ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 211/2023

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la 15 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, obligarea la plata sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în favoarea acestuia, care au condus la majorarea, fără temei, a patrimoniului pârâtului, evaluată provizoriu la 25.000 de RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1345 și următ. C. civ.

Pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 4827/CA din 23 decembrie 2013 a Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1345 din C. civ. și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1557 din 22 septembrie 2016, Judecătoria Mangalia a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin încheierea din 9 februarie 2017, Tribunalul Constanța – secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția autorității lucrului judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin cererea formulată la 21 septembrie 2018, reclamantul a majorat câtimea obiectului litigiului, la suma de 782.447 RON, arătând că aceasta este valoarea lucrărilor efectuate, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Prin sentința nr. 2285 din 8 octombrie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis acțiunea precizată și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 782.447 RON.

Prin decizia nr. 46 C din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, împotriva încheierii din 9 februarie 2017 și sentinței nr. 2285 din 8 octombrie 2018 pronunțate de Tribunalul Constanța – secția I civilă. A schimbat, în parte, încheierea apelată și, în tot, sentința civilă, în sensul că, admițând excepția inadmisibilității acțiunii, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, intimatul fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 5.714,36 RON.

Prin decizia nr. 315 din 11 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 46/C din 18 aprilie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 146C din 29 septembrie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, împotriva încheierii din 9 februarie 2017 și sentinței nr. 2285 din 8 octombrie 2018 pronunțate de Tribunalul Constanța – secția I civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A schimbat în parte încheierea apelată și în tot sentința, în sensul că, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mangalia și l-a obligat pe intimatul-reclamant la plata, către apelantul-pârât, a sumei de 5.714,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (taxă judiciară de timbru).

Împotriva deciziei nr. 146C din 29 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că este nelegală soluția curții de apel cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, soluția fiind rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor art. 2528 C. civ. și a aprecierii eronate a faptului că autoarea sa, S.C. B. S.R.L., a cunoscut existența și întinderea prejudiciului de la momentul încheierii procesului-verbal de negociere din 21 noiembrie 2012.

Recurentul a învederat că instanța de apel a omis să rețină că la această dată nu se produsese îmbogățirea pârâtului și, în mod simetric, nici însărăcirea autoarei în drepturi a reclamantului, deoarece lucrările nu fuseseră încă preluate/recepționate.

Sub aspect procedural, afirmațiile recurentului au vizat nelegalitatea deciziei din perspectiva faptului că instanța de apel nu s-ar mai fi putut pronunța asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât aceasta a fost respinsă de instanța de fond, soluția a fost menținută în apel prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, decizie care nu a fost atacată cu recurs de partea care a invocat-o (pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar).

Prin critica referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material în domeniul prescripției, recurentul a susținut că hotărârea recurată se bazează pe motive contradictorii ori străine de natura cauzei, întrucât, la stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripția trebuie avută în vedere îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără just temei, întrucât, cât timp nu există o îmbogățire a patrimoniului pârâtului, cel însărăcit nu poate sesiza instanța.

Recurentul a criticat soluția pronunțată de instanța de apel, arătând că aceasta nu a rămas învestită, după pronunțarea deciziei de casare, cu motivele de apel privind prescripția extinctivă. Astfel, dezlegarea dată excepției prescripției extinctive a intrat în puterea lucrului judecat odată cu expirarea termenului de formulare a recursului împotriva hotărârii din apel din primul ciclu procesual.

A invocat dispozițiile art. 461 C. proc. civ., care permit exercitarea recursului împotriva considerentelor unei hotărâri chiar dacă dispozitivul este favorabil pârâtului, precum și prevederile art. 491 din același act normativ, care reglementează formularea recursului incident, și a susținut că, în primul ciclu procesual pârâtul nu a atacat cu recurs decizia din apel prin care a fost menținută soluția instanței de fond cu privire la respingerea excepției.

A afirmat că, prin pronunțarea soluției de admitere a apelului și de schimbare a sentinței ca urmare a admiterii excepției prescripției, instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, întrucât împotriva hotărârii din apel, din primul ciclu procesual, a formulat recurs doar recurentul, iar rejudecarea apelului este o consecință a admiterii recursului acestuia.

De asemenea, a solicitat ca, în situația în care se va trece peste aceste critici, să se constate că soluția de admitere a excepției prescripției extinctive este nelegală și pe fondul acesteia, nelegalitatea derivând din greșita aplicare a dispozițiilor care o guvernează, curtea omițând elemente esențiale din cuprinsul art. 2528 C. civ., pe care l-a avut în vedere în rejudecarea apelului, precum și natura prescripției și a modului în care aceasta operează.

A învederat că textul legal menționat introduce, în teza finală a ultimului alineat, un element subiectiv în ceea ce privește începerea curgerii termenului de prescripție, respectiv data de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Însă, acest element se grefează pe existența unor elemente obiective în aprecierea prescripției și a începerii curgerii termenului ei, respectiv pe existența unei pagube. Abia după verificarea existenței acestor elemente obiective intervin elementele subiective de apreciere a curgerii termenului de prescripție, putând fi sancționată pentru inactivitate doar persoana care nu cunoștea paguba, deși aceasta se produsese, iar dreptul la acțiune era născut.

Recurentul a susținut că, în această materie, paguba este reprezentată și limitată de însărăcirea patrimoniului său și de îmbogățirea patrimoniului pârâtului. A arătat că, în speță, paguba nu se produsese la momentul încheierii procesului-verbal de negociere din 21 noiembrie 2012, întrucât lucrările, inclusiv cele executate în plus, a căror contravaloare s-a solicitat a fi achitată prin cererea de chemare în judecată, se aflau în patrimoniul autoarei sale, nefiind predate pârâtului, predarea având loc la momentul încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, la 12 decembrie 2012.

Astfel, cât timp nu a existat o îmbogățire a patrimoniului pârâtului, coroborată cu însărăcirea patrimoniului autoarei recurentului, a susținut că nu putea formula o acțiune în instanță, nefiind născut dreptul la acțiune.

Având în vedere că prescripția este o sancțiune ce constă în stingerea dreptului material la acțiune, a apreciat că aceasta nu poate fi aplicată prin raportare la un moment la care dreptul la acțiune nu se născuse (anterior recepționării lucrărilor de către beneficiar).

Recurentul a afirmat că hotărârea instanței de apel nu este motivată pe aspectul înlăturării apărărilor referitoare la faptul că, până la recepția construcției și, implicit, a lucrărilor suplimentare efectuate, acestea nu intraseră în patrimoniul pârâtului, astfel că nu se produsese îmbogățirea acestuia și nu putea fi formulată o acțiune împotriva sa.

În acest sens, recurentul a invocat dispozițiile art. 37 alin. (2) și alin. (2)

1

din Legea nr. 50/1991, arătând că, până la efectuarea recepției la terminarea lucrărilor, acestea nu pot fi considerate, în mod legal, finalizate și nu puteau intra în patrimoniul beneficiarului, la dosar nefiind depuse dovezi din care să rezulte că au fost încheiate procese-verbale de recepție parțială, prin care lucrările executate în plus să fie predate beneficiarului anterior întocmirii procesului-verbal de terminare a lucrărilor, care să susțină soluția instanței de apel.

Recurentul s-a prevalat de practica judiciară în materie și a arătat că instanța de apel, reținând motive contradictorii și străine de pricină, a aplicat greșit normele privind prescripția extinctivă atunci când a legat momentul de începere a curgerii prescripției de cel al încheierii procesului-verbal de conciliere directă nr. x din 21 noiembrie 2012, menționând că, la momentul inițierii negocierilor în scopul identificării unei soluții prin care beneficiarul să plătească lucrările efectuate în plus, paguba constând în contravaloarea acestora nu se produsese, întrucât nu fusese predată și recepționată întreaga lucrare către beneficiar. Cu toate acestea, curtea l-a sancționat pe recurent, deși acesta a depus diligențe în vederea preîntâmpinării pagubei produse.

Concluzionând, recurentul a susținut că îmbogățirea fără just temei a pârâtul s-a produs odată cu recepționarea și preluarea construcțiilor edificate, prin încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 12 decembrie 2012.

Prin întâmpinare, intimatul Municipiul Mangalia, prin primar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 10 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 26 ianuarie 2023, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunțarea la 9 februarie 2023.

Examinând recursul din perspectiva criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim aspect, prin motivele de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul A. a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că, prin pronunțarea soluției de admitere a apelului și de schimbare a sentinței ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, arătând că hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, a fost atacată prin recursul său, iar rejudecarea apelului, ca urmare a pronunțării deciziei de casare, este o consecință a admiterii acestui recurs.

Nerespectarea principiilor procesului civil este asimilată încălcării unor norme procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității, prin art. 174 alin. (1) și art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin cauzarea unei vătămări a dreptului părții, rezultate din încălcarea dreptului său la apărare.

Potrivit art. 481 C. proc. civ., "Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege."

Principiul non reformatio in peius se impune a fi respectat cu ocazia soluționării căii de atac, dar și în caz de rejudecare după casare, întrucât rejudecarea este consecința exercitării căii de atac, iar partea trebuie să aibă certitudinea că nu își va înrăutăți situația în urma uzitării acestui mijloc procedural.

Înalta Curte reține că, prin sentința nr. 2285 din 8 octombrie 2018, Tribunalul Constanța – secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul A., astfel cum a fost precizată, și a dispus obligarea pârâtului Municipiul Mangalia, prin primar, la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 782.447 RON, reprezentând valoarea lucrărilor efectuate, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în etapa procesuală a fondului, pârâtul a invocat excepțiile autorității de lucru judecat, a inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 9 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Constanța – secția I civilă a respins excepțiile ridicate de pârât, excepția prescripției fiind înlăturată pe considerentul că dreptul material la acțiune s-a născut la data emiterii procesului-verbal de recepție nr. x din 12 decembrie 2012, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 11 decembrie 2015, apreciindu-se că a fost introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani.

Soluțiile pronunțate de Tribunalul Constanța – secția I civilă prin încheierea din 9 februarie 2017 și sentința nr. 2285 din 8 octombrie 2018 au făcut obiect de critică în apelul declarat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, care a susținut că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă anterior emiterii procesului-verbal de recepție nr. x din 12 decembrie 2012, respectiv de la data convocării la conciliere nr. 6089 din 31 octombrie 2012 și a încheierii procesului-verbal de conciliere directă nr. x din 21 noiembrie 2012.

Prin decizia nr. 46/C din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanța – secția I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, împotriva încheierii din 9 februarie 2017 și a sentinței nr. 2285 din 8 octombrie 2018 pronunțate de Tribunalul Constanța – secția I civilă, a schimbat în parte încheierea apelată și în tot sentința, și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C..

Prin cererea de recurs formulată împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel recurentul a arătat, în esență, că, în mod greșit s-a reținut că acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără just temei este inadmisibilă, lucrările efectuate suplimentar de autorul său în drepturi având temei contractual, în cuprinsul deciziei reținându-se "cu putere de lucru judecat" aspectele statuate de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 332/CA/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, respectiv că "lucrările efectuate suplimentar în favoarea pârâtei au temei contractual, dar au fost executate de S.C. B. S.R.L. pe riscul său și, ca atare, nu se impune suportarea lor de către beneficiar."

Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 46/C din 18 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția I civilă a fost admis prin decizia nr. 315 din 11 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă, cauza fiind trimisă pentru o nouă judecată instanței de apel, reținându-se greșita soluționare a excepției inadmisibilității de către instanța de apel, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 1348 C. civ., prin statuarea că nu este îndeplinită condiția juridică de exercitare a actio de in rem verso, cât timp nu s-a observat contextul juridic existent între părți, care evidențiază lipsa unui mecanism de natură convențională care să poată constitui fundament al executării lucrărilor suplimentare, față de cele convenite inițial, a căror valoare a fost solicitată prin demersul judiciar de față.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 146C din 29 septembrie 2021 – obiect al recursului pendinte – a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, împotriva încheierii din 9 februarie 2017 și a sentinței nr. 2285 din 8 octombrie 2018 ale Tribunalului Constanța – secția I civilă, a schimbat în parte încheierea apelată și în tot sentința, în sensul că, admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar.

Urmărind succesiunea cronologică a judecății realizate în cauză, căile de atac exercitate de părți și criticile formulate în susținerea acestora, Înalta Curte constată că afirmațiile recurentului în sensul încălcării de către instanța de apel a principiului non reformatio in pejus nu pot fi reținute pentru ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. să devină operant.

Înalta Curte observă că, în rejudecare, instanța de apel s-a conformat regulilor de procedură stabilite prin dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și îndrumărilor din decizia de casare nr. 315 din 11 februarie 2021, în sensul de a ține seama de dezlegările date în recurs și de a soluționa apelul declarat de pârâtul Municipiul Mangalia, în raport de motivele de apel prin care au fost aduse critici hotărârii primei instanțe.

