Decizia nr. 1533/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.06.2018, pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamanții A. și B. (prin mandatar A.) au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: - desființarea contractului urmare a rezoluțiunii antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2018 la BNP D., ca urmare a aplicării clauzei: "în caz de nerespectare de către promitenta cumpărătoare a clauzelor și termenelor prevăzute în antecontract, promitenta cumpărătoare va pierde toate sumele achitate cu titlu de arvună penalizatoare, conform art. 1545 C. civ., promitenții vânzători având libertatea de a vinde cui va crede de cuviință imobilul ce face obiectul actului, fără nici o pretenție trecută, prezentă sau viitoare, materială sau de orice altă natură din partea promitentului cumpărător, prezentul act se va rezoluționa de plin drept fără punere în întârziere sau fără orice altă formalitate anterioară și fără intervenția instanțelor (pact comisoriu)"; - radierea din cartea funciară x-C1-U2 Brașov la foaia B2, notarea antecontractului de vânzare cumpărare de sub 7945/22.01.2018, act notarial nr. x/2018; - radierea notării în condițiile art. 51 alin. (1) din Legea 7/1996 care dispune că înscrierile și radierile efectuate în cartea funciară nu pot fi rectificate decât în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, sau pe cale amiabilă în baza unei declarații date în formă autentică de titularul tabular. Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat: - să se constate că antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/18.01.2018 a fost rezoluționat în mod unilateral de către pârâtă, prin notificarea expediată la data de 14.06.2018, din culpa exclusivă a promitenților vânzători; - să fie obligați pârâții reconvenționali la plata către reclamanta reconvențională a sumei de 120.000 euro constând în dublul sumei achitate cu titlu de arvună; - în subsidiar, în ipoteza în care se va constata culpa comună a tuturor părților în neexecutarea antecontractului, să fie obligați reclamanții să plătească pârâtei suma de 60.000 euro constând în contravaloarea arvunei achitate de către pârâtă, reprezentând 1/2 din prețul imobilului. Reclamanții au precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită instanței să dispună rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți din culpa promitentei-cumpărătoare, ca efect al intervenirii pactului comisoriu convenit și să dispună radierea notării antecontractului din cartea funciară.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 117/S/03.05.2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., cât și cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. C. S.R.L..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1494/Ap/30.10.2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins cererea de apel formulată de reclamanta-pârâtă A., în nume personal și ca mandatar al lui B. și cererea de apel formulată de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 117/S/03.05.2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, precum și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs principal împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel. Ulterior, la data de 14.04.2020, pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva aceleiași decizii. Recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au arătat că instanța a încălcat prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care reflectă un principiu fundamental al procesului civil, judecătorul fiind obligat să se pronunțe asupra a ceea ce i s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii și respectând dreptul de dispoziție al părților. Instanța de judecată a interpretat greșit dispozițiile art. 1720 alin. (1) C. civ. care stabilesc că, în lipsa unei stipulații contrare, plata prețului se face de îndată ce proprietatea este transmisă. Or, din cuprinsul actului juridic intervenit între părți, nu rezultă că părțile ar fi înțeles să deroge de la acest principiu. Recurenții reclamanți susțin că instanța de apel a reținut eronat că antecontractul încheiat între părți cuprinde o clauză de arvună confirmatorie, prevăzută de art. 1544 alin. (3) C. civ., deși prin antecontract, părțile au stabilit în mod expres, clar exprimat, o arvună penalizatoare, conform art. 1545 C. civ. În acest fel, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. deoarece a ignorat forța obligatorie a contractului care este rezultatul consensului juridic al părților. Recurenții-reclamanți formulează și critici legate de valabilitatea procurii prin care E. a fost mandatat de pârâta S.C. C. S.R.L. să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu. Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. Oradea este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și este structurat în două motive de recurs, în susținerea cărora se formulează mai multe argumente. a. Prima critică se referă la faptul că instanțele au reținut atât o culpă a reclamanților, cât și o culpă a pârâtei în neexecutarea antecontractului de vânzare-cumpărare și, în mod implicit, în neperfectarea vânzării în forma cerută de lege. Această culpă comună este străină de instituția rezoluțiunii/rezilierii. În acest sens, s-a susținut că ceea ce trebuie să prevaleze în cazul de față este ordinea executării obligațiilor întrucât, chiar dacă ar exista o culpă comună a părților, instanța trebuie să analizeze care dintre părți avea obligația să își execute mai întâi obligația, culpa acesteia fiind esențială în desființarea contractului. Dispozițiile art. 1720 alin. (1) C. civ., pe care instanța de apel și-a fundamentat concluzia au fost greșit aplicate de instanța de apel deoarece textul legal menționat este specific contractului de vânzare-cumpărare. Or, actul juridic ce a fost supus analizei instanțelor de judecată este un antecontract de vânzare-cumpărare, cu regim juridic asemănător, dar distinct, prevăzut la art. 1279 C. civ. și art. 1669 C. civ. Potrivit art. 1555 alin. (1) C. civ., regula este că obligațiile se execută simultan. În cuprinsul contractului s-a stabilit foarte clar că în același moment se va încheia contractul în formă autentică, se va plăti diferența de preț și se va preda spațiul. Așadar, toate cele trei obligații, în mod aparent, erau simultane. Totuși, cât timp promitenții-vânzători se aflau în imposibilitate de a preda spațiul, fiind necesare efectuarea unor modificări de reconstruire/predarea unor alte spatii, în mod evident, predarea nu se putea realiza decât după o perioadă de timp, astfel cum permite art. 1555 alin. (2) C. civ. În aceste condiții, pârâta, în mod legal și temeinic s-a prevalat de dispozițiile art. 1556 C. civ., refuzând plata prețului ca formă a excepției de neexecutare. b. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta formulează următoarele critici: Prin cererea reconvențională, în subsidiar, pârâta a solicitat instanței de judecată, ca în cazul în care ar constata totuși culpa comună a părților, să oblige reclamanții la plata (restituirea) sumei de 60.000 euro constând în contravaloarea arvunei achitate, reprezentând 1/2 din prețul imobilului a cărui vânzare s-a promis. Astfel, pârâta a notificat promitenților-vânzători rezoluțiunea unilaterală a antecontractului conform art. 1552 alin. (1) C. civ., rezoluțiune extrajudiciară prin excelență. Acest mod de desființare a contractului, spre deosebire de rezoluțiunea judiciară nu implică pentru valabilitatea sa vreo intervenție din partea instanței de judecată. Doar dacă debitorul obligației neîndeplinite sesizează instanța de judecată cu un control a posteriori, atunci se poate interveni asupra valabilității și efectelor sale. Or, în speță, promitenții-vânzători nu au învestit instanța de judecată cu analiza și implicit înlăturarea efectelor rezoluțiunii unilaterale. Prin urmare, antecontractul rămâne desființat cu efecte retroactive, iar toate prestațiile executate în baza sa sunt supuse restituirii. Așadar, în cazul în care culpa comună a ambelor părți în desființarea contractului ar fi menținută de către instanță, tot ca efect al rezoluțiunii care a operat deja, respectiv al desființării retroactive a contractului, toate prestațiile primite trebuie să fie restituite în baza art. 1554 C. civ. Cât timp pârâta este singura parte care și-a executat o parte din obligații, achitând în avans jumătate din prețul apartamentului, este îndreptățită la restituirea sumei plătite, de 60.000 euro. Prin urmare, cu privire la acest aspect, instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material - art. 1550 alin. (1) și art. 1552 alin. (1) C. civ. Instanța în mod eronat a apreciat că nu a operat rezoluțiunea unilaterală, în lipsa unei învestiri din partea pârâtei debitoare a obligației neexecutate. În primul rând, pârâta nu a invocat acest aspect pentru prima dată în calea de atac a apelului. Temeiul de drept - art. 1552 alin. (1) C. civ. a fost invocat prin cererea reconvențională, iar petitul nr. 1 al acestei cereri este extrem de clar. În al doilea rând, aprecierea instanței că nu s-ar putea da eficiență constatării inexistenței culpei exclusive a promitenților-vânzători este din nou greșită. Pe de o parte, pârâta a dovedit că promitenții-vânzători se află în culpă (aspect reținut de ambele instanțe), iar, pe de altă parte, inexistența culpei promitenților vânzători putea fi valorificată de aceștia prin sesizarea instanței de judecată cu constatarea eventualului abuz de drept al pârâtei în invocarea rezoluțiunii unilaterale și cenzurarea în mod corespunzător de către instanță (aspect ce nu s-a întâmplat în cazul de față).

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru și a fost comunicat părților. Prin încheierea din 11.03.2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantele A. și B., prin mandatar A., și recursul incident declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1494/Ap/30.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursurilor.

Apărările formulate în cauză La data de 14.04.2020, recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți, solicitând respingerea recursului, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate etapele procesuale. La data de 19.05.2020, recurenții-reclamanți au transmis prin e-mail întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea recursului incident și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: 1. Prealabil analizării motivelor de recurs legate de soluția pronunțată de instanța de apel în privința cererilor de rezoluțiune a actului juridic, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de reclamanții A. și B. care cuprind critici legate de valabilitatea procurii (a), cele prin care se susține încălcarea art. 1270 alin. (1) C. civ. (b) și cele prin care se face trimitere la dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. (c) nu pot fi primite, pentru următoarele considerente: a.Respectarea cerințelor privind încheierea valabilă a procurii autentificate sub nr. x/14.08.2017 de BNP F. a făcut obiectul analizei instanțelor într-un alt litigiu, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 683/31.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acel litigiu, reclamanții A. și B. au solicitat (alături de alte capete de cerere) să se constate nulitatea absolută a acestei procuri și să se dispună anularea ei, iar prin sentința civilă nr. 268/S/20.12.2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins această cerere, soluția rămânând definitivă prin respingerea apelului, prin decizia nr. 605/Ap/28.06.2020 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și prin anularea recursului declarat de reclamanți, prin decizia nr. 683/31.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". "Chestiunile litigioase" la a căror rezolvare face referire art. 430 alin. (2) C. proc. civ. trebuie înțelese ca aspecte disputate judiciar, care trebuie să se bucure de efectul puterii lucrului judecat deoarece au fost supuse dezbaterii contradictorii a părților și instanța a statuat asupra lor în urma verificărilor jurisdicționale pe care le-a efectuat. Astfel fiind, Înalta Curte este ținută în prezentul litigiu de dezlegarea dată în litigiul menționat cu privire la valabilitatea procurii autentificate sub nr. x/14.08.2017 de BNP F., și nu va mai analiza criticile formulate prin recursul reclamanților A. și B. cu privire la acest act juridic. b. Critica prin care reclamanții A. și B. susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. este raportată la posibilitatea instanței de apel de a da o dezlegare în privința naturii juridice a clauzei de arvună inserată de părți în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.01.2018. Recurenții susțin că, date fiind dispozițiile legale invocate, în raport cu care "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante", în prezența clauzei inserate în antecontract prin care părțile au convenit că sumele plătite, respectiv încasate, au natura juridică de arvună penalizatore (art. 1545 C. civ.), instanța nu ar mai fi putut califica aceste sume ca fiind arvună confirmatorie (art. 1545 C. civ.). Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de apel a uzat de dispozițiile de principiu cuprinse în art. 1266 C. civ. (conform cărora "contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literar al termenilor") și de prevederile legale subsecvente care stabilesc regulile de interpretare a clauzelor contractuale. Prin aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel putea ajunge la o altă calificare a naturii juridice a arvunei plătite/încasate de părțile în litigiu, fără ca aceasta să reprezinte o încălcare a principiului forței obligatorii a contractului valabil încheiat. În plus, Înalta Curte constată că recurentele nu formulează critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. cu privire la dezlegarea dată de instanța de apel asupra naturii arvunei plătite/primite de părțile în litigiu, ceea ce se susține (în mod neîntemeiat față de argumentele expuse anterior) este doar că instanța de apel nu putea face o altă calificare a naturii respectivelor sume, diferită de cea stipulată în mod expres de părți prin clauzele antecontractului încheiat. De aceea, în cauză, urmează a se constată că a intrat în putere de lucru judecat dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la natura juridică a arvunei cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.01.2018 ca fiind arvună confirmatorie. c. Nu poate fi primită nici critica prin care reclamanții susțin că instanța de apel a încălcat prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. Simpla menționare a unui text de lege și redarea conținutului său nu sunt suficiente pentru ca instanța de recurs să exercite un control de legalitate din perspectiva respectivei norme legale. Reclamanții ar fi trebuit să expună argumentele pentru care consideră că dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. au fost greșit interpretate sau aplicate de curtea de apel, să arate în ce a constat greșeala săvârșită de instanță în legătură cu norma de drept menționată, iar nu să se rezume la indicarea unui text de lege. În consecință, Înalta Curte nu se consideră legal învestită cu verificarea legalității deciziei recurate din perspectiva art. 488 C. proc. civ., raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. civ. 2. Înalta Curte constată că ambele părți au criticat soluția pronunțată de curtea de apel în privința cererilor de rezoluțiune a antecontractului autentificat sub nr. x/18.01.2018. Aceste critici sunt fondate sub următoarele aspecte: Ambele părți au solicitat instanței, pe cale principală, respectiv prin cererea reconvențională formulată, rezoluțiunea antecontractului autentificat sub nr. x/18.01.2018, fiecare invocând culpa celeilalte părți; pârâta-reclamantă S.C. C. S.A. a formulat și un capăt de cerere subsidiar, în care a indicat cuantumul pretențiilor pe care le solicită, în cazul în care instanța va constata culpa comună a părților în neexecutarea antecontractului încheiat. Prin urmare, fiecare parte, prevalându-se de dispozițiile art. 1549 C. civ., a considerat că și-a executat, sau a fost gata să-și execute obligațiile asumate prin antecontract, pe când cealaltă parte, în mod culpabil, refuză să-și îndeplinească obligațiile ce-i revin. În aceste condiții, pentru a se verifica executarea obligațiilor asumate de părți, premisa necesară este identificarea obligațiilor contractuale și determinarea conținutului lor. Odată stabilit conținutul obligațiilor pe care părțile și le-au asumat prin actul juridic a cărui rezoluțiune se cere, instanța poate aprecia măsura executării lor, urmând ca orice neconcordanță între prestația promisă și cea efectiv realizată să poată fi privită ca o neexecutare a obligației asumate și să nască dreptul creditorului de a cere rezoluțiunea contractului. Contrar susținerilor recurentei-pârâte S.C. C. S.R.L.., Înalta Curte apreciază că rezoluțiunea poate fi pronunțată din culpa ambelor părți. Rezoluțiunea este o varietate de executare silită prin echivalent a contractelor sinalagmatice, ceea ce explică și posibilitatea acordării de daune-interese, astfel cum în mod expres prevede art. 1549 C. civ., iar fundamentul său îl reprezintă interdependența obligațiilor reciproce născute din convențiile sinalagmatice. Prin urmare, nimic nu împiedică pronunțarea rezoluțiunii din culpa ambelor părți atunci când neexecutarea convenției este rezultatul faptelor culpabile săvârșite de ambele părți. Principiul neinvocării propriei culpe nu este contrazis în această situație, deoarece partea prejudiciată nu este despăgubită în raport de propria sa culpă, ci în raport de vina celeilalte părți. În cauză, Înalta Curte constată că există considerente contradictorii în analiza pe care instanța de apel o face cu privire la conținutul obligațiilor asumate de fiecare parte, neexecutarea acestora și concluzia unei culpe comune în neexecutarea actului juridic încheiat. În privința promitenților-vânzători, instanța de apel a identificat obligația asumată prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare ca fiind aceea de a preda apartamentul nr. x din imobilul situat în Brașov, strada x nr. 15 conform situației din CF și liber de sarcini. A stabilit, totodată că promitenții-vânzători sunt în culpă pentru neexecutarea acestei obligații, cât timp apartamentul pe care se declară gata să îl predea nu respectă configurația existentă în cartea funciară și este grevat de un contract de comodat. În privința promitentei-cumpărătoare, curtea de apel a stabilit că obligația pe care aceasta și-a asumat-o prin antecontract a fost aceea de a achita o diferență de preț, de 60.000 euro, până la data de 06.06.2018. Mai departe, curtea de apel a reținut că promitenta-vânzătoare avea la data menționată suma necesară pentru a plăti diferența de preț, fiind astfel în măsură să execute obligația pe care și-a asumat-o. Însă, în opinia curții de apel, și această parte contractantă are o culpă în neexecutarea contractului deoarece a invocat împrejurarea că apartamentul-obiect al antecontractului nu este liber de sarcini și nu respectă configurația menționată în cartea funciară ca temei al refuzului de a executa propria obligație. Or, susține instanța de apel, promitenta-cumpărătoare cunoștea această situație încă de la încheierea antecontractului, și, în consecință, nu o mai putea invoca pentru neexecutarea propriei obligații. În acest fel, ambele părți sunt în culpă pentru neexecutarea contractului încheiat. În consecință, în opinia instanței de apel, promitenții-vânzători sunt în culpă pentru neîndeplinirea obligației asumate de a preda imobilul conform situației din cartea funciară și liber de sarcini, iar promitenta cumpărătore este în culpă pentru că a invocat neexecutarea acestei obligații a promitenților-vânzători drept temei pentru neexecutarea propriei obligații, de plată a diferenței de preț, deși cunoștea încă de la momentul încheierii antecontractului că apartamentul nu este liber de sarcini și nu respectă configurația din cartea funciară. Prin acest raționament, curtea de apel, pe de o parte, identifică în clauzele contractuale un anumit conținut al obligației pe care și-au asumat-o promitenții-vânzători, iar pe de altă parte, nu recunoaște părții cocontractante, în privința căreia a constatat că a fost gata să îți execute obligația asumată, dreptul de a o invoca pentru a cere rezoluțiunea contractului încheiat. În acest fel, instanța de apel, deși identifică o anumită obligație în sarcina uneia dintre părți nu justifică, în ce modalitate ar putea fi sancționată neîndeplinirea acestei obligații și care ar fi rațiunea pentru care părțile ar admite în conținutul raporturilor lor juridice existența unei obligații a cărei îndeplinire nu ar putea fi solicitată, sau care nu ar naște o răspundere în sarcina părții care, deși și-a asumat-o, nu o execută. În consecință, instanța de apel, va trebui să stabilească conținutul obligațiilor asumate de părți prin antecontractul încheiat și noțiunea de culpă în neexecutarea acestora în mod corelativ, întrucât neexecutarea culpabilă, ca temei al rezoluțiunii trebuie raportată cu necesitate la o obligație asumată contractual. Recurenta S.C. C. S.R.L. a susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1720 alin. (1) C. civ., când în litigiu sunt incidente prevederile art. 1555 și următoarele C. civ. În acest fel, susține recurenta, instanța de apel a ignorat ordinea în care trebuiau executate prestațiile părților și, deși regula este că obligațiile se execută simultan, iar aparent toate obligațiile asumate de părțile în cauză sunt simultane, în realitate, cât timp promitenții-vânzători se aflau în imposibilitate de a preda spațiul, fiind necesare efectuarea unor modificări, în mod evident, predarea nu se putea realiza decât după o perioadă de timp. În aceste condiții, pârâta, în mod legal și temeinic s-a prevalat de dispozițiile art. 1556 C. civ., refuzând plata prețului ca formă a excepției de neexecutare. Întrucât art. 1720 C. civ. și art. 1555 C. civ. au fost invocate de recurentă pentru a susține o anumită ordine în care prestațiile părților ar fi trebuit efectuate, aplicarea normelor menționate este legată în mod direct de conținutul obligațiilor asumate de părți prin convenție. De aceea, incidența lor va determinată de instanța de apel după stabilirea conținutului exact al obligațiilor asumate de părți prin antecontract. Totodată, Înalta Curte constată că rezoluțiunea unilaterală, din culpa reclamanților, întemeiată pe notificarea expediată de pârâtă la data de 14.06.2018, nu a fost o cerere nouă, formulată de pârâta S.C. C. S.R.L. pentru prima dată în apel. Pretenția de constatare a rezoluțiunii unilaterale a antecontractului nr. x/18.01.2018 în temeiul acestei notificări a constituit un capăt de cerere reconvențională, fiind reiterată în cuprinsul acestei cereri, astfel încât dispozițiile art. 478 C. proc. civ. au fost greșit indicate de instanța de apel. Însă, temeinicia cererii de constatare a rezoluțiunii unilaterale, susținerile formulate de recurenta S.C. C. S.R.L. în ceea ce privește condițiile în care această rezoluțiune unilaterală a operat și efectele notificării pe care ea se bazează nu pot fi analizate omissio medio de instanța de recurs, cât timp ele nu au făcut obiectul cenzurii instanței de apel. Tot astfel, capătul al treilea din cererea reconvențională este raportat la constatarea unei culpe comune a părților. El urmează a primi o dezlegare în funcție de întinderea culpei părților, determinată în raport de conținutul obligațiilor asumate și de pretențiile formulate în cauză prin cererea principală prin cea reconvențională. Prin urmare, în temeiul art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.