv și complet al criticilor formulate în apel, reținând în mod greșit că prima instanță a respectat limitele învestirii în privința temeiului de drept invocat în cererea reconvențională - art. 1345, 1350, 1516 alin. (1), (15)18 alin. (1) C. civ., deși cererea a fost soluționată din perspectiva altor temeiuri de drept, neînsușite de titularul cererii și nesupuse dezbaterii părților.

Arată că deși, atât dispozițiile art. 997 C. civ. de la 1864, cât și ale art. 566 alin. (3) și (4) Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reglementează dreptul la despăgubiri al celui care realizează cheltuieli necesare și utile la lucrul altcuiva, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestor norme juridice relativ la calificarea juridică dată acestor cheltuieli, fară a fi analizate susținerile referitoare la natura juridică și momentul realizării lucrărilor pretinse și nici a împrejurării că respectivele lucrări au fost realizate de pârâtă datorită întreținerii și exploatării necorespunzătoare a imobilului de către aceasta, necesare pentru a readuce imobilul în starea de la data adjudecării. Or, instanța de apel nu a analizat aceaste critici, iar determinarea caracterului necesar și util al lucrărilor pretins efectuate de intimata-pârâtă, ulterior adjudecării, s-a realizat eronat fără a fi avută în vedere starea de uzură fizică medie a imobilului de la data preluării acestuia în posesie în raport cu care să fi fost determinate lucrările necesare pentru conservarea imobilului și, respectiv, care dintre lucrări au adus un spor de valoare și confort .

Pretinde recurentul că cererea pârâtei putea fi admisă numai în parte, privind cheltuielile necesare în cuantum de 39.121,73 RON și anume cele care privesc reparația capitală a grajdului nr. 3, nr. 4, nr. 8, clădirea-poartă și refacerea acoperișului, pentru că numai acest tip de lucrare se înscrie în sfera cheltuielilor necesare. Cât privește cheltuielile utile, recurentul consideră că putea fi obligat numai în limita sporului de valoare adus imobilului, conform art. 566 alin. (4) C. civ., dacă pârâta ar fi solicitat acest lucru, însă nu a formulat o astfel de pretenție. Totodată, instanța de apel nu a avut în vedere că expertul nu a determinat sporul de valoare adus imobilului prin aceste lucrări, ci contravaloarea lor, cele două noțiuni nefiind identice sau similare. Recurentul a susținut că nu trebuiau a fi avute în vedere lucrările efectuate de pârâtă în perioada martie 2013 - aprilie 2016 la grajdul nr. 8, 9, 11, maternitate și centrala termică, întrucât s-au efectuat pe timpul derulării litigiului și nu erau necesare. Or, toate aceste aspecte nu au fost efectiv analizate de către instanța de apel.

A susținut și faptul că instanța de apel a aplicat greșit legea în ceea ce privește obligarea reclamantului la cheltuielile utile pe care pârâta le-a efectuat la imobil, instanțele de fond nerealizând distincția dintre lucrările autonome și cele adăugate. Consideră că lucrările efectuate în timpul litigiului nu erau necesare și nu trebuiau să fie luate în calcul, acestea fiind investiții care excedează destinației inițiale a imobilului-fermă zootehnică.

Cu privire la lucrările de împrejmuire, racord electric și rețea electrică în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 566 alin. (9) C. civ.. Din această perspectivă, cererea reconvențională, privind lucrările nou executate, trebuia respinsă întrucât, în mod greșit, s-a reținut buna-credință a pârâtei.

Instanțele de fond nu au făcut distincția dintre momentele în care trebuia apreciată buna-credință, analizând existența acesteia la data dobândirii imobilului prin adjudecare și nu la momentele în care s-au realizat lucrările autonome și cele adăugate. Susține că, pârâta a fost de rea-credință deoarece cu mult înainte de debutul lucrărilor, în octombrie 2009, reclamantul era înscris în cartea funciară, în calitate de proprietar.

Curtea de apel a greșit, în aplicarea dispozițiilor legale care reglementează cheltuielile necesare și utile, atunci când a reținut că realizarea gardului de glădiță și a celorlalte plantații, identificate de expert ca fiind în cuantum de 165.175,6 RON, se înscriu categoriei acestor cheltuieli, acestea fiind investiții care exced destinației inițiale a imobilului (ferma zootehnică) și care nu îi aduc un spor de valoare.

În opinia recurentului, sunt lucrări autonome plantațiile de viță-de-vie, pomi fructiferi, gard viu, gardul împrejmuitor de sârmă și rețeaua electrică, iar lucrările adăugate sunt cele fără caracter de sine stătător, care privesc reparațiile la grajduri și la cabina poartă, lucrări care sunt necesare și utile, așa cum a arătat anterior. De altfel, consideră că pârâta nu și-a dovedit pretențiile formulate prin cererea reconvențională.

O altă critică privește faptul că instanța de fond a respins obiecțiunile formulate la rapoartele de expertiză, considerându-le tardive.

Susține că a formulat obiecțiuni scrise la termenul de judecată din 13.10.2016 privind raportul de expertiză - specialitatea construcții întocmit de expertul D., întrucât la termenul de judecată din 15.09.2016, când trebuiau formulate, instanța s-a conformat Hotărârii nr. 4/2016 a Adunării Generale și Hotărârii nr. 18/09.09.2016 a Colegiului de Conducere a Tribunalului Dolj și a dispus amânarea cauzelor fără nicio discuție, fără a interpela părțile dacă au sau nu obiecțiuni la raportul de expertiză. În acest context, sancțiunea tardivității este nelegală și excesivă.

Curtea a apreciat ca neîntemeiată critica sa pornind de la ipoteza greșită potrivit căreia putea formula în scris obiecțiunile, ori procedura nu impune această modalitate exclusivă, astfel încât, în lipsa interpelării părților asupra acestei împrejurări, sancțiunea tardivității a fost aplicată nelegal. Aplicarea greșită a normei de procedură, a condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât, prin obiecțiunile formulate, nu numai că a arătat caracterul supraevaluat al cheltuielilor, dar și faptul că trebuia stabilit sporul de valoare adus imobilului - obiectiv obligatoriu față de obiectul pretențiilor intimatei și temeiul de drept în raport de care ar fi trebuit să se dea dezlegare cererii reconvenționale.

Critică și faptul că despăgubirile acordate pârâtei pentru lucrările efectuate, fără a lua în seamă prețul și accesoriile ce urmează a le primi de la DGFP Dolj, depășesc valoarea actuală de piață a imobilului.

Curtea a aplicat greșit dispozițiile art. 1617 alin. (1) și (2) noul C. civ. cu referire la contravaloarea impozitului aferent imobilului - 41.017,28 RON, ignorând criticile întemeiate pe art. 9 alin. (2) și 22 alin. (6) C. proc. civ. și faptul că a solicitat ca suma să fie compensată, până la limita celei mai mici dintre creanțe, cu contravaloarea fructelor civile și industriale culese de pârâta-reclamantă până în prezent.

Referitor la această cerere, tribunalul trebuia să pună în discuția părților calificarea juridică a acestei solicitări și, în raport de aceasta, să dispună, eventual timbrarea. Neprocedând astfel, soluția tribunalului de a se considera neînvestit este greșită, aceasta cu atât mai mult cu cât a dispus inclusiv efectuarea unei expertize în acest sens - raport întocmit de expert E., ce a determinat o valoare de 107.325 RON.

Susține că aplicarea greșită a legii a fost realizată și în ceea ce privește modul de soluționare a cererii privind dreptul de retenție, Curtea rezumându-se a se raporta la dispozițiile art. 2495 și art. 2496 C. civ.. Pârâta nu și-a întemeiat cererea pe un asemenea temei de drept și, ca atare, atât instanța fondului cât și cea din apel, și-au depășit limitele învestirii, iar curtea de apel nu a analizat criticile sale privind greșita admitere a cererii. Intrarea pârâtei în stăpânirea materială a imobilului s-a făcut prin fraudă, respectiv, cunoscând ca imobilul este proprietatea reclamantului.

Potrivit dispozițiilor art. 518 C. proc. civ. 1865, prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar. De la această dată adjudecatarul are dreptul la fructe și venituri, datorează dobânzile până la plata integrală a prețului și suportă toate sarcinile imobilului. Astfel, intrarea legală și nu frauduloasă în posesia imobilului se putea face numai printr-o acțiune în revendicare inițiată de pârâtă, întrucât executarea silită ar fi fost paralizată de împrejurarea că recurentul nu era nici debitor și nici altă persoană care are în posesiune ori deține în fapt, fără niciun titlu, imobilul adjudecat, ci un veritabil proprietar.

Din perspectiva celor susținute consideră că în mod nelegal au fost înlăturate și criticile privind cheltuielile de judecată. În contextul admiterii într-o proporție mult mai mică a cuantumului cererii reconvenționale, compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecata, este greșită. Ca atare, sumele avansate de intimata privind taxa de timbru de 6.697 RON precum și cele privind onorariile de expert (500 RON și 700 RON) trebuiesc a fi fructificate numai proporțional cu mărimea căderii în pretenții de către recurent, dar și având în vedere că chematele în garanție au fost obligate la 261.838 RON.

Față de cele învederate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

III. Apărările părților în recurs

Pârâta S.C. B. S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, și menținerea deciziei 135/16.01.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, ca fiind legală și temeinică.

A susținut că dispozițiile de drept material aplicabile în cauză sunt atributul exclusiv al instanței de judecată și pot fi stabilite de aceasta după administrarea probatoriului. Consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 566 alin. (3) și 566 alin. (4) C. civ. .

Nu are importanță momentul realizării lucrărilor și starea de uzură a imobilului, fiind relevant numai faptul că lucrările efectuate au avut un caracter necesar și util, creând un spor de valoare și de confort. Susținerea că lucrările efectuate de pârâtă au fost determinate de întreținerea și exploatarea necorespunzătoare a imobilului nu sunt reale, așa cum menționează și expertul agricol D., mărind atractivitatea imobilului față de clientelă prin gradul de civilizație oferit, ținând cont și de suprafața însemnată a acestui teren.

Critica referitoare la faptul că investițiile cu profil agricol excedează destinației imobilului nu este întemeiată, întrucât la data adjudecării imobilului nu exista nicio clauză de menținere a profitului inițial al obiectivului.

Totodată, în mod corect a reținut instanța de apel că obiecțiunile la raportul de expertiză au fost formulate tardiv. Este lipsit de importanță faptul că la termenul de judecată din 15.09.2016 instanța s-a aflat într-o formă de protest reglementată de lege atât timp cât recurenta avea posibilitatea să depună respectivele obiecțiuni într-o formă procedurală admisă de lege (fax, e-mail sau arhiva instanței) sau în ședința publică din data respectivă, când instanța a ținut ședința publică și a primit actele părților.

A susținut că, raportat la starea de fapt, nu se poate reține reaua sa credință cât privește edificarea investițiilor atât pentru perioada 2008 - 2012, cât și pentru perioada 2013 - 2016, pârâta acționând ca un adevărat proprietar.

Cu privire la compensarea sumei ce reprezintă contravaloarea impozitului aferent imobilului, cu contravaloarea lipsei de folosință a acestuia, este de reținut că instanța de judecată nu a fost învestită cu un capăt de cerere expres care să fie legal timbrat în legătură cu aceste pretenții, pentru ca instanța de judecată să se pronunțe. Este atributul instanței de judecată să califice cererile părților și să stabilească temeiurile de drept incidente, chiar dacă părțile au dat altă denumire acestora sau au indicat alte temeiuri de drept, astfel încât nu se poate constata că instanța a depășit cadrul procedural, această critică neputând fi primită.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 02 noiembrie 2018, a fost înregistrată la dosarul cauzei cererea recurentei-chemate în garanție, prin care a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ. să se ia act că renunță la judecarea căii de atac a recursului.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili drepturi.

Renunțarea la calea de atac exercitată reprezintă un act procedural de dispoziție permis părților în procesul civil, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (3), raportat la art. 463 alin. (1) C. proc. civ.

Față de aceste dispoziții legale, având în vedere poziția exprimată de recurenta-chemată în garanție cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea din 7 martie 2019, a luat act de renunțarea la judecarea recursului acestei părți.

Așa fiind, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs nu se mai impune în raport de manifestarea de voință a recurentei-chemate în garanție, de care instanța a luat act, în aplicarea principiului disponibilității.

Recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate sub sub aspectul depășirii limitelor învestirii instanței în privința temeiului de drept al cererii reconvenționale și greșita calificare dată de instanța de apel în privința cheltuielilor care se înscriu în sfera lucrărilor necesare și utile. S-a pretins că, deși aceste susțineri au fost formulate și în calea de atac a apelului în legătură cu fiecare dintre categoriile de lucrări pretins a fi realizată în privința imobilului revendicat, curtea de apel nu a analizat efectiv criticile formulate.

Motivul de recurs a fost încadrat de recurent în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., însă dezvoltarea criticilor prezentate atrag încadrarea și în cazul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, a cărui incidență va fi reținută, cu prioritate, în cauză.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea unei hotărâri judecătorești presupune, conform dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, exigențe pe care decizia recurată nu le îndeplinește.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 740/20.12.2016 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, menținută prin decizia recurată, s-a dispus în ceea ce privește cererea reconvențională, printre altele, obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 464.277,60 RON cu titlu de investiții la imobil și a sumei de 41.017,28 RON, reprezentând contravaloare impozit aferent imobilului revendicat, tribunalul reținând că, experții desemnați în cauză au apreciat, în cuprinsul rapoartelor de expertiză tehnică în construcții și agricolă, în privința lucrărilor identificate în cuprinsul cererii reconvenționale, care dintre acestea se încadrează în categoria lucrărilor necesare și, respectiv, a lucrărilor utile.

În apelul declarat, reclamantul a contestat schimbarea temeiului juridic al cererii reconvenționale, omisiunea instanței de fond de a stabili natura juridică a lucrărilor efectuate la imobilul în litigiu de către pârâta-reclamantă în raport de întregul material probator. S-a pretins, în esență, că nu a fost avut în vedere momentul efectuării lucrărilor și a legii aplicabile, sentința fiind bazată doar pe opinia exprimată de cei doi experți. Hotărârea primei instanțe a fost criticată și pentru neanalizarea tuturor apărărilor invocate și pentru greșita apreciere a probelor administrate în dovedirea pretențiilor din cuprinsul cererii reconvenționale, ceea ce semnifică stabilirea incompletă a situației de fapt.

Instanța de apel a ajuns la concluzia că prima instanță a apreciat corect asupra cheltuielilor necesare și utile care au adus un spor de valoare proprietății, indiferent de momentul efectuării lucrărilor și destinația imobilului la data preluării sale, în contextul în care tribunalul a procedat la preluarea necritică a concluziilor celor doi experți relativ la stabilirea categoriei juridice în care se încadrează fiecare dintre pretinsele cheltuieli ocazionate de întreținerea și conservarea imobilului litigios.

În cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate, curtea de apel a reiterat, practic, ceea ce a reținut prima instanță cu privire la circumstanțele și situația de fapt reținute în cauză, fără însă a proceda la o examinare efectivă și a răspunde, prin considerente proprii, tuturor motivelor de apel invocate de către reclamantul A. care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe, relativ la determinarea normelor legale incidente în cauză în legătură cu stabilirea naturii și regimului juridic aplicabil tuturor pretențiilor formulate în cuprinsul cererii reconvenționale.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii judecătorești nu este de natură să furnizeze instanței de control judiciar dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, astfel încât instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

Drept urmare, în aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat și îl va admite ca atare, constatând că insuficiența argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate de către această instanță și determină nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătorești, cu consecința afectării dreptului la un proces echitabil al reclamantului.

În rejudecare trebuie avut în vedere că, în speță, a fost contestată natura juridică a cheltuielilor efectuate de pârâta-reconvenientă, reclamantul susținând că lucrările pretinse au fost realizate la date și etape diferite, context în care părțile au formulat susțineri și apărări axate atât pe dispozițiile C. civ. de la 1864, cât și pe cele înscrise în Legea nr. 287/2009. Instanța de rejudecare va examina aceste apărări cu ocazia stabilirii naturii și regimului juridic al lucrărilor pretinse, ocazie cu care va îndeplini obligația de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecății, a operațiunii de apreciere a probatoriului administrat sau care va fi suplimentat în raport de condițiile prevăzute de dispozițiile legale incidente, ce vor fi stabilite prin raportare la art. 58 din Legea nr. 71/2009 coroborat cu art. 6 alin. (2) C. civ. în conformitate cu care accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârșirii împrejurării sau faptei care atrage incidența accesiunii, iar, pentru ipoteza unor fapte continue, interesează legea în vigoare la data începerii lucrării.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va analiza și critica de nelegalitate prin care se contestă natura juridică (de cheltuială necesară) atribuită sumelor de bani achitate cu titlu de impozit aferent imobilului care a format obiect al revendicării, pretinse de pârâta-reclamantă prin cererea reconvențională, ocazie cu care se va determina natura și regimul juridic al fiecăreia dintre aceste pretenții în funcție de raportul juridic (de drept fiscal sau civil) din care derivă fiecare dintre acestea.

De asemenea, instanța de rejudecare va analiza și critica de nelegalitate care vizează dreptul de retenție, precum și celelalte critici de nelegalitate din recurs care nu pot fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea ca fiind incident motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care determină casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, sub aspectul soluționării pretențiilor, referitoare la plata contravalorii lucrărilor necesare și utile efectuate asupra imobilului revendicat, pretenții care stau la sorgintea formulării capătului de cerere referitor la acordarea dreptului de retenție.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost invocată de recurent și sub aspectul modului în care au fost aplicate și interpretate dispozițiile art. 337 C. proc. civ.. Astfel, critica recurentului referitoare la greșita respingere, ca tardive, a obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză, susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se vădește a fi întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 337 C. proc. civ. dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicție între părerile experților, instanța din oficiu sau la cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze.

Așa cum rezultă din situația de fapt reținută de instanța de apel, la termenul de judecată din 15 septembrie 2016 instanța a făcut doar apelul în cauză și a dispus amânarea acesteia fără discuții, astfel încât nu putea supune dezbaterii contradictorii eventualele obiecțiuni invocate de părți cu privire la raportul de expertiză, la această dată.

Faptul că la termenul de judecată din 15.09.2016, cel următor depunerii rapoartelor de expertiză, cauza a fost amânată, din oficiu, fără dezbateri, în baza Hotărârii nr. 4/2016 a Adunării Generale a Judecătorilor din Tribunalul Dolj și a Hotărârii nr. 18/09.09.2016 a Colegiului de Conducere a Tribunalului Dolj, pentru motive care nu îi sunt imputabile recurentului, prezintă relevanță juridică din punctul de vedere al formulării obiecțiunilor și al discutării acestora cu respectarea principiului oralității și contradictorialității, întrucât respectivul termen de judecată, în circumstanțele sus evocate, nu poate fi apreciat ca fiind "primul termen după depunerea raportului" în sensul normei înscrisă în art. 337 C. proc. civ.

Or, primul termen de judecată, în sensul art. 337 C. proc. civ., în contextul circumstanțial expus, nu poate fi decât termenul de judecată acordat la 13 octombrie 2016, când instanța de judecată a dispus efectiv măsuri procesuale în cauză.

În consecință, decăderea reclamantului din dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, ca sancțiune a nerespectarii termenului prevăzut de art. 337 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat acesta de instanțele de fond este o măsură procesuală excesivă, care nu conferă garanția la un proces echitabil reglementată de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, această neregularitatea procedurală evocată de recurent sub aspectul încălcării modului de administrare a probatoriului și a aplicării greșite a dispozițiilor art. 337 C. proc. civ. se impune a fi examinată, sub aspectul sancțiunii pe care o reclamă, din perspectiva dispozițiilor înscrise în art. 175 C. proc. civ. potrivit cărora actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Or, soluția instanței de apel în sensul respingerii respectivelor critici de nelegalitate a generat o vătămare procesuală recurentului în sensul normei procedurale evocate.

Cu privire la critica formulată pe aspectul respingerii greșite a solicitării referitoare la compensarea impozitului achitat de pârâtă cu suma de bani reprezentând contravaloarea fructelor imobilului ce ar fi fost culese de pârât, Înalta Curte reține că deși susținerea recurentului se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., critica nu este întemeiată.

Într-adevăr, reclamantul a solicitat compensarea ca o apărare de fond la pretenția pârâtei de a-i fi restituit impozitul achitat pentru imobilul în litigiu, ce a avut ca temei plata nedatorată. Cu toate acestea, cum corect a reținut instanța de apel, condițiile compensației legale, reglemetate de art. 1617 C. civ. nu sunt întrunite, de vreme ce pretinsa creanță invocată de reclamant, constând în contravaloarea fructelor culese de pârâta, nu este o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar pentru a opera o eventuală compensație judiciară, reclamantul nu uzitat de mijlocul procedural pentru a o învoca, atât timp cât nu a învestit, procedural, instanța de fond cu o cererere referitoare la obligarea pârâtei la plata pretențiilor constând în contravaloarea fructelor culese.

Cât privește critica referitoare la compensarea cheltuielilor de judecată acordate în apel, Înalta Curte nu poate decide la acest moment suma cuvenită, întrucât litigiul, pe fondul pretențiilor deduse judecății, nu este tranșat definitiv prin decizia de față. În plus, decizia instanței de apel, urmând a fi casată, nu mai prezintă relevanță cheltuielile de judecată stabilite printr-o asemenea hotărâre.

În rejudecare, instanța de apel va ține seama, în raport de soluția ce o va pronunța pe fondul raporturilor juridice dintre părți și în limitele câștigării procesului de fiecare dintre acestea, de sumele plătite de ambele părți și de dispozițiile incidente în materia cheltuielilor de judecată.

Pentru considerentele expuse, apreciind că sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa, în parte, decizia nr. 135 din 16 ianuarie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 740 din 29 decembrie 2016 a Tribunalului Dolj, secția I civilă, urmând a menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 135 din 16 ianuarie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 740 din 29 decembrie 2016 a Tribunalului Dolj, secția I civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2019.