Decizia nr. 1314/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2019 la 9 ianuarie 2019, reclamanții Municipiul Mangalia și Consiliul Local Mangalia au chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate inexistența dreptului de proprietate al Municipiului Mangalia asupra bunului stabilit a fi acordat în compensare pârâtului prin decizia civilă nr. 313/C din 29 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2009. Totodată, reclamanții au solicitat ca instanța să constate că pârâtul nu are dreptul la executarea silită cu privire la bunul imobil stabilit a fi acordat în compensare potrivit hotărârii judecătorești anterior menționate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 C. proc. civ. Pe cale de cerere reconvențională, pârâtul a solicitat obligarea reclamanților la înlocuirea bunului imobil prevăzut în dispozitivul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 313/C din 29 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2009, potrivit dispozițiilor art. 1527 C. civ., privind dreptul la executare în natură. Prin încheierea interlocutorie din 8 mai 2019, instanța a admis excepția inadmisibilității formulării acțiunii în constatare, invocată de pârât și a rămas învestită cu soluționarea cererii reconvenționale întemeiată pe dispozițiile art. 1527 C. civ. La termenul din 22 ianuarie 2020, avându-se în vedere soluționarea cererii principale pe cale de excepție și interesul pârâtului ca hotărârea astfel pronunțată să rămână definitivă, fără a mai depinde de durata de soluționare a cererii reconvenționale, au fost aplicate dispozițiile art. 210 alin. (2) C. proc. civ., fiind dispusă disjungerea cererii principale de cererea reconvențională, aceasta din urmă fiind înregistrată sub un nou număr de dosar și primind termen pentru continuarea judecății.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 313 din 19 februarie 2020, Tribunalul Constanța a respins cererea formulată de reclamanții Municipiul Mangalia și Consiliul Local Mangalia, în contradictoriu cu pârâtul A., ca inadmisibilă.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 167/C din 16 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții Municipiul Mangalia prin Primar și Consiliul Local Mangalia în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Municipiul Mangalia și Consiliul Local Mangalia la 21 decembrie 2020. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 6 ianuarie 2021 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, formulând în esență, următoarele critici: În expunerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat aplicarea în mod greșit a normelor de drept material ce reglementează restituirea imobilelor în temeiul Legii nr. 10/2001 și cele ce privesc culpa autorităților locale. Recurenții au arătat că s-a reținut în mod greșit de către instanța de apel că dreptul de proprietate asupra terenului acordat în compensare a fost pierdut ulterior pronunțării deciziei civile nr. 313 din 29 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța În continuare, s-a făcut trimitere la înscrisuri administrate în cadrul dosarului nr. x/2009 și la susținerea apărătorului pârâtului de la termenul de judecată din 22 decembrie 2010, care a apreciat că terenurile erau libere, asumându-și riscul de a primi ce a fost atribuit altor persoane. De asemenea, sunt enumerate o serie de hotărâri judecătorești prin care recurenții arată că toate suprafețele de teren identificate spre a se atribui în compensare pârâtului au fost acordate altor beneficiari prin hotărâri judecătorești anterioare. Prin a două critică expusă recurenții au susținut că nu se poate reține că instanța de executare, prin hotărârea nr. 871/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015 a analizat aspectul legat de pierderea dreptului de proprietate asupra terenului prevăzut în titlul executoriu, întrucât această instanță a apreciat că imposibilitatea obiectivă de punere în posesie nu poate fi analizată pentru că s-ar înfrânge puterea de lucru judecat. A concluzionat această critică în sensul că în mod greșit a reținut instanța de fond că problema lipsei titlului de proprietate la momentul emiterii deciziei nr. 313/2010 a fost analizată definitiv pe calea contestației la executare. Prin cea de-a treia critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că, deși instanțele de fond au constatat inadmisibilitatea acțiunii în constatare, nu au indicat care ar fi acțiunea în realizare ce ar putea fi exercitată. Au apreciat că ignorarea acestui aspect, care este determinant în ceea ce privește pronunțarea soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în constatare, echivalează cu lipsa motivării hotărârilor. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 5. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A. nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material ce reglementează restituirea imobilelor în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a indica în mod punctual care sunt dispozițiile legale aplicate greșit și fără a formula critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța de apel din perspectiva motivului de casare invocat. În esență, prima critică expusă vizează concluzia greșită a instanței de apel în sensul că pierderea dreptului de proprietate al reclamanților s-a realizat ulterior pronunțării deciziei civile nr. 313 din 29 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța. Argumentele aduse în acest sens nu pot fi reținute de către instanța de recurs, deoarece prin intermediul acestora se supune analizei situația de fapt conturată în mod definitiv de către instanța care a pronunțat titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 313/C din 29 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța. De