Reținând că, potrivit art. 501 alin. (2) C. proc. civ., "Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat", iar, conform alin. (3), "După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată", fiind stabilită admisibilitatea demersului judiciar inițiat de reclamant prin hotărârea de casare, curtea de apel a procedat la rejudecarea acestuia în raport de criticile formulate în apel de către pârât, care au vizat, astfel cum s-a arătat, în mod direct și modalitatea de soluționare a excepțiilor de către tribunal, prin încheierea din 9 februarie 2017 și a fondului cauzei, prin sentința nr. 2285 din 8 octombrie 2018.

Cum, "ultimul act anulat", în sensul dispozițiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă, în speță, soluția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată pronunțate de tribunal, de altfel, singurul aspect care a făcut obiectul judecății în primul ciclu procesual, curtea a rămas învestită, așadar, cu soluționarea celeilalte excepții invocate de pârât prin apelul exercitat – excepția prescripției dreptului material la acțiune – și, implicit, cu excepția autorității de lucru judecat și cu criticile referitoare la fondul cauzei.

Contrar susținerilor recurentului, astfel cum s-a arătat, soluția pronunțată de tribunal asupra excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare nu a rămas definitivă, întrucât prin apelul formulat în cauză, acesta a criticat încheierea din 9 februarie 2017, prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. Faptul că, ulterior, instanța de apel a examinat criticile formulate de apelantul pârât și a considerat că cererea pendinte nu este admisibilă, iar acesta nu a exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei din apel nu atrage aplicarea principiului invocat de partea reclamantă, motivul de apel ce a vizat modalitatea de soluționare a excepției în cauză nefiind cercetat pe fond, astfel încât să poată fi contestat de partea vătămată prin hotărârea pronunțată.

Procedând la judecata apelului și conformându-se dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură și de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, cercetarea fondului cauzei (norme aplicabile în apel în raport de art. 482 din același cod), în mod legal curtea a examinat cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune pe care, considerând-o întemeiată, a admis-o și a dispus respingerea acțiunii recurentului ca fiind prescrisă.

Această soluție nu este de natură să conducă la încălcarea principiului non reformatio în pejus, cum s-a arătat și anterior, de vreme ce soluția de admitere a excepției prescripției a fost adoptată în raport de normele procedurale aplicabile în apel și de efectul devolutiv al acestei căi de atac, curtea fiind ținută, conform art. 477 C. proc. civ., de limitele stabilite de apelant prin cererea de apel și de îndrumările fixate prin decizia de casare (soluționarea apelului în raport de criticile aduse hotărârii primei instanțe), cu respectarea principiului tantum devolutum quantum apellatum.

Deși este real că exercitarea căii de atac a recursului de către reclamant a provocat o nouă judecată asupra cauzei, acest aspect nu a fost de natură să influențeze instanța de apel asupra modalității de soluționare a litigiului, întrucât era ținută de limitele învestirii sale prin apelul pârâtului și de îndrumările trasate prin decizia de casare.

De altfel, aplicării principiului non reformatio in peius i se pot opune excepțiile ce țin de desfășurarea în condiții de legalitate a litigiului, iar o atare soluție nu echivalează cu înrăutățirea situației recurentului în propria cale de atac exercitată, întrucât prima hotărâre a instanței de apel, fiind desființată, nu produce niciun efect, iar prin cea de-a doua hotărâre curtea a analizat acțiunea în raport de criticile invocate în apel și în limitele deciziei de casare.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Prin criticile subsumate acestui caz de casare, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată, curtea înlăturând apărările referitoare la faptul că, până la recepția construcției și, implicit, a lucrărilor suplimentare efectuate, acestea nu intraseră în patrimoniul pârâtului, astfel că nu se produsese îmbogățirea acestuia și nu putea fi formulată o acțiune împotriva sa.

Recurentul a afirmat, de asemenea, că, prin reținerea unor motive contradictorii și străine de pricină, instanța de apel a aplicat greșit normele privind prescripția extinctivă atunci când a legat momentul de începere a curgerii prescripției de cel al încheierii procesului-verbal de negociere nr. x din 21 noiembrie 2012, dispunând eronat sancționarea sa, deși a depus diligențe în vederea preîntâmpinării pagubei produse.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerente "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică.

Reținerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reținut unele și s-au înlăturat altele.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanța de apel a analizat cauza, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că hotărârea atacată respectă cerințele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind expuse motivele de fapt și de drept pe care a fost întemeiată soluția, astfel că nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

În cuprinsul considerentelor deciziei recurate, curtea a reținut susținerea recurentului potrivit căreia, până la recepția construcției și, implicit, a lucrărilor suplimentare efectuate, acestea nu intraseră în patrimoniul pârâtului, astfel încât nu se produsese îmbogățirea sa și nu putea fi formulată o acțiune prin care să se constate acest aspect.

Instanța însă nu a acreditat această critică, arătând că prejudiciul este reprezentat de lucrările efectuate în favoarea pârâtului de S.C. B. S.R.L., pe cheltuiala constructorului, lucrări în urma cărora s-a produs o diminuare a patrimoniului acestuia cu contravaloarea tuturor materialelor și lucrărilor puse în operă în plus față de contractul încheiat, după cum s-a afirmat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În argumentare, curtea a menționat că, pentru acțiunile ce izvorăsc din îmbogățirea fără just temei, termenul de prescripție începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv din momentul în care cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire și împotriva căruia se îndreaptă cu acțiunea în restituire.

Instanța de apel a expus pe larg în considerentele deciziei care este momentul la care autoarea reclamantului a cunoscut paguba suferită (micșorarea patrimoniului prin efectuarea lucrărilor suplimentare), respectiv cel la care a adus la cunoștința pârâtului existența acestor lucrări, concretizat în momentul încheierii procesului-verbal de conciliere directă.

Stabilind acest moment, curtea a constatat că prima instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2528 C. civ., atunci când a echivalat momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantului cu cel al recepției lucrărilor suplimentare, iar nu cu momentul cunoașterii beneficiarului respectivelor lucrări, cât timp autoarea recurentului știa, anterior încheierii procesului-verbal de recepție a lucrărilor, cine este beneficiarul acestora și caracterul suplimentar al lucrărilor față de cele prevăzute în contract, aceste lucrări fiind amplu detaliate și justificate în cuprinsul procesului-verbal de conciliere directă.

Contrar susținerilor recurentului, nu se poate reține nici că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de pricină, rezultate din corelarea normelor privind momentul de începere a curgerii termenului de prescripție cu cel al încheierii procesului-verbal de conciliere directă nr. x din 21 noiembrie 2012.

Din considerentele deciziei atacate se desprinde faptul că instanța de apel, atunci când a analizat excepția prescripției extinctive, respectiv momentul începerii curgerii acestui termen, a arătat că, de vreme ce între părți a existat un acord-cadru de lucrări, iar autoarea recurentului a executat o serie de lucrări suplimentare, în favoarea aceluiași beneficiar și cu privire la aceleași imobile, nu se poate aprecia că aceasta a cunoscut paguba, precum și pe cel care răspunde de ea abia la momentul încheierii procesului-verbal de recepție a lucrărilor, cu atât mai mult cu cât aceste lucrări au fost amplu detaliate și justificate în cuprinsul procesului-verbal de conciliere directă.

Nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune în cazul îmbogățirii fără justă cauză (art. 2528 C. civ.) nu sunt fondate.

Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea; (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri."

Astfel, la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru acțiunea izvorâtă din îmbogățirea fără just temei se aplică aceeași regulă ca la obligațiile ce își au izvorul în faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, prescripția începând să curgă de la data la care cel care a suferit o prejudiciere a patrimoniului său a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că paguba s-a produs fără justă cauză, precum și persoana obligată la restituire.

Conform art. 2517 C. civ., termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

În cauză, premisa promovării acțiunii civile de către recurent a constat, potrivit susținerilor sale, expuse în cererea de chemare în judecată, în restituirea prețului lucrărilor executate în plus față de cele contractate inițial prin acordul-cadru nr. x din 27 aprilie 2011 și contractul subsecvent de execuție lucrări nr. x din 16 mai 2011, ce a vizat edificarea, de către autoarea sa, S.C. B. S.R.L., a unor blocuri de locuințe destinate închirierii și unor locuințe sociale.

