ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1880/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 decembrie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanței: să constate că între reclamanți, în calitate de promitenți cumpărători, și pârâtă, în calitate de promitentă vânzătoare, s-a încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare intitulat "Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare (cu plata în rate)", prin care pârâta s-a obligat să vândă reclamanților, iar aceștia s-au obligat să cumpere imobilul situat în intravilanul municipiului Brașov, județ Brașov, înscris în C.F. nr. x a localității Brașov, număr CF vechi x, identificat la A.1 cu nr. cadastral x, teren având categoria de folosință altele în suprafață de 720 m.p., la A.1.1. cu număr cadastral x Sp+P+M; să constate că reclamanții au efectuat plata integrală a prețului imobilului; să oblige pârâta să încheie cu reclamanții contractul autentic de vânzare pentru imobil, iar, în caz contrar, hotărârea ce va fi pronunțată de instanță să țină loc de act autentic de înstrăinare, apt de intabulare; să dispună înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților în cartea funciară a imobilului; să oblige pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 896, art. 1672 și art. 1669 din C. civ.

La data de 20 decembrie 2017, reclamanții A. și B. au depus o cerere de modificare, prin care au arătat că înțeleg să corecteze erorile materiale referitoare la identificarea topo cadastrală și descrierea imobilului, ce face obiectul dosarului, corecta identificare fiind următoarea: imobil situat în municipiul Brașov, str. x, jud. Brașov, format din teren cu construcții (casă de locuit în regim de înălțime Sp+P+M și garaj), înscris în C.F. nr. x a localității Brașov, nr. CF vechi x identificat la: A1 cu nr. cadastral x, teren împrejmuit, în suprafață de 720 m.p.; A1.1. cu nr. cadastral x, suprafață construită la sol 163 m.p., suprafață construită desfășurată 271 m.p., locuință Sp+P+M edificată în anul 2016 având componența: 5 camere, 2 subsoluri, 2 holuri, casa scării, seră, bucătărie, cămară, WC, duș, 3 băi, balcon, terasă; A1.2. cu nr. cadastral x, suprafață construită la sol și suprafață desfășurată 44 m.p., garaj P, edificat în anul 2016.

Prin întâmpinarea și cererea de reconvențională, înregistrate la data de 15 ianuarie 2018, pârâta - reclamantă C. a solicitat, în contradictoriu cu reclamanții - pârâți A. și B., ca instanța: să dispună rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare cu plata în rate, autentificată sub nr. x din 25 octombrie 2017, și, în consecință, pierderea avansului achitat de către promitenții cumpărători de 50.000 RON (echivalentul a 10.875 euro); să dispună anularea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare cu plata în rate, autentificată sub nr. x din 25 octombrie 2017, pentru vicierea consimțământului pârâtei prin dol și pentru eroare esențială, întrucât prețul este derizoriu, cu mult mai mic decât valoarea reală a imobilului, și pentru cauză ilicită și imorală; să dispună radierea din cartea funciară a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare cu plata în rate autentificată sub nr. x din 25 octombrie 2017; să oblige reclamanții - pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 236/S din 5 noiembrie 2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins capetele 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, ca inadmisibile; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. și A., obligând pe pârâtă să încheie cu reclamanții contractul autentic de vânzare-cumpărare conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25 octombrie 2017 de către BNP dr. D., având ca obiect imobilele situate în Brașov, str. x, jud. Brașov, înscrise în cartea funciară nr. x Brașov, identificate sub A.1 cu nr. cadastral x - teren în suprafață de 720 m.p., A.1.1. cu nr. cadastral x - locuință Sp+P+M cu suprafață construită de 271 m.p. și A.1.2 cu nr. cadastral x - C2 garaj, cu suprafață construită de 44 m.p., iar în caz de refuz, hotărârea instanței va ține loc de act autentic; a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, astfel dobândit de către reclamanți; a obligat pe pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilele ce fac obiectul dosarului; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de către pârâta C., în contradictoriu cu reclamanții B. și A.; a obligat pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 8.189 RON, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1076/Ap/2022 din 28 iunie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins excepția prematurității invocată de pârâta - reclamantă reconvențională C.; a admis apelul formulat de pârâta - reclamantă C., în contradictoriu cu reclamanții - pârâți B. și A., împotriva sentinței civile nr. 236/S5 noiembrie 2021 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a schimbat, în parte, sentința, în sensul respingerii petitelor 3, 4 și 5 ale cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanții B. și A. și al înlăturării obligației pârâtei privind plata către reclamanți a contravalorii taxei judiciare de timbru; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, efectuate la fond de reclamanții - pârâți, constând în taxa judiciară de timbru, cu cheltuielile de judecată efectuate de pârâta reclamantă reconvențională, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial; a menținut soluția de respingere a cererii reconvenționale; a respins apelul incident formulat de reclamanții - pârâți B. și A. împotriva aceleiași sentințe, precum și apelul formulat de pârâta - reclamantă reconvențională C. împotriva încheierii din data de 07 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017; a obligat pe intimații reclamanți - pârâți B. și A. să plătească apelantei pârâte - reclamante suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, constând în taxa de timbru și onorariul avocațial.

Împotriva deciziei civile nr. 1076 din 28 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă au declarat recurs reclamanții B. și A..

Prin cererea de recurs, reclamanții au solicitat casarea, în parte, a hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, în limitele casării, instanței de apel, precizând în mod expres că nu fac obiectul recursului soluția pronunțată cu privire la excepția prematurității acțiunii și nici respingerea apelului formulat de pârâta C. în ceea ce privește cererea reconvențională formulată de aceasta.

Recurenții - reclamanți au arătat că recursul vizează numai hotărârea instanței de apel sub aspectul nelegalității soluției pronunțate asupra cererii principale și a considerentelor care au determinat instanța de apel să pronunțe hotărârea.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reclamanții au invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9, art. 13, art. 14 și art. 22 alin. (4), art. 309 alin. (2), (4), (5) și art. 315 alin. (2) pct. 1 și 3 din același act normativ. Astfel, arată că nerespectarea principiilor fundamentale ce guvernează dreptul procesual civil, precum dreptul de dispoziție al părților, dreptul de apărare, principiul contradictorialității și al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, este de natură a produce o vătămare drepturilor părților ce se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite, acestea fiind nulități virtuale ce operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Instanța de apel nu a pus în discuția părților chestiunile de drept pe care și-a întemeiat hotărârea, procedând la recalificarea chestiunilor cuprinse în cererea reconvențională, însă fără a supune dezbaterii contradictorii a părților normele de drept procesual și de drept material. Astfel, nu s-a pus în discuția părților instituția simulației. Din acest motiv, instanța de apel a pronunțat o hotărâre străină de cererile părților din litigiu.

Potrivit art. 22 alin. (4) teza finală din C. proc. civ., instanța poate restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, însă numai după ce a pus în discuția prealabilă a părților aceste aspecte. Or, instanța de apel a dispus recalificarea apărărilor pârâtei, exclusiv cu ocazia deliberării, făcând o amplă analiză a materiei simulației, deși, prin cererea reconvențională, pârâta a invocat și s-a apărat strict din perspectiva rezoluțiunii și a anulării antecontractului.

Fără a nega prerogativa instanței de a proceda la recalificarea actelor și a faptelor juridice deduse judecății, recurenții - reclamați au criticat modul nelegal în care instanța a procedat la recalificarea pretențiilor cuprinse în cererea reconvențională și în apelul principal, cu nesocotirea rigorilor procesuale impuse de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., fără a pune în discuția părților natura juridică a cererilor cuprinse în apelul principal și instituția de drept material astfel recalificată.

Instanța a încălcat dreptul de dispoziție al părților, obiectul și limitele învestirii. Limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, în cauză, obiectul și temeiul juridic fiind stabilite prin cererea reconvențională și prin apel, partea care le-a formulat beneficiind, totodată, de asistență juridică calificată.

Recurenții arată că, prin raportare la obiectul cererii reconvenționale, prin care se tinde la desființarea antecontractului, fie prin anularea lui, fie prin rezoluțiunea sa, s-au încuviințat probe specifice acestor instituții de drept, iar pârâta nu a invocat, pe cale de excepție, apărarea privind incidența în cauză a instituției simulației, ci singurele modalități prin care a tins la combaterea pretențiilor din cererea principală au fost evocate pe calea unei cereri incidentale. În măsura în care pârâta ar fi tins să formuleze, în cauză, apărări pe calea unei excepții, astfel cum eronat reține instanța de apel, nu s-ar mai fi impus achitarea unei taxe judiciare de timbru de către pârâtă, aferentă cererilor formulate pe calea cererii reconvenționale.

Instanța de apel era ținută de cauza cererii de chemare în judecată, de scopul acesteia și de situația de fapt calificată juridic și nu putea schimba, fără a pune în discuția contradictorie a părților, fundamentul juridic al pretenției formulate. Judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, neputându-se deroga de la principiile disponibilității părților în procesul civil, contradictorialității și al dreptului la apărare.

Instanța de apel nu putea să se substituie uneia dintre părți și nici să se metamorfozeze în avocatul acesteia, pentru a corecta ipotetice erori în formularea și susținerea cererii, cu atât mai mult cu cât partea a beneficiat de asistență juridică pe tot parcursul litigiului.

Recurenții arată că, nici în fața primei instanțe și nici în fața celei de apel, nu a fost administrat un probatoriu din perspectiva instituției simulației (încheierea a două acte - unul public, iar altul secret), ci exclusiv cu privire la caracterul derizoriu al prețului, respectiv din perspectiva motivelor de nulitate a antecontractului, invocate de parte.

În dezvoltarea criticilor privind încălcarea regulilor de procedură referitoare la administrarea probatoriului, recurenții - reclamanți au susținut că, potrivit art. 1289 și art. 1292 C. civ., simulația presupune existența unui act secret care, între părți, poate fi dovedit numai prin act scris. Au precizat că, deși între părți nu s-a încheiat niciun act secret, nefiind incidentă simulația, iar intimata C. nu a invocat existența a două acte juridice, instanța de apel a reținut existența unui astfel de act secret, fără a pune în discuția părților simulația și fără a administra probe, în acest sens, reținând că nu este necesar un înscris pentru dovedirea actului secret.

În dezacord cu cerința instituită prin art. 1289 și art. 1292 din C. civ., de a proba existența actului secret numai printr-un înscris, și contrar prevederilor art. 309 alin. (2) și (4) din C. proc. civ., instanța de apel a reținut că simulația este demonstrată de proba cu martori. Soluția instanței de apel, ce reține că simulația rezultă din administrarea probei testimoniale, este nelegală și prin raportare la dispozițiile art. 309 alin. (5) din C. proc. civ. ce statuează că proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv.

Recurenții apreciază că, în mod nelegal, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ., reținând că partea s-a aflat în imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, în condițiile în care nicio parte nu a invocat incidența acestui articol, iar relațiile de prietenie nu sunt, prin ele însele, de natură să justifice constatarea unei imposibilități morale de a preconstitui un înscris. Între părți, la momentul încheierii antecontractului ce face obiectul litigiului, relațiile erau unele pozitive, de amiciție, dar nu într-atât de intime încât să se fi aflat într-o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, cu atât mai mult cu cât între părți au fost încheiate, în decursul timpului, mai multe acte juridice.

Instanța de apel a încălcat și normele de procedură referitoare la administrarea probelor, respectiv art. 315 alin. (2) pct. 1 și 3 din C. proc. civ., ascultând, în calitate de martor, pe numitul E., fin al fratelui pârâtei, acesta din urmă având totodată și calitatea de mandatar al pârâtei la încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare.

În cauză, nu a existat un acord al părților, nici expres și nici tacit, pentru a se proceda astfel, reclamanții opunându-se audierii martorului la termenul din data de 5 mai 2022, când acesta și-a declarat calitatea, prin raportare la faptul că martorul E. este fin al lui F., fratele pârâtei C..

În aceeași situație se află și martorii audiați în etapa fondului, G. și H., afini ai pârâtei, în privința cărora reclamanții s-au opus, de asemenea, să fie audiați în cauză, prin raportare la calitatea celor doi martori de frați ai numitei I., soția lui F., fratele pârâtei C. și mandatarul acesteia în relația contractuală ce stă la baza prezentului dosar.

Recurenții au arătat că sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În cadrul acestui motiv de recurs, arată că, pentru aplicarea instituției simulației, era necesar ca ipoteticul act secret să existe și să îndeplinească toate condițiile ad validitatem prevăzute de lege, atât cele de fond, cât și cele de formă.

Astfel, prealabil aplicării în cauză a instituției simulației, era necesar ca instanța să verifice și să stabilească, în primul rând, existența a două acte juridice, actul public, care în cauză, ar fi reprezentat de antecontractul de vânzare - cumpărare, și un alt act secret, în care părțile să fi stabilit un alt preț.

Ulterior stabilirii împrejurării că, în cauză, ar fi fost încheiate două acte juridice, instanța ar fi trebuit să verifice încheierea valabilă a acestor acte juridice, adică valabilitatea actului public, pe de-o parte, precum și valabilitatea actului secret, pe de altă parte.

Curtea de apel a interpretat și aplicat greșit art. 1279 și art. 1669 din C. civ., prin raportare la art. 1289 alin. (2) din același act normativ, întrucât contractul secret nu produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

În măsura în care ar fi rezultat existența a două acte, precum și îndeplinirea condițiilor de formă, instanța ar fi trebuit să verifice existența condițiilor de fond, respectiv consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza. Or, în fața instanței, s-au analizat condițiile de fond numai în ce privește antecontractul de vânzare - cumpărare, iar nu și ale actului secret.

Promisiunea de vânzare, publică ori secretă, fiind ea însăși un contract, ar fi trebuit să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea. Prin urmare, în măsura în care ar fi existat, promisiunea de vânzare secretă ar fi trebuit să fie în oglindă cu antecontractul a cărui perfectare se urmărește, dar să conțină prevederi diferite sub aspectul prețului.

Pentru a produce efecte juridice, acordul de voință al părților trebuie să privească elementele esențiale ale contractului prefigurat, și anume, lucrul vândut și prețul, ca element al contractului, obiectul fiind necesar să conțină elementele de identificare topo-cadastrală și de situare ale bunului imobil.

În speță, nu există o atare promisiune de vânzare secretă, contrar celor reținute în mod nelegal de instanța de apel. În tot acest context, este evident că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile de drept material care reglementează simulația, dispozițiile art. 1289 C. civ. fiind chiar străine de cauză.

În ceea ce privește nelegalitatea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, recurenții reclamanți au invocat încălcarea prevederilor art. 1279 alin. (3) și art. 1669 alin. (1) din C. civ., care reprezintă temeiul juridic al acțiunii introductive. Astfel, curtea de apel trebuia să dea eficiență acestor texte de lege, care dau posibilitatea instanței să pronunțe o hotărâre care să suplinească consimțământul părții ce refuză executarea obligației izvorâte din antecontract.

Promisiunea de vânzare, ce face obiectul litigiului, este valabil încheiată, prețul nu este derizoriu, ci este serios și real, fiind cel stipulat în antecontract și, în integralitate, achitat prin procedura ofertei reale urmate de consemnațiune. De asemenea, nu există o convenție distinctă.

Prin apărările invocate, pârâta tinde să își invoce propria atitudine culpabilă, în sensul că s-ar fi stipulat un alt preț al contractului, pentru ca aceasta să plătească taxele și impozitele specifice reduse, or nimeni nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține un avantaj. Astfel, sunt încălcare dispozițiile art. 14 și art. 1170 din C. civ., ce instituie obligația părților de a-și exercita drepturile și obligațiile cu bună-credință.

În cauză, deși antecontractul a fost semnat prin intermediul mandatarului promitentei-vânzătoare, acest lucru a avut loc numai după negocierea prețului, ce a avut loc personal, între reclamați și pârâtă, iar nu prin intermediul mandatarului acesteia, rezultând, așadar, că promitenta vânzătoare a încheiat de bunăvoie și în deplină cunoștință de cauză promisiunea de vânzare, fiind de acord cu prețul stabilit, asupra căruia aceasta a inițiat discuții și a exprimat poziția determinantă finală.

Au apreciat recurenții că această precizare este importantă prin raportare la hotărârea instanței de apel, care a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite prevederile art. 1279 alin. (3), coroborate cu ale art. 1669 alin. (1) din C. civ., întrucât din probele administrate nu a rezultat că prețul real al convenției a fost achitat în integralitate de reclamanți, motiv pentru care, schimbând hotărârea instanței de fond, a respins cererea de chemare în judecată.

În mod eronat a reținut instanța de apel, din depozițiile martorilor audiați, că ar fi existat, anterior încheierii promisiunii, discuții cu privire la o altă câtime a prețului, mai mare decât cea stipulată în convenție, întrucât părțile contractante sunt reclamanții, pe de-o parte, în calitate de promitenți cumpărători, și pârâta C., iar nu fratele și, totodată, mandatarul acesteia, F., în calitate de promitent vânzător și titular al dreptului de proprietate. Potrivit art. 1280 din C. civ., contractul produce efecte numai între părți, prin urmare, discuțiile cu terțe persoane, cum este situația mandatarului F., nu pot crea suspiciunea, cu atât mai puțin convingerea, că prețul vânzării ar fi fost altul decât cel stipulat.

Printr-o altă critică, recurenții au susținut că instanța de apel a ignorat o serie de acte autentice și sub semnătură privată, încheiate ulterior promisiunii de vânzare, prin care s-a stipulat prețul, fiind astfel confirmată realitatea și seriozitatea acestuia. Făcând trimitere la aceste acte și proceduri, au precizat că intimata nu a pus în discuție prețul plătit, nici în fața executorului judecătoresc, în procedura ofertei reale de plată urmată de consemnațiune, nici în fața notarului public, cu ocazia notificării pentru încheierea contractului de vânzare - cumpărare. De asemenea, au concluzionat că, din necontestarea acestor acte, rezultă că pârâta recunoaște efectele și clauzele convenției, inclusiv valabilitatea și realitatea antecontractului și a prețului vânzării întocmai cum acestea au fost stabilite.

În plus, pârâta nu a refuzat încheierea, în formă autentică, a vânzării, nici pentru neplata prețului, nici pentru preț derizoriu, invocând numai respectarea termenului de predare al imobilului stabilit în contract, invocând caracterul pretins derizoriu al prețului numai în fața instanței în prezenta procedură.

În dovedirea caracterului serios al prețului, recurenții au mai menționat că pârâta le-a vândut un alt imobil, învecinat cu cel în litigiu, având aceeași suprafață cu cel din cadrul prezentului dosar, pentru un preț de 50.000 RON.

Pentru considerentele expuse, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

În drept, recurenții și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

În termen legal, la data de 22 noiembrie 2022, intimata - pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, combătând aspectele invocate prin motivele de recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1076 din 28 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

A fixat termen la 26 octombrie 2023, complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții reclamanți A. și B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost admis apelul formulat de apelanta pârâtă-reclamantă C., în contradictoriu cu intimații reclamanți-pârâți B. și A., fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea contractului autentic de vânzare pentru imobilul ce a format obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/25.10.2017 la BIN D., iar în caz de refuz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de înstrăinare. În esență, instanța de apel, în raport de prevederile art. 1289 - art. 1294 și art. 1669 C. civ., a reținut, pe baza probatoriului administrat, că prețul vânzării convenit de părți a fost de 280.000 EUR, iar nu de 99.000 EUR, cât s-a menționat în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, astfel încât, în lipsa plății prețului integral de către promitenții cumpărători, nu se poate pronunța o hotărâre care să țină loc de vânzare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții reclamanți B. și A., invocând încălcarea ori greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept procesual și de drept material.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenții reclamanți, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind invocată nesocotirea prevederilor art. 22 alin. (4), art. 9, art. 13 și art. 14 C. proc. civ., care reglementează principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul rolului activ al judecătorului, principiul disponibilității, dreptul la apărare al părților și principiul contradictorialității.

Printr-o primă critică recurenții reclamanți sunt nemulțumiți de faptul că instanța nu a pus în discuția părților chestiunea de drept pe care și-a întemeiat hotărârea, respectiv instituția simulației, întreaga decizie fiind circumscrisă unei recalificări efectuate în mod ocult de către instanța de apel.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte observă că pârâta-reclamantă C. a depus, în fața primei instanțe, la data de 15.01.2018, întâmpinare și cerere reconvențională, susținând, în combaterea cererii principale, faptul că prețul menționat în promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare este unul simulat, prețul real negociat fiind de 280.000 EUR, promitenta vânzătoare având reprezentarea că va primi această sumă în schimbul transferului dreptului de proprietate. Pe calea întâmpinării, pârâta a precizat că a fost de acord cu semnarea actului notarial, în care este menționată o sumă mai mică reprezentând prețul vânzării, respectiv suma de 99.000 EUR, motivat de faptul că părțile se aflau în relații de amiciție și de afinitate, promitenții cumpărători argumentând că nu doresc să achite taxe notariale mai mari, aferente prețului negociat. Așadar, încă din faza procesuală a fondului, reclamanții-pârâți au putut cunoaște faptul că pârâta-reclamantă opune, în apărare, caracterul simulat al prețului menționat în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, putându-și astfel formula în mod corespunzător apărarea.

Mai mult decât atât, în fața primei instanțe, a fost administrată proba testimonială pentru verificarea temeiniciei susținerilor legate de caracterul simulat al prețului indicat în antecontract, iar prin sentința pronunțată de tribunal a fost realizată o analiză a dispozițiilor legale vizând instituția simulației, fiind avute în vedere prevederile art. 1292 C. civ. referitoare la dovada simulației.

De asemenea, prin cererea de apel, apelanta pârâtă-reclamantă C. a înțeles să critice soluția de admitere a acțiunii principale, invocând faptul că refuzul său de a încheia contractul de vânzare nu este unul nejustificat, ci are la bază împrejurarea că prețul real convenit de părți pentru perfectarea actului translativ de proprietate a fost de 280.000 EUR, nicidecum de 99.000 EUR, cât s-a menționat în actul public.

În fața instanței de apel, intimații reclamanți-pârâți au formulat întâmpinare și au avut posibilitatea de a se apăra astfel cum au considerat, în raport de motivele de apel invocate. Totodată, instanța a încuviințat și a administrat proba testimonială constând în audierea martorului E., acesta relatând aspecte cunoscute în legătură cu prețul real convenit pentru vânzarea imobilului. În plus, cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, ambele părți au formulat concluzii legate de realitatea prețului convenit între părți ca fiind de 280.000 EUR și, respectiv, de 99.000 EUR.

În raport de cele arătate, rezultă cu claritate că problema litigioasă legată de caracterul simulat al prețului convenit a fost invocată de către partea pârâtă prin întâmpinare, astfel încât partea reclamantă a avut posibilitatea de a-și construi apărarea în mod corespunzător.

Contrar susținerilor recurenților, prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. nu au fost încălcate de către instanța de apel. Textul legal indicat prevede că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, caz în care există obligația punerii în discuția părților a calificării juridice exacte. Această norma nu este incidentă în cauza de față, atât timp cât instituția simulației a fost invocată de către pârâta-reclamantă prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, astfel că reclamanții-pârâți au cunoscut, încă de la începutul procesului, care este poziția procesuală a părții adverse, având posibilitatea de a-și construi în mod corespunzător propria apărare. Atât prima instanță, cât și instanța de apel, au analizat probatoriul administrat și au soluționat cererile deduse judecății prin raportare la apărările formulate de ambele părți în legătură cu chestiunea caracterului simulat al prețului prevăzut în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare. Această problemă litigioasă a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, fără a fi necesară intervenția instanței pentru recalificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, respectiv a apărării invocate de către pârâta-reclamantă în legătură cu valoarea prețului convenit.

Trebuie subliniat că recurenții reclamanți-pârâți au apreciat în mod eronat că apărarea vizând caracterul simulat al prețului se circumscrie exclusiv cererii reconvenționale, iar nu și cererii principale. Dimpotrivă, din parcurgerea întâmpinării depuse în fața primei instanțe se constată că promitenta cumpărătoare a invocat, ca principală apărare, chestiunea caracterului justificat al refuzului său de a perfecta contractul de vânzare, motivat de faptul că prețul real convenit de 280.000 EUR nu a fost achitat. Prin urmare, incidența instituției simulației nu a fost avută în vedere din oficiu de instanța de apel, ci a fost invocată, pe cale de apărare, de către pârâtă, astfel încât reclamanții au avut posibilitatea de a cunoaște limitele învestirii instanței și de a se apăra în mod corespunzător.

De altfel, nu se poate susține că instanța de apel a dat o nouă recalificare actelor și faptelor deduse judecății, atât timp cât, chiar în sentința apelată, s-a făcut referire la incidența dispozițiilor legale în materia dovedirii simulației, ceea ce înseamnă că limitele judecății au fost cunoscute, în egală măsură, de ambele părți.

Nu era necesară punerea în discuția contradictorie a părților a recalificării apărărilor cuprinse în cererea reconvențională, din moment ce actul procedural depus de pârâta-reclamantă a fost intitulat, în același timp, întâmpinare și cerere reconvențională, iar subsumat întâmpinării, partea a indicat caracterul simulat al prețului menționat în actul public reprezentat de promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Nu sunt corespunzătoare realității nici susținerile în sensul că decizia instanței de apel ar fi străină de cererile părților, atât timp cât simularea prețului a fost invocată de către pârâta-reclamantă, pe cale de apărare, iar pe baza probatoriului administrat, s-a reținut temeinicia acestei apărări, ceea ce a justificat soluția de respingere a cererii principale având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. În schimb, soluția de respingere a cererii reconvenționale nu a fost atacată de niciuna dintre părți, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului judiciar în această privință.

Faptul că reclamanții-pârâți au omis să formuleze apărări adecvate în raport de instituția simulației și să combată în mod corespunzător susținerea pârâtei-reclamante în sensul convenirii unui preț de 280.000 EUR nu înseamnă că instanța de apel a nesocotit rolul său activ, fiind esențial că apărarea în discuție a fost formulată încă din fața primei instanțe, făcând obiect al probațiunii și al dezbaterilor atât în fața tribunalului, cât și în fața curții de apel.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a recalificat o apărare invocată în susținerea cererii reconvenționale, ci, în considerarea efectului devolutiv al apelului, a administrat probatoriul pe care l-a considerat necesar și a dat o rezolvare diferită cererii principale, față de cea reținută de prima instanță, făcând o reapreciere și o reinterpretare a probelor administrate și soluționând apărarea invocată de pârâtă în legătură cu caracterului simulat al prețului, apărare invocată prin întâmpinarea la cererea principală, iar nu numai în cererea reconvențională, cum în mod neadevărat s-a susținut prin memoriul de recurs.

Nu corespund realității susținerile recurenților în sensul că intimata s-ar fi apărat strict din perspectiva rezoluțiunii și anulării antecontractului, fiind relevant faptul că invocarea prețului real de 280.000 EUR se regăsește în cuprinsul întâmpinării la cererea principală, iar nu numai în cuprinsul cererii reconvenționale.

În plus, încadrarea juridică a acestei apărări în instituția simulației se regăsește chiar în cuprinsul sentinței pronunțate de tribunal, care a indicat explicit prevederile art. 1292 C. civ. referitoare la proba simulației, astfel încât instanța de apel nu a efectuat nicio recalificare și nici nu avea de pus în discuție aplicarea altor dispoziții legale decât cele avute în vedere la soluționarea în fond a litigiului.

Împrejurarea că soluțiile și argumentele expuse de cele două instanțe de fond sunt diferite nu determină concluzia în sensul că instanța de apel ar fi făcut aplicarea unor dispoziții legale necunoscute părților și nepuse în dezbaterea contradictorie a acestora. De asemenea, faptul că, în decizia recurată, sunt expuse considerente teoretice ample legate de instituția simulației nu înseamnă că instanța de apel ar fi aplicat dispoziții legale noi față de cele avute în vedere de prima instanță, ci doar a explicat pe larg ce a determinat schimbarea soluției cuprinse în sentință, prin raportare la reținerea caracterului simulat al prețului, conform probatoriului administrat.

În raport de cele arătate, contrar susținerilor recurenților, nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a procedat la o recalificare a actelor și faptelor invocate de către pârâta-reclamantă și nu a schimbat temeiul juridic aplicabil față de cel reținut în sentință, ci, pe baza dovezilor administrate, a apreciat caracterul justificat al refuzului promitentei vânzătoare de a perfecta actul autentic de vânzare-cumpărare, ca urmare a neachitării integrale a prețului real convenit de părți. Or, cerința existenței unui refuz nejustificat și poziția procesuală a pârâtei-reclamante în sensul că prețul menționat în antecontract este unul simulat au format obiectul analizei și în fața primei instanțe, astfel încât instanța de apel nu a avut de invocat chestiuni de fapt sau de drept noi față de cele deduse judecății în faza procesuală a fondului.

Printr-o altă critică recurenții au invocat încălcarea dreptului de dispoziție al părților, a obiectului și a limitelor învestirii instanței. În conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, principiu respectat în mod corespunzător de către instanța de apel, atât timp cât soluția de respingere a cererii de chemare în judecată a fost determinată de reținerea caracterului întemeiat al apărării invocate de către pârâtă în sensul simulării prețului vânzării și neachitării integrale a prețului real de către reclamanții promitenți cumpărători. Atât timp cât pârâta a învestit instanța de judecată cu o astfel de apărare, nu se poate considera că obiectul și limitele procesului ar fi fost depășite față de cele indicate de ambele părți.

Sunt pe deplin valabile argumentele anterior expuse în sensul că invocarea simulării prețului prin indicarea în actul public a unui cuantum mai mic a fost realizată pe calea întâmpinării la cererea de chemare în judecată, reprezentând astfel o apărare cu privire la care ambele instanțe de fond au fost legal învestite pentru a se pronunța, fără a se putea reține o nesocotire a principiului disponibilității procesului civil.

Nu se poate reține depășirea limitelor învestirii instanței, atât timp cât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acțiunii în declararea simulației, ci a pronunțat o soluție de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, astfel încât dispozitivul hotărârii pronunțate respectă în mod corespunzător obiectul litigiului dedus judecății, ținând seama nu numai de cererea principală formulată de reclamanți, ci și de apărările invocate prin întâmpinare de către pârâtă.

Depășirea obiectului litigiului nu poate fi desprinsă din împrejurarea că pârâta-reclamantă a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat nulitatea și rezoluțiunea antecontractului de vânzare, atât timp cât invocarea caracterului simulat al prețului a fost realizată atât pe calea întâmpinării la cererea principală, cât și pe calea cererii reconvenționale. Cu alte cuvinte, aceleași argumente au fost aduse atât pentru a susține solicitarea de respingere a cererii vizând pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare, cât și solicitarea de admitere a acțiunii în nulitate și a celei în rezoluțiune. De aceea, respingerea cererii reconvenționale nu a împiedicat partea pârâtă să se apere în combaterea cererii principale prin invocarea instituției simulației în legătură cu prețul menționat în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Nici critica referitoare la încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, conform art. 13 și art. 14 C. proc. civ., nu este fondată, atât timp cât incidența simulației cu privire la prețul contractului a fost invocată prin întâmpinarea la cererea principală, astfel încât reclamanții-pârâți au avut posibilitatea de a se apăra și de a dezbate în mod corespunzător chestiunea invocată, atât în privința probațiunii, cât și a relevanței asupra fondului cererii de chemare în judecată.

Nu corespund realității susținerile recurenților în sensul că nu s-au administrat probe specifice simulației, atât timp cât toți martorii audiați în cauză (H. și G., în fața primei instanțe, și E., în fața instanței de apel) au relatat, printre altele, despre înțelegerea părților cu privire la plata unui preț de aproximativ 300.000 EUR. În plus, în hotărârile judecătorești pronunțate în prezenta cauză, ambele instanțe au făcut referire la dispozițiile art. 1292 C. civ. referitoare la proba simulației.

Administrarea unor probe legate de caracterul derizoriu al prețului nu constituie un argument în sensul depășirii limitelor învestirii instanței, deoarece respectivele probe au vizat cererea reconvențională, în timp ce prețul simulat, iar nu derizoriu, a fost reținut, pe baza probatoriului administrat, ca o apărare temeinică, aptă să justifice respingerea cererii principale. Deci, instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii sale, ținând seama de obiectul cererii principale și de apărările invocate de ambele părți, în acord cu art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții reclamanți au mai susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la administrarea probelor, deoarece, potrivit art. 1289 și art. 1292 C. civ., simulația presupune un act secret care, între părți, poate fi dovedit numai cu un act scris, atât timp cât nu s-a probat existența ilicitului.

Instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 1292 C. civ. conform cărora dovada simulației poate fi efectuată de către părți cu orice mijloc de probă atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit. În contextul în care pârâta-reclamată a învederat că prețul menționat în actul public este mai mic decât cel real convenit, conform solicitării reclamanților-pârâți în scopul achitării unor taxe fiscale mai mici, în mod just au apreciat instanțele de fond admisibilitatea probei testimoniale pentru dovedirea de către părți a actului secret și a simulației, fiind incidentă teza finală a textului legal menționat, respectiv pretinderea caracterului ilicit al simulației. Așadar, nu este necesar ca, în prealabil, să se probeze ilicitul și apoi să se stabilească admisibilitatea probei testimoniale, ci este suficient doar ca părțile să pretindă că simulația este una ilicită, ceea ce face admisibilă administrarea probei cu martori la solicitarea părților care au încheiat actul juridic pretins simulat.

Toate criticile legate de nedovedirea actului secret și trimiterile la probele administrate în cauză (înscrisuri, martori, expertiză) nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului, reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie a hotărârii. Or, recursul urmărește să spună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind posibilă doar cercetarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Susținerile legate de nesocotirea prevederilor art. 309 alin. (2), alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ., care dispun în sensul inadmisibilității probei testimoniale pentru probarea unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 RON sau împotriva ori peste ceea ce cuprinde un înscris, sunt neîntemeiate, atât timp cât dovada simulației se poate face cu orice mijloc de probă inclusiv între părți, în ipoteza în care se pretinde caracterul ilicit al acesteia, în conformitate cu art. 1292 C. civ., astfel cum este cazul în prezentul litigiu. Pe cale de consecință, sunt lipsite de relevanță și criticile referitoare la nedovedirea unei imposibilități materiale și morale de preconstituire a înscrisului constatator al actului secret.

Recurenții reclamanți au mai invocat încălcarea prevederilor art. 315 alin. (2) pct. 1 și pct. 3 C. proc. civ., motivat de faptul că martorul audiat în fața instanței de apel, E., este finul numitului F., fratele intimatei pârâte-reclamante C. și mandatar al acesteia la încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect, se constată că prevederile legale menționate nu au fost încălcate, deoarece martorul audiat nu intră în categoria persoanelor care nu pot fi ascultate ca martori, neavând nici calitatea de rudă sau de afin până la gradul al III-lea inclusiv cu intimata pârâtă-reclamantă, neaflându-se nici în relații de dușmănie și nici în legături de interese cu aceasta. În schimb, aprecierea veridicității depoziției martorului și coroborarea acesteia cu celelalte probe administrate în cauză intră în atributul exclusiv al instanței de apel, ca instanță devolutivă, neputând fi cenzurate în faza extraordinară de atac a recursului.

Aceleași considerente sunt pe deplin valabile pentru a înlătura și criticile legate de admisibilitatea probei testimoniale constând în audierea martorilor G. și H., frații soției mandatarului F., atât timp cât relația de afinitate nu poate fi reținută între persoanele audiate ca martor și partea din proces. Nu prezintă relevanță relația de rudenie sau afinitate dintre martor și mandatarul părții, deoarece obiectul litigiului nu se referă la drepturile și obligațiile mandatarului, ci la cele ale mandantului, față de care este exclusă legătură menționată. Afinitatea este definită de art. 407 C. civ. ca fiind legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț, astfel încât afinii fratelui F. nu sunt și afinii surorii acestuia, C., cum eronat au susținut recurenții.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că dispozițiile de drept procesual indicate de către recurenții reclamanți pârâți nu au fost nesocotite sau greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, astfel încât sunt pe deplin nefondate toate criticile a cărora analiză s-a realizat prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenții reclamanți-pârâți au invocat în mod formal acest motiv de casare, deoarece, în realitate, aceștia solicită o reapreciere a probatoriului și o stabilire diferită a situației de fapt în sensul de a se reține neîndeplinirea condițiilor referitoare la simulație. Or, o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenții au susținut că instituția simulației a fost invocată din oficiu de către instanță, însă aceste susțineri nu sunt corespunzătoare adevărului, astfel cum s-a arătat cu prilejul cercetării primului motiv de casare invocat.

Invocarea inexistenței a două acte juridice, unul public și unul secret, constituie o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de analiză în calea extraordinară de atac a recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenții au făcut referire la temeiurile de drept indicate în cuprinsul cererii reconvenționale (respectiv art. 1665 alin. (2), art. 1204, art. 1206, art. 1207, art. 1214, art. 1225, art. 1235 - art. 1237, art. 1549 și urm. C. civ.), însă aceste susțineri sunt lipsite de relevanță în cauza de față, atât timp cât soluția de respingere a cererii principale se întemeiază pe instituția simulației, independent de modul de soluționare a cererii în anularea sau rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare. Reținerea instanței de apel în sensul caracterului simulat al prețului convenit pentru vânzarea imobilului nu este contrară soluției de respingere a acțiunii în nulitatea actului public sau a acțiunii în rezoluțiunea acestuia, soluții cu privire la care instanța de control judiciar nu a fost învestită a verifica legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a declarat inopozabilitatea actului public, ci doar a respins acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare, nefiind indicate dispozițiile de drept material pretins încălcate prin pronunțarea acestei soluții.

De asemenea, nu a fost menționată nicio dispoziție legală prin care să i se interzică unei părți să invoce, în același timp, caracterul simulat al prețului și valoarea derizorie a acestuia, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei în lipsa precizării normei de drept material pretins încălcate.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au mai indicat greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1279 și art. 1669, coroborate cu cele ale art. 1289 alin. (2) C. civ., prin aceea că nu s-a realizat o analiză în privința condițiilor de valabilitate ale actului secret. Din argumentarea expusă în memoriul de recurs rezultă că, în realitate, recurenții reclamanți-pârâți sunt nemulțumiți de faptul că instanța de apel a reținut existența actului secret, pe baza probelor administrate, tinzându-se la schimbarea situației de fapt și la reaprecierea probatoriului, ceea ce calea de atac a recursului nu permite. Prin reținerea actului secret și a dovedirii simulației, coroborată cu respingerea acțiunii în nulitatea actului juridic atacat pe calea cererii reconvenționale, instanța de apel a stabilit legalitatea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare pentru prețul real de 280.000 EUR, iar nu pentru prețul simulat, mai mic, de 99.000 EUR. În aceste condiții, nu rezultă efectuarea vreunei erori cu prilejul interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material anterior menționate.

S-a mai susținut greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1279 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 1669 alin. (1) C. civ., invocându-se faptul că sunt îndeplinite cerințele legale pentru admiterea cererii principale, respectiv pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie suplinit consimțământul părții ce refuză executarea obligației izvorâte din antecontract. Aceste critici sunt nefondate, atât timp cât instanța de apel, pe baza probatoriului administrat, a reținut caracterul justificat al refuzului pârâtei-reclamante de a perfecta contractul de vânzare, respectiv motivat de faptul că prețul real convenit de 280.000 EUR nu a fost achitat de către reclamanții-pârâți, în calitate de promitenți cumpărători. Or, conform art. 1669 alin. (1) C. civ., instanța judecătorească poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract numai atunci când una dintre părțile promisiunii bilaterale de vânzare refuză nejustificat să încheie contractul, condiție nerealizată în speța de față și care a determinat în mod corect pronunțarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată.

Toate criticile vizând realitatea prețului stipulat în actul public constituie critici de netemeinicie a hotărârii, care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Invocarea dispozițiilor art. 14 și art. 1170 C. civ., pentru a susține o pretinsă rea-credință a promitentei vânzătoare la încheierea ant