ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1645/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 15 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Casa Județeană de Pensii Dolj a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., constatarea nulități absolute a adeverinței nr. x din 20 ianuarie 2008, eliberate de S.C. B. S.A.. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 9144 din 9 septembrie 2019, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Dosarul a fost înregistrat la 18 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2019. Prin sentința nr. 3827 din 29 noiembrie 2019, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență funcțională și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția I civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/2019*.

Hotărârea Tribunalului Dolj Prin sentința nr. 541 din 16 octombrie 2020, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta Casa Județeană de Pensii Dolj.

Hotărârea Curții de Apel Craiova Prin decizia nr. 42 din 25 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Casa Județeană de Pensii Dolj împotriva sentinței nr. 541 din 16 octombrie 2020, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă.

Recursul Împotriva deciziei nr. 42 din 25 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamanta, în termenul legal. În dezvoltarea motivelor de recurs, aceasta a susținut că soluția instanței de apel este netemeinică și nelegală, întrucât a fost apreciată eronat situația de fapt și de drept. A afirmat recurenta că în mod greșit s-a apreciat că numitul C. avea, la data emiterii adeverinței contestate, calitatea de reprezentat al S.C. B. S.A., precum și dreptul legal de semnătură, întrucât, la momentul eliberării documentului societatea se afla în procedura falimentului, având desemnat un lichidator judiciar. Or, conform art. 25 lit. b) din Legea nr. 85/2006, lichidatorul era îndreptățit să semneze adeverința, în calitatea sa de conducător al activității debitorului. Solicită să se rețină că datele menționate în adeverința nr. x din 20 ianuarie 2008 nu pot fi verificate în raport de alte înscrisuri, față de lipsa arhivei unității angajatoare. În ceea ce îl privește pe emitentul acestui document, a precizat că s-a stabilit, de către organele de cercetare penală, că nu avea calitatea legală de reprezentant al societății. Concluzia instanței de apel cu privire la faptul că recurenta a pus în discuție aspecte noi referitoare la valabilitatea adeverinței din perspectiva dispozițiilor H.G. nr. 257/2011, față de data emiterii acesteia, 2008, este eronată, întrucât actul normativ menționat nu conține dispoziții tranzitorii, iar valabilitatea actului contestat s-a verificat în raport de legislația în vigoare la data când s-a solicitat valorificarea acestuia. Recurenta a criticat și concluzia instanței de apel referitoare la efectele juridice produse de înscrisurile semnate de numitul C., în sensul că acesta nu ar fi comis un fals prin substituire de persoane, prin întocmirea unui act care intra în atribuțiile lichidatorilor. În acest context a menționat că, deși prin acțiunea penală s-a reținut principiul in dubio pro reo, în acțiunea civilă, valorificarea unei astfel de adeverințe trebuie să aibă la bază documente justificative certe, care să îmbrace forma prevăzută de lege. Or, instanța de apel a ignorat prevederile art. 25 lit. b) din Legea nr. 85/2006 și pe cele ale art. 127 alin. (3) din H.G. nr. 257/2011. Faptul că din cercetarea penală a rezultat că adeverința a fost eliberată în lipsa unor documente justificative conduce la concluzia că aceasta nu poate produce efecte juridice, impunându-se anularea sa. Recurenta a susținut că, în realizarea dreptului privind activitatea desfășurată la S.C. B. S.A., pârâtul are ca mijloc juridic introducerea unei acțiuni în constatare, prin care să solicite să se constate dacă, în perioada 1991-2000, a fost angajat la această societate.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 aprilie 2021, sub nr. x/2019*, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția completului din 27 aprilie 2021, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimatul-pârât A., cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare în termenul legal de 30 de zile de la primire. 6. Întâmpinarea Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare. Prin rezoluția din 12 mai 2021, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 16 septembrie 2021. 7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. În susținerea cererii de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Recurenta a apreciat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora "Principalele atribuții ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi, sunt: b) conducerea activității debitorului" și a dispozițiilor art. 127 alin 3 din H.G. nr. 257/2011 care stabileau că " Adeverințele prevăzute la alin. (2) vor avea număr și dată de înregistrare, ștampila unității emitente, precum și semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unității." În speță, reclamanta Casa Județeană de Pensii Dolj a dedus judecății instanței civile o acțiune intitulată "în constatare" prin care a solicitat să se constate nulitatea adeverinței nr. x/20.01.2008 eliberată în numele S.C. B., fără însă a invoca motive de nulitate absolută sau relativă a acestui act juridic. Temeiul juridic invocat face trimitere la prevederile art. 308 din noul C. proc. civ., iar din cuprinsul cererii a rezultat că aceasta urmărește în realitate să scoată din circuitul civil acest înscris în considerarea faptului că atestă o situație neconformă cu realitatea, și anume că pârâtul nu ar fi realizat vechimea ca zilier în cadrul S.C. B. în perioada de referință 1991 - 2000. Reclamanta a considerat că numitul C. a eliberat în mod ilegal adeverința, semnând la ambele rubrici "director executiv" și "întocmit", deși la data emiterii nu mai exista unitatea emitentă și justifică prezentul demers juridic prin prisma faptului că Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova prin Ordonanța nr. 13957/P/2010 din data de 25.08.2014 a dispus clasarea cauzei privind pe numitul C. pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată. Raportat la temeiul de drept invocat de reclamantă, Înalta Curte reține că, potrivit art. 308 C. proc. civ., în cazul în care, potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanța civilă, prin orice mijloace de probă. Cum în speță în dosarul de cercetare penală s-a dispus clasarea cauzei, iar reclamanta Casa Județeană de Pensii Dolj a fost interesată să scoată din circuitul civil adeverința în litigiu pentru a nu a produce în viitor efecte juridice, instanțele anterioare au apreciat, din perspectiva limitelor învestirii, că în cauză este vorba despre o acțiune ce vizează desființarea unui înscris fals, scopul urmărit fiind acela de a se constata inexistența însăși a actului (instrumentum) iar nu a unei acțiuni în constatarea nulității absolute sau relative a adeverinței privite ca act juridic căreia să îi fie aplicabile regulile de drept material privind nulitatea actelor juridice. De altfel, s-a reținut că adeverința în cauză nici nu ar putea fi calificată și analizată din perspectiva condițiilor generale de valabilitate a actului juridic civil deoarece nu reprezintă, în esență, un act generator sau modificator de raporturi juridice civile, nefiind apt, în sine, să dea naștere în mod direct la drepturi și obligații civile în sarcina subiecților vizați, aspect care nu a fost criticat în cadrul căilor de atac promovate. Pe de altă parte, s-a mai arătat că reclamanta a susținut în cadrul cererii de chemare în judecată că prezenta acțiune nu a constituit altceva decât un reflex în plan procesual civil al dispozițiilor art. 14 alin. (3) lit. a) din C. proc. pen. potrivit căruia repararea pagubei se face potrivit legii civile prin desființarea totală ori parțială a unui înscris fals. Curtea de Apel, constatând că acțiunea a parcurs o primă etapă procesuală, fiind analizată în fond de către tribunal și că, în aplicarea art. 481 C. proc. civ., nu mai poate fi pusă în discuție admisibilitatea acțiunii, respectiv dacă reclamanta are deschisă calea acestei acțiuni pentru cercetarea falsului adeverinței pe cale principală de către instanța civilă, a apreciat că motivele invocate de apelantă la fond și în apel nu sunt suficiente pentru ca instanța civilă să constate falsul adeverinței nr. x/20.01.2008. Astfel, s-a arătat că apelanta reclamantă este în eroare, adeverința nr. x/20.01.2008 fiind emisă în anul 2008 înainte de radierea societății, care a avut loc la data de 09.04.2010, persoana emitentă având în mod real calitatea de director executiv al S.C. B. S.A.. De asemenea s-a mai constatat că, în cauza penală nu s-a concluzionat că adeverința în discuție a fost întocmită fără a avea susținere în documente verificabile, ci doar că verificarea arhivei de către organele de cercetare penală pentru a se stabili cu acuratețe veridicitatea datelor atestate în adeverință nu a mai fost cu putință, arhiva fiind într-o stare avansată de degradare, urmare a depozitării ei, după închiderea procedurii falimentului, în condiții improprii, într-un imobil ce aparținea fostului administrator și director al societății, D.. Tot astfel, în cauza penală s-a reținut că adeverința a fost eliberată în perioada 2007-2010 când numitul C., director executiv, a avut la dispoziție întreaga arhivă. S-a concluzionat de instanța de apel că reclamanta nu a adus alte probe, susținerile sale fiind fundamentate exclusiv pe o interpretare eronată a concluziilor anchetei penale, redate în cuprinsul încheierii de ședință din data de 27.02.2015, pronunțată în cauza penală 1308/215/2015 și că, din probatoriul administrat în cauza penală, pe care se sprijină în exclusivitate cererea reclamantei-apelante, a rezultat neîndoielnic că, în perioada atestată prin adeverință, pârâtul a lucrat efectiv în cadrul societății. Sub acest aspect se reține că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, inclusiv expertiza tehnico-științifică grafică efectuată în cadrul dosarului nr. x/2015, așa cum solicită recurenta, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare. Recurenta consideră că în mod eronat instanța de apel a motivat că numitul C., la data emiterii adeverinței contestate, avea calitatea de reprezentat și dreptul legal de a semna astfel de documente, deși la data la care s-a emis adeverința în cauză, societatea angajatoare era în procedura falimentului, având desemnat deja lichidator, iar organele de cercetare penală ar fi stabilit că emitentul acestui document nu avea calitatea legală de reprezentant al societății. Or, sub acest aspect Curtea de Apel a reținut că, împrejurarea că societatea în numele căreia a fost emisă adeverința - fiind în procedură simplificată de insolvență încă din 2001 - a avut desemnați lichidatori judiciari cu drept de a emite adeverințe, nu probează caracterul fals al adeverinței deoarece, din cercetările efectuate în cauza penală (...) rezultă că, după data deschiderii procedurii insolvenței, până la închiderea procedurii și radierii societății, deși au fost desemnați trei lichidatori judiciari, niciunul nu a preluat arhiva, astfel că nu se poate reține că numitul C. a comis un fals prin substituire de persoane, în sensul că ar fi întocmit un act care intra în atribuțiile lichidatorilor desemnați. Înalta Curte reține că, deși potrivit art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data emiterii adeverinței în litigiu, una din principalele atribuții a lichidatorului era de a conduce activitatea debitorului, aceasta nu probează existența falsului, câtă vreme situația de fapt deja stabilită atestă că în cauza penală s-a reținut că adeverința a fost eliberată în perioada 2007-2010 când numitul C. a avut calitatea de director executiv și a avut la dispoziție întreaga arhivă. Or, în considerarea funcției sale putea întocmi anumite înscrisuri, chiar i se puteau delega atribuții de către lichidator, potrivit art. 23 și art. 24 din Legea nr. 85/2006, conform cărora în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale, administratorul judiciar/lichidatorul va putea desemna persoane de specialitate. Or, așa cum s-a arătat anterior, recurenta reclamantă nu a făcut dovada că lichidatorul judiciar nu ar fi delegat o parte din atribuțiile sale lui C., în privința căruia s-a reținut cu putere de lucru judecat de către instanța penală că în perioada eliberării adeverinței avea calitatea de director executiv, ceea ce implica activități de conducere și organizare a societății, chiar dacă aceasta se afla în procedura falimentului. Chiar din conținutul textului normativ, pretins a fi încălcat de instanța anterioară, respectiv art. 127 alin. (3) din H.G. nr. 257/2011 rezultă că "adeverințele prevăzute la alin. (2) vor avea număr și dată de înregistrare, ștampila unității emitente, precum și semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unității". Nefăcând dovada, în contra situației de fapt stabilită de instanța anterioară, a inexistenței unei delegări din partea lichidatorului a atribuției de eliberare a adeverințelor în discuție către directorul executiv C., recurenta nu poate pretinde că soluția a fost pronunțată cu încălcarea acestor dispoziții legale. Cu privire la susținerile potrivit cărora datele din adeverința nr. x/20.01.2008 nu pot fi certificate cu alte acte primare întrucât arhiva unității nu mai există, instanța de apel a apreciat în mod corect că imposibilitatea obiectivă de a verifica exactitatea datelor din cuprinsul adeverinței, nu presupune automat, așa cum pretinde apelanta, că actul emis ar fi fals. Susținerile privind inexistența actelor verificabile în arhiva unității, forma în care pot fi întocmite adeverințele, lipsa de valabilitate a unei astfel de adeverințe prin raportare la normele de asigurări sociale, execedează obiectului cu care reclamanta a înțeles să învestească instanța prin cererea de chemare în judecată, care vizează în mod exclusiv constatarea falsului adeverinței în litigiu. De altfel, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, verificările jurisdicționale în cauza pendinte s-au rezumat strict la examinarea caracterului fals sau veridic al adeverinței ca "instrumentum probationis", iar nu la posibilitatea de valorificare a acesteia în raport de legislația specială în materia asigurărilor sociale, modificarea cadrului procesual nemaifiind posibilă direct în apel conform dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Pe de altă parte, chiar în cuprinsul cererii de recurs se arată că valabilitatea actului contestat s-a verificat de către Casa de Pensii în raport de legislația în vigoare la data când s-a solicitat valorificarea acestuia, nefiind dată eficiență adeverinței în litigiu și din această perspectivă apare ca lipsită de interes analiza, în cadrul prezentului litigiu, a condițiilor de valabilitate a acesteia și a corelației cu mențiunile din actele verificabile aflate în arhiva societății din perspectiva dispozițiilor din dreptul asigurărilor sociale. O ipotetică acțiune în constatare, prin care pârâtul să solicite să se constate dacă, în perioada 1991-2000, a fost angajat la S.C. B. S.A., nu face obiectul prezentului litigiu, care are drept cauză constatarea falsului adeverinței și nu aspectele ce țin de inexistența actelor doveditoare privind desfășurarea activității pârâtului în cadrul societății anterior menționate, care pot fi formulate ca apărări în cadrul unui asemenea eventual litigiu. Față de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurentă în dispozițiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. motiv pentru care, instanța, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Casa Județeană de Pensii Dolj împotriva deciziei nr. 42 din 25 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.