altfel, chiar și în cadrul dezbaterilor asupra fondului recursului, apărătorul recurenților a susținut, prin pledoaria sa, că instanța de apel a reținut greșit situația de fapt în ceea ce privește momentul la care recurenții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care trebuie să realizeze punerea intimatului în posesie. În legătură cu acest aspect, instanțele de fond au arătat corect că argumentele care fundamentează acțiunea în constatare sunt împrejurări survenite ulterior obținerii titlului executoriu, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 313 din 29 decembrie 2010 s-a reținut cu putere de lucru judecat că "expertul a identificat o suprafață de 19.758 m.p. teren ce poate fi atribuită reclamanților în compensare" și ambele părți și-au însușit concluziile expertizei. Instanțele de fond au antamat chestiunea momentului la care au intervenit impedimentele la executarea titlului executoriu din perspectiva caracterului subsidiar al acțiunii în constatare față de cea în realizare, această motivare fiind menită a explica reclamanților care este mijlocul procesual corespunzător prin care aceste împrejurări pot fi deduse judecății, anume contestația la executare. În ceea ce privește culpa pentru existența impedimentelor la executare, Înalta Curte nu poate reține criticile recurenților referitoare la asumarea riscului, de către apărătorul pârâtului, de a primi ce a fost atribuit altor persoane. În această privință, în mod corect au reținut instanțele de fond că recurenții au avut calitatea de pârâți în dosarul nr. x/2009 și au figurat ca părți în fazele de executare, prin urmare aceștia ar fi trebuit să dea dovadă de diligență și să evite posibilele suprapuneri de terenuri atribuite în procedura Legii nr. 10/2001. Cât privește cea de-a două critică din recurs, prin care se arată că în mod eronat s-a reținut că instanța de executare s-a pronunțat definitiv asupra inexistenței dreptului de proprietate al reclamanților în dosarul nr. x/2015, aceasta nu poate fi primită, deoarece instanțele de fond nu au făcut decât să motiveze că soluționarea definitivă, în mod nefavorabil a contestațiilor la executare, nu este susceptibilă de a deschide calea exercitării unei acțiuni în constatare. Altfel spus, din aceste considerente se desprinde concluzia că subsidiaritatea acțiunii în constatare nu ia naștere prin simplul fapt al respingerii acțiunii în realizare, soluția asupra acesteia din urmă neavând relevanță în planul subsidiarității. Incidența motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost motivată prin prisma lipsei motivării deciziei recurate cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată ca urmare a neindicării de către instanțele de fond, în mod concret, a mijlocului de realizare a dreptului. În conformitate cu prevederile art. 35 C. proc. civ., cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. Cum în mod corect a reținut prima instanță, pe calea unei cereri în constatare reclamantul poate solicita instanței să constate existența unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa, însă reclamanții au pretins constatarea inexistenței unui drept al lor, respectiv a dreptului de proprietate asupra terenului prevăzut în titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 313/C din 29 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2009. Într-adevăr, astfel cum s-a statuat în doctrină și în jurisprudența constantă, pentru a nu se ajunge la o încălcare a dreptului de acces la justiție, instanța care respinge cererea în constatare pe motiv că partea poate să ceară realizarea dreptului va trebui să arate, în concret, care este mijlocul de realizare a dreptului respectiv. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că ambele instanțe au arătat în mod corect că impedimente la executare nu pot fi invocate pe calea unei acțiuni în constatare - acțiune cu caracter subsidiar - ci pot fi invocate doar în cadrul unei contestații la executare, iar soluționarea nefavorabilă a contestațiilor exercitate de către reclamanți nu poate deschide calea unei acțiuni în constatare, prin care să se rețină aceleași argumente. Instanțele de fond au reținut că motivele invocate pentru susținerea nelegalității procedurilor de executare silită au fost tocmai cele legate de imposibilitatea aducerii la îndeplinire a obligației principale, de atribuire în natură a loturilor nr. 1, 2 și 3 din zona Dobrogea, ca urmare a restituirii acestor terenuri către alte persoane îndreptățite, tot în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Așadar, instanțele de fond au avut în vedere că, în determinarea caracterului subsidiar al cererii în constatare, dispozițiile art. 35 C. proc. civ. se referă la toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv la contestația la executare, prin intermediul căreia apărările recurenților au fost deduse deja judecății. Pe de altă parte, prin acțiunea formulată, reclamanții tind la desființarea titlului executoriu din care izvorăște dreptul de proprietate al intimatului-pârât, sau, altfel spus, se urmărește lipsirea acestuia de conținut, însă valabilitatea titlului nu a fost infirmată prin intermediul contestației la executare, astfel că nu se poate ataca pe cale separată executarea silită. În acest sens, în mod corect s-a reținut de către prima instanță că interesul reclamanților în formularea cererii în constatare este acela al obținerii unei hotărâri judecătorești care să fie opusă pârâtului în cadrul dosarelor de executare silită nr. x/2013 și nr. y/2018, aflate pe rolul B.. Astfel, critica relativă la lipsa de motivare a deciziei recurate în ceea ce privește neindicarea în concret a acțiunii în realizare ce putea fi exercitată de către reclamanți este nefondată. PENTRU ACESTE MOTIVE: