ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1403/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2014, la data de 10.11.2014, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând constatarea nulității absolute, pentru fraudă la lege, a certificatului de calitate de moștenitor nr. 28/06.06.2007 emis de BNP E. pe numele pârâtei B. și al numitei F., autoarea pârâților C. și D..

La data de 17 martie 2015, a fost completată cererea introductivă de instanță, prin care reclamanta a solicitat și constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului din București, Calea x.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 700 C. civ., ale Legii nr. 36/1995 și Legii nr. 15/1990.

Primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 1434 din 18 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de calitate de moștenitor nr. 28/06.06.2007 emis de BNP E., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului din București, Calea x.

Prin decizia nr. 860 din 11 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentința nr. 1434 din 18 noiembrie 2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Al doilea ciclu procesual

Prin sentința nr. 1600 din 10 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D..

Împotriva aceste sentințe reclamanta a declarat apel principal, iar pârâții apel incident, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 28.02.2018.

6.1 Prin decizia nr. 897 din 28 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondată, excepția tardivității apelului incident; a respins, ca nefondat, apelul incident, formulat de pârâții B., C. și D. împotriva sentinței nr. 1600 din 10 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a admis apelul principal formulat de reclamanta S.C. A. S.A., a anulat sentința nr. 1600 din 10 noiembrie 2017 și a reținut procesul pentru judecata pe fond.

6.2 Prin decizia nr. 708 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins acțiunea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., împotriva sentinței nr. 1600 din 10 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondată. A obligat-o pe reclamantă să plătească pârâților cheltuieli de judecată în sumă de 4.534,85 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva deciziei nr. 708 din 9 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 13 octombrie 2020, sub nr. x/2014*, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că, în fața primei instanțe, a administrat proba cu înscrisuri și interogatoriile pârâților, iar, în apel, proba cu înscrisuri și expertize (topo și construcții).

Dat fiind că Tribunalul București nu a analizat probele administrate, în motivele de apel reclamanta a detaliat aceste probe, susținând, în ce privește primul capăt de cerere, că certificatul de calitate de moștenitor nr. 28/06.06.2007 a fost emis cu nerespectarea art. 700 C. civ., iar referitor la capătul doi, că prima instanță, respingând acțiunea, nu a pus în discuția părților puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 979/09.06.1997 a Curții de Apel București, secția comercială, încălcând astfel principiul contradictorialității și dreptul la apărare.

A învederat că, în apel, în al doilea ciclu procesual, respingând pe fond cererea reclamantei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că nu a expus situația de fapt pe baza dovezilor administrate, nu a analizat probele, în special, interogatoriile luate pârâților și decizia civilă nr. 979/09.06.1997 (prin care s-a stabilit că "societatea reclamantă este dobânditoarea legală a dreptului de proprietate asupra celor 2 imobile, cel situat în str. x și Calea x, ca urmare a preluării în parte a patrimoniului G. în sensul dispozițiilor H.G. nr. 834/1991), cu consecințe asupra soluției pronunțate. Prin urmare, acestea au rămas nevalorificate, instanța de apel ignorându-le efectiv, ceea ce nu este permis de dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel nu a arătat care sunt motivele de fapt și de drept pe baza cărora a reținut că, în ce o privește pe F., "urmează a fi avută în vedere poziția doamnei B., care i-a recunoscut îndreptățirea de a veni la succesiunea autoarei H.", respectiv pentru care nu au fost deloc valorificate înscrisurile depuse de reclamantă la 10.05.2019, privind actele normative succesive referitoare la înființarea entităților juridice care au preluat patrimoniul fostei întreprinderi de stat I. - H.G. nr. 112/1991 (art. 2 alin. (3), art. 8) și H.G. nr. 553/1992, dar și cele două expertize judiciare (topo și construcții).

Recurenta a invocat și în acest context încălcarea art. 264 alin. (1) C. proc. civ. (care, în opinia sa atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), dar și a dispozițiilor art. 6 C. proc. civ., care reprezintă o transpunere în legislația procesual civilă a prevederilor art. 6 CEDO și ale art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Totodată, recurenta a susținut, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nerespectarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul nesocotirii de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 979/09.06.1997 a Curții de Apel București, secția comercială.

A arătat că, astfel, condiția impusă de textul de lege este aceea ca lucrul anterior judecat să aibă legătură cu un alt litigiu. În acest caz nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional. Or, în mod evident, în speță, există identitate între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății. Atâta vreme cât aspectul litigios a fost consemnat și rezolvat în actul jurisdicțional anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanței, impunându-se noii judecăți ca un dat ce nu poate fi ignorat.

Recurenta a învederat, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., existența unei contradicții între considerente și dispozitiv.

Astfel, a arătat că instanța de apel a reținut în considerente că în ceea ce o privește pe F., probatoriul administrat nu a relevat acceptarea expresă a succesiunii în termenul de opțiune succesorală și este irelevant din perspectiva unor posibile acte de acceptare tacită, iar, raportând aceste considerente la primul capăt de cerere al acțiunii, rezultă că aceasta ar fi trebuit admisă cel puțin în parte, constatându-se nulitatea absolută parțială a certificatului de calitate de moștenitor în discuție, și nu respinsă în totalitate, așa cum rezultă din dispozitivul deciziei recurate.

A susținut, totodată, că însuși dispozitivul hotărârii atacate este greșit, în sensul că curtea respinge acțiunea, astfel cum a fost completată (. . . . . . . . . .) împotriva sentinței civile nr. 1600/10 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A afirmat, de asemenea, că instanța de apel a statuat în considerente, cât privește chestiunea calității acestei părți de proprietar al imobilului în litigiu, că Legea nr. 15/1990 reprezintă izvor al dreptului de proprietate pentru bunurile care se aflau în patrimoniul societății la momentul intrării ei în vigoare, în privința regiilor autonome dispunând, la art. 5 că "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său", iar aceeași instanță de apel a apreciat că entitățile juridice înființate în baza Legii nr. 15/1990 au, conform art. 5, vocația de a dobândi dreptul de proprietate.

Or, câtă vreme legea este izvor al dreptului de proprietate, nu se poate susține, în același timp, că beneficiarii acestei legi - în speță, regiile autonome - au doar vocația de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Dacă instanța de apel a reținut (în mod corect) că legea este, în speță, izvor al dreptului de proprietate al recurentei (în calitate de succesoare a G.) asupra terenului în discuție, consecința logică este aceea a temeiniciei pretențiilor părții reclamante în ce privește acțiunea în constatarea dreptului de proprietate, ceea ce, evident, contravine considerentului instanței de apel, care susține doar vocația acesteia de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului în discuție (fapt infirmat și de decizia civilă nr. 979/09.06.1997).

În legătură cu incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a precizat că instanța de apel nu a făcut nicio referire la norma de drept pe care și-a întemeiat raționamentul juridic privind calitatea defunctei F., autoarea intimaților C. și D. de succesoare a autoarei H..

Or, a arătat recurenta, a susține, fără a motiva de ce și pe ce temei legal urmează a fi avută în vedere poziția intimatei B., nu înseamnă altceva decât încălcarea obligației legale de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., adică motiv de casare conform art. 488 alin. (1) pct. 6, teza I din același act normativ.

De altfel, considerentul evocat constituie o dovadă a încălcării de către instanța de apel a regimului juridic al nulității absolute, în sensul că aceasta se invocă chiar și din oficiu de către organul de jurisdicție, tocmai pentru a proteja principiul legalității actelor juridice.

Pe de altă parte, din perspectiva obiectului acțiunii, a primului capăt de cerere (constatare nulitate absolută certificat de calitate de moștenitor), considerentul în cauză reprezintă dovada nerespectării/încălcării de către instanța de apel a prevederilor art. 700 C. civ.

În concret, instanța de apel, urmare a constatării faptului că F. nu a acceptat nici expres și nici tacit în termenul legal de opțiune succesorală moștenirea defunctei H., trebuia să rețină, în consecință, nulitatea absolută parțială a certificatului de calitate de moștenitor atacat, și nu să încalce, la rândul ei, prin soluția pronunțată, acest text legal; ca atare, hotărârea recurată, sub aspectul analizat, a fost dată și cu încălcarea normelor de drept material.

SC J. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentei, prin care a arătat că sancțiunea neexercitării dreptului de opțiune succesorală în termenul instituit de art. 700 C. civ. o constituie decăderea din acest drept, cu consecința faptului că, în speță, pârâta B. și F. (autoarea pârâților C. și D.) au devenit străine de moștenirea lăsată de defuncta H.. Prin urmare, nu li se mai putea elibera certificatul de moștenitor contestat. În cauză, instanța de fond a apreciat asupra valabilității acestui certificat prin prisma dispozițiilor art. 948 C. civ., fără să se pronunțe dacă au fost respectate prevederile art. 700 C. civ., astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

A susținut, de asemenea, că, în fața primei instanțe, reclamanta și-a completat acțiunea cu un nou capăt de cerere, solicitând constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului din București, Calea x, compus din suprafața de 3.858,28 mp și construcțiile existente pe acest teren. În primul ciclu procesual, acest capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil de Tribunalul București prin raportare la dispozițiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ., însă, în al doilea ciclu procesual, instanța de fond a respins acțiunea în raport de cele statuate în decizia civilă nr. 979/1997 (prin care s-a reținut că recurenta este dobânditoarea legală a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca urmare a preluării în parte a patrimoniului G., în sensul H.G. nr. 831/1991).

Astfel, intervenienta a învederat că susține în totalitate motivele de recurs formulate de recurentă împotriva deciziei civile nr. 708 A din 9 iulie 2020, iar, separat, înțelege să invoce nulitatea absolută a acestei hotărâri având în vedere că, la termenul de pronunțare în apel, 02.07.2020, completul inițial învestit a fost schimbat (un membru al completului), fără ca la dosar să existe vreo dovadă din care să rezulte motivele temeinice care să fi determinat aceasta schimbare.

A precizat că, atât hotărârea intermediară, decizia civilă nr. 897A din 28 septembrie 2018, cât și termenele de judecată ulterioare acesteia până la pronunțarea hotărârii recurate au beneficiat de același complet, or, potrivit art. 19 C. proc. civ., judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice în condițiile legii. Principiul continuității este un principiu fundamental al procesului civil, iar judecătorul are îndatorirea să-l respecte sub sancțiunile prevăzute de lege, aspect ce reiese și din dispozițiile art. 214 C. proc. civ., cât și din art. 11 și 52 din Legea nr. 304/2004.

Prin întâmpinare, intimații au solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și pentru lipsa de incidență a unor motive de ordine publică, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 708 din 9 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților.

La data de 17 iunie 2021, Înalta Curte a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. J. S.R.L. pentru considerentele reținute în practicaua acestei hotărâri.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în cauză de față, reclamanta a invocat nerespectarea termenului de opțiune succesorală, reglementat de art. 700 alin. (1) C. civ., de către cele două beneficiare ale certificatului de calitate de moștenitor nr. 28/2007 și a susținut că, fiind emis în aceste condiții, acest certificat este lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege.

Totodată, a învederat că a devenit proprietara imobilului din București, Calea x, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, pe care l-a dobândit în patrimoniu prin preluare de la fosta G., ca urmare a reorganizării acesteia, prin divizare, conform H.G. nr. 553/1992.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că nu a expus situația de fapt pe baza dovezilor administrate, nu a analizat probele, în special, interogatoriile luate pârâților și decizia civilă nr. 979/09.06.1997, astfel că acestea au rămas nevalorificate, ceea ce nu este permis de dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ.. A mai arătat că instanța de apel nu a prezentat motivele de fapt și de drept pe baza cărora a reținut că autoarei F. i-a fost recunoscută îndreptățirea de a veni la succesiunea lui H., respectiv pentru care nu au fost valorificate înscrisurile privind actele normative succesive referitoare la înființarea entităților juridice care au preluat patrimoniul fostei întreprinderi de stat I. - H.G. nr. 112/1991 (art. 2 alin. (3), art. 8) și H.G. nr. 553/1992, dar și cele două expertize judiciare (topo și construcții).

Așadar, reține Înalta Curte, recurenta invocă nelegalitatea deciziei recurate dintr-o dublă perspectivă, aceea a încălcării unei norme de procedură în ceea ce privește aprecierea probelor și cea a nemotivării acestei hotărâri prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) "5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Art. 264 C. proc. civ., "Aprecierea probelor", prevede că:

"(1) Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare".

Conform acestui din urmă text de lege, judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate și administrate, apreciere care reprezintă operațiunea mentală realizată de acesta în mod liber, fără nicio îngrădire, conform propriei convingeri, pentru a determina puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a probelor în ansamblul lor. Având în vedere că libertatea și intima convingere a judecătorului sunt limitate doar în cazul în care legea stabilește forța probantă a unor mijloace de probă, acesta urmează a stabili situația de fapt în baza probelor administrate, reținând din împrejurările prezentate de părți numai pe acelea care au fost probate, iar apoi va aplica textul de lege corespunzător situației reținute.

În speță, invocând încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., recurenta susține, în realitate, săvârșirea unei greșeli grave de fapt de către curte, consecutivă nevalorificării tuturor probelor ori interpretării eronate a dovezilor administrate, așadar stabilirea greșită a situației de fapt, critică care nu se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, orice critică care privește exclusiv modul în care instanța de judecată a stabilit situația de fapt valorificând probele administrate nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs, dată fiind reglementarea actuală a cazurilor de casare strict determinate prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând incidența la speță a art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel a reținut, din verificarea actelor dosarului, în raport de susținerile recurentei, că manifestarea expresă de voință a intimatei B. de a accepta moștenirea verișoarei sale a avut loc la mai puțin de două luni de zile de la deschiderea succesiunii, conform cererii înregistrate sub nr. x din 24 septembrie 2003 la BEJ K., că probatoriul administrat, așadar inclusiv proba cu interogatoriu, nu a relevat, în privința defunctei F., autoarea celorlalți intimați, acceptarea expresă a succesiunii în termenul de opțiune succesorală și că acest probatoriu nu este relevant din perspectiva unor posibile acte de acceptare tacită.

Prin urmare, deși a considerat că probele administrate nu tind a dovedi în mod direct săvârșirea de acte de acceptare a moștenirii defunctei H., exprese ori tacite, instanța de apel a apreciat că ceea ce prezintă importanță sub acest aspect este faptul că intimata B. i-a recunoscut autoarei F. îndreptățirea de a veni la succesiunea lui H. în condițiile în care, în caz contrar, ar fi rămas unicul beneficiar al moștenirii rămase de pe urma acesteia.

De asemenea, cu referire la cel de-al doilea petit al acțiunii, instanța de apel a examinat dispozițiile cuprinse în Legea nr. 15/1990 și în actele normative succesive referitoare la înființarea entităților juridice care au preluat patrimoniul fostei întreprinderi de stat I., respectiv H.G. nr. 112/1991, Regulamentul de organizare și funcționare al Regiei Autonome de Construcții "Carpați" - anexa nr. 1 la H.G. nr. 112/1991, H.G. nr. 834/1991 și H.G. nr. 553/1992, dar și concluziile din cele două expertize judiciare (topo și construcții), stabilind regimul juridic al imobilului în litigiu în mod distinct, pentru teren și clădiri, combătând argumentele conform cărora certificatul de atestare a dreptului de proprietate ar avea efect declarativ de drepturi, așa cum susține recurenta, invocând și considerentele din decizia civilă nr. 979/09.06.1997.

Or, în acest context Înalta Curte constată că instanța de apel a expus, în considerentele deciziei recurate, situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, precum și motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, arătând atât argumentele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., caz în care nu pot fi reținute prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reține că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat unul efectiv decât dacă cererile părților au fost analizate corespunzător de către instanța sesizată. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale prevede astfel, în sarcina instanței de judecată, obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă administrate, cu condiția să le aprecieze relevanța și fără ca aceasta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument ori probă administrată în parte, obligație pe care instanța de apel a îndeplinit-o în cauză.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a invocat și existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul că, pe de o parte, instanța de apel a constatat că probatoriul administrat nu a relevat acceptarea expresă a succesiunii defunctei H., în termenul de opțiune succesorală, de către F., și că acesta este irelevant din perspectiva unor posibile acte de acceptare tacită, iar, pe de altă parte, a procedat la respingerea în totalitate a acțiunii. A mai susținut că însuși dispozitivul hotărârii atacate este greșit, în sensul că vorbește de respinge acțiunea, astfel cum a fost completată (. . . . . . . . . .) împotriva sentinței civile nr. 1600/10 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte constată că această critică nu este fondată.

În mod greșit apreciază recurenta că, în raport de considerentele prezentate în cuprinsul deciziei atacate, soluția instanței de apel este contrară, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, premisa de la care curtea a pornit în analiza primului petit al acțiunii a fost aceea că din probatoriul administrat nu a rezultat în mod expres că autoarea F. nu a acceptat tacit succesiunea, iar, coroborat cu faptul că cealaltă moștenitoarea a defunctei H. nu a contestat calitatea de succesoare a acesteia, rezultă că nu se poate vorbi de încălcarea dispozițiilor art. 700 C. civ., cu referire la condițiile în care a fost eliberat certificatul de calitate de moștenitor contestat.

Or, în raport de situația de fapt astfel stabilită, precum și aplicând dispozițiile legale invocate în susținerea cererii de constatare a nulității acestui act juridic pentru fraudă la lege, reiese că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În legătură cu critica ce vizează modalitatea de redactare a dispozitivului deciziei recurate, Înalta Curte reține că este vorba de o eroare materială care poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 442 C. proc. civ., iar nu utilizând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În speță, recurenta a afirmat și faptul că instanța de apel a reținut în considerente, cât privește chestiunea calității acestei părți de proprietar al imobilului în litigiu, că Legea nr. 15/1990 reprezintă izvor al dreptului de proprietate pentru bunurile care se aflau în patrimoniul societății la momentul intrării ei în vigoare, iar aceeași instanță a apreciat că entitățile juridice înființate în baza acestui act normativ au, conform art. 5, doar vocația de a dobândi dreptul de proprietate, ceea ce reprezintă, de asemenea, o motivare contradictorie.

În opinia Înaltei Curți, această apărare urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind o chestiune care vizează aplicarea legii la situația de fapt astfel stabilită de instanța de fond, iar nu existența unor motive contradictorii, așa cum arată recurenta.

Înalta Curte mai constată că recurenta, făcând trimitere la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut nerespectarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul nesocotirii de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 979/09.06.1997 a Curții de Apel București.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin hotărârea invocată, pronunțată în dosarul nr. x/1997, Curtea de Apel București, secția comercială a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4964/1996 a Tribunalului București, secția comercială, în contradictoriu cu pârâta S.C. J. S.R.L. (intervenienta din dosarul de față), a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta să permită accesul reclamantei pentru măsurarea terenurilor situate în București, str. x sector 2 și București, Calea x.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că reclamanta este dobânditoarea legală a dreptului de proprietate asupra celor două imobile ca urmare a preluării în parte a patrimoniului S.C. G. S.A., în sensul H.G. nr. 834/1991, universalitatea patrimonială incluzând și drepturi și obligații, ceea ce justifică calitatea sa procesuală activă și interesul său în promovarea acțiunii ce are ca obiect obligația de a face, cum s-a dispus în apel.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Cu titlu teoretic, instanța de recurs reține că principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției. Această manifestare procesuală, de prezumție, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Așadar, prezumția efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre; spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni.

Dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie însă de existența identității de părți, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un alt proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja.

Efectul pozitiv, spre deosebire de cealaltă formă de manifestare a autorității de lucru judecat, nu pune obstacol celei de-a doua judecăți, ci doar ușurează sarcina probațiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanță se va impune în noul proces dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Însă, față de terți, statuările anterioare ale unei instanțe vor avea doar valoarea unor prezumții relative, susceptibile de dovada contrară.

Înalta Curte observă că decizia civilă nr. 979/09.06.1997 a Curții de Apel București nu a fost pronunțată în contradictoriu cu intimații pârâți de față, putând fi opusă, din perspectiva art. 413 alin. (2) C. proc. civ., doar intervenientei S.C. J. S.R.L..

Pe de altă parte, reține că hotărârea menționată nu soluționează chestiunea dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind obiectul dedus judecății în dosarul în care a fost pronunțată; mai mult, instanța de judecată a considerat că reclamanta S.C. A. S.A. justifică dobândirea legală a dreptului de proprietate asupra imobilelor indicate în cererea de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, ca urmare a preluării în parte a patrimoniului G. S.A., împrejurare în raport de care s-a apreciat asupra calității procesuale active și asupra interesului acestei părți de a promova respectiva acțiune, având ca obiect obligația de a face.

Înalta Curte constată că, în speță, instanța de apel, evaluând afirmațiile recurentei și dovezile administrate în cauză, a concluzionat, față de dispozițiile H.G. nr. 834/1991, art. 1 și art. 5, cu trimitere la Legea nr. 15/1990, că cel din urmă act normativ reprezintă izvorul dreptului de proprietate pentru terenurile care se aflau în patrimoniul societății la momentul intrării ei în vigoare, însă dovada dreptului de proprietate (condiție necesară pentru a solicita, conform art. 35 C. proc. civ., pe calea unei acțiuni provocatorii, recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu) nu poate fi făcută decât cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în procedura administrativă prevăzută de H.G. nr. 834/1991.

În privința construcțiilor existente pe teren, curtea a reținut că, în conformitate cu art. 5 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, art. 2 din H.G. nr. 112/1991 și art. 8 din Regulamentul de organizare și funcționare al G. - anexa nr. 1 la H.G. nr. 112/1991, existența dreptului de proprietate se dovedește cu inventarul patrimoniului pe care G. l-a preluat de la fostul I., iar, mai departe, dovada dreptului de proprietate al recurentei, prin inventar sau orice înscris ce privește patrimoniul ce i-a fost transmis cu ocazia reorganizării G. în cele 8 societăți comerciale pe acțiuni prevăzute în H.G. nr. 553/1992. În speță, însă, societatea reclamantă nu a făcut probe în acest sens.

Ca atare, prezumția relativă invocată, cu referire la efectul pozitiv al lucrului judecat dat de decizia civilă nr. 979/09.06.1997 nu poate fi valorificată în sensul pretins de recurentă.

Pentru aceste argumente, critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

În legătură cu incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a precizat că instanța de apel a încălcat regimul juridic al nulității absolute, în sensul că aceasta se invocă chiar și din oficiu de către organul de jurisdicție, tocmai pentru a proteja principiul legalității actelor juridice. A susținut, de asemenea, că, din perspectiva obiectului primului capăt de cerere - constatare nulitate absolută certificat de calitate de moștenitor, raționamentul instanței de fond reprezintă dovada nerespectării prevederilor art. 700 C. civ.

Acest motiv de recurs nu este fondat.

Înalta Curte reține, astfel cum a constatat și instanța de apel, că una din cauzele de nulitate absolută a unui act juridic este frauda legii, operațiune care presupune folosirea unor dispoziții legale la încheierea actului, în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative.

În speță, nu s-a probat că certificatul de calitate de moștenitor contestat a fost emis cu încălcarea intenționată a dispozițiilor imperative ale art. 700 C. civ., intimata B. și defuncta F. utilizând prevederile legale invocate pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală. Procedura urmată la eliberarea acestui act juridic nu s-a desfășurat cu intenția frauduloasă de a complini eventualele condiții cerute pentru acceptarea succesiunii defunctei H., împrejurare de fapt confirmată de intimata B., cea care, de altfel, nu a contestat calitatea de moștenitor a autoarei celorlalți intimați, deși era singura persoană care s-ar fi putut prevala de această împrejurare susținând că este unicul beneficiar al acestei moștenirii.

În cauză, nu s-a contestat de către instanța de apel una dintre regulile în care se exprimă regimul juridic al nulității absolute, și anume că aceasta poate fi invocată de oricine are interes, curtea procedând, de fapt, la examinarea în fond a cererii de constatare a nulității certificatului de calitate de moștenitor nr. 28/2007.

A mai susținut recurenta, drept motiv de nelegalitatea a deciziei recurate subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că Legea nr. 15/1990 reprezintă izvor al dreptului de proprietate pentru bunurile care se aflau în patrimoniul societății la momentul intrării ei în vigoare, iar nu doar vocația de a dobândi dreptul de proprietate.

Înalta Curte reține că instanța de apel a considerat că fundamentul cererii ce vizează constatarea existenței dreptului de proprietate este reprezentat de Legea nr. 15/1990, iar nu de decizia civilă nr. 979/09.06.1997 a Curții de Apel București.

Prin urmare, analiza acestui petit al acțiunii s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, simpla invocare a legii ca titlu de proprietate neconstituind prin ea însăși dovada dreptului fără a fi coroborată cu dispozițiile imperative ce rezultă din actele de constituire ale societății recurente, din Legea nr. 15/1990 și din actele normative subsecvente, în speță H.G. nr. 834/1991.

Pentru a solicita constatarea dreptului de proprietate, recurenta ar fi trebuit să prezinte un titlu, nefiind suficientă simpla invocare a legii fără a se face dovada parcurgerii ulterioare a procedurilor de dobândire a dreptului de proprietate, prin emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, înscris care, în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, constituie titlu veritabil de proprietate, opozabil erga omnes. Or, conform celor reținute de instanța de apel, nu s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate și nici nu există documentație avizată în acest scop pentru adresa din Calea x, sens în care nu se justifică invocarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, pentru argumentele anterior dezvoltate, Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 708 A din 9 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cât privește cererea formulată de S.C. J. S.R.L., Înalta Curte reține că, spre deosebire de intervenientul principal, intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește, prin apărările pe care le face, ca instanța de judecată să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit.

Potrivit art. 67 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "(1) Judecarea cererii de intervenție accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanța este obligată să se pronunțe asupra acesteia prin aceeași hotărâre, odată cu fondul. (2) Intervenientul accesoriu poate să săvârșească numai actele de procedură care nu contravin interesului părții în favoarea căreia a intervenit".

Din interpretarea acestor dispoziții legale reiese lipsa de independență procesuală a intervenientului accesoriu, dar și regula că actele procedurale pe care le poate săvârși acesta își au temeiul în poziția procesuală subordonată față de partea pentru care a intervenit.

În speță, intervenienta a arătat că susține motivele de recurs formulate de recurentă împotriva deciziei civile nr. 708 A din 9 iulie 2020, însă, separat, înțelege să invoce nulitatea absolută a acestei hotărâri întrucât la termenul de pronunțare în apel, 02.07.2020, completul inițial învestit a fost schimbat, fără ca la dosar să existe vreo dovadă din care să rezulte motivele temeinice care să fi determinat aceasta schimbare.

Or, raportat la dispozițiile art. 67 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și la excepția de nulitate invocată, Înalta Curte constată că o astfel de critică nu poate face obiectul analizei în prezenta cale de atac din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., nefiind formulată cu respectarea dispozițiilor procedurale de recurentă, partea în favoarea căreia a intervenit intervenienta accesorie.

Înalta Curte mai reține că, în condițiile în care recursul declarat de către recurentă a fost respins ca nefondat, aceeași soluție se impune și în ceea ce privește cererea de intervenție formulată de S.C. J. S.R.L., în partea prin care a dedus judecății aceleași apărări ca partea în favoarea căreia a intervenit.

Prin urmare, nu se mai justifică nici analiza distinctă a motivelor de fapt și de drept arătate prin cererea de intervenție, în cauză fiind suficientă cercetarea lor astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării căii de atac a recursului.

În consecință, Înalta Curte va respinge cererea de intervenție accesorie, formulată de S.C. J. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 708 A din 9 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea de intervenție accesorie, formulată de S.C. J. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2021.