Ulterior încheierii contractului de către părți, proiectul rezidențial a suferit modificări substanțiale, ce au implicat cantități importante de lucrări și materiale față de cele necesare realizării proiectului pentru edificarea construcției, în conformitate cu legislația specifică și cu normele în construcții.

Potrivit memoriilor justificative nr. 17976 și nr. 17977 din 10 mai 2012, lucrările efectuate au fost recepționate prin încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 12 decembrie 2012, cantitățile în plus de lucrări și materiale fiind evidențiate în devizele aferente celor două imobile.

Pentru a lămuri situația cheltuielilor suplimentare aferente lucrărilor adiționale celor prevăzute în proiectul tehnic și menționate în detaliile de execuție ale construcției, părțile au participat la o conciliere directă, întocmind în acest sens procesul-verbal nr. x din 21 noiembrie 2012, în cuprinsul căruia s-au consemnat pretențiile recurentului și faptul că, intimatul, în calitate de beneficiar, a luat cunoștință de solicitările acestuia, pe care urma a le supune analizei persoanelor cu drept de decizie, potrivit legii.

În ceea ce privește condițiile juridice ale îmbogățirii fără just temei, acestea impun ca verificarea existenței sau inexistenței unui temei juridic pentru creșterea, respectiv scăderea patrimonială, să fie realizată prin evaluarea raportului juridic dedus judecății.

Situând în timp momentul la care recurentul a luat cunoștință de micșorarea patrimoniului său în detrimentul celui al pârâtului, prin executarea unor lucrări ce au excedat obiectului inițial al contractului încheiat de părți, Înalta Curte constată că momentul ce prezintă relevanță la stabilirea începerii termenului de prescripție este, cum corect a observat și curtea de apel, cel al întocmirii procesului-verbal de conciliere nr. x din 21 noiembrie 2012.

Argumentul care susține această ipoteză constă în faptul că, la această dată recurentul a detaliat și prezentat pârâtului lucrările suplimentare ce s-au impus a fi efectuate față de lucrările prevăzute și proiectate în proiectul tehnic și menționate în detaliile de execuție (fără de care blocurile edificate nu ar fi putut fi date în folosință și exploatate), precum și costurile aferente, în vederea decontării lor.

Cu alte cuvinte, data încheierii procesului-verbal de conciliere nr. x din 21 noiembrie 2012 este momentul de referință al începerii prescripției în cazul acțiunii deduse judecății, întrucât la acea dată recurentul a cunoscut paguba care i s-a creat și care a condus la micșorarea patrimoniului său, precum și pe cel care răspunde de ea și care poate fi obligat la restituire.

În aceste condiții, Înalta Curte va înlătura susținerea recurentului cu privire la faptul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, 12 decembrie 2012, când se pretinde că lucrările ar fi intrat în patrimoniul pârâtului.

Acest considerent se grefează pe însuși faptul că dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. prevăd că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Cum lucrările suplimentare a căror valoare a fost solicitată de către recurent au fost executate în afara contractului de executare lucrări, aspect reținut în decizia de casare și necontestat de părți, intimatului nu i se poate opune existența unui proces-verbal de recepție efectuat la terminarea lucrărilor, nemaiexistând obligația predării acestor lucrări, ca în situația celor prevăzute în convenția părților, care ar fi de natură a certifica începutul termenului de prescripție.

În concluzie, prejudiciul patrimonial al recurentului și întinderea acestuia au fost cunoscute încă de la data de 21 noiembrie 2021, când între părți a avut loc concilierea directă, urmată de încheierea procesului-verbal de conciliere din 21 noiembrie 2012, lucrările executate în plus fiind finalizate și aduse la cunoștința beneficiarului.

Cum elementul subiectiv al răspunderii civile întemeiate pe dispozițiile art. 1345 C. proc. civ. era prefigurat încă de la data anterior menționată, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului, întemeiate pe dispozițiile art. 37 alin. (2) și alin. (2)

1

din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora lucrările executate suplimentar de către recurent erau finalizate anterior încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 12 decembrie 2012, neavând relevanță momentul finalizării acestora.

Înalta Curte reține, astfel, că pierderea economică a recurentului a fost stabilită și cuantificată încă la data întocmirii procesului-verbal de conciliere, 21 noiembrie 2021, diminuarea patrimoniului autoarei reclamantului și îmbogățirea patrimoniului pârâtului producându-se anterior încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 12 decembrie 2012, respectiv la momentul finalizării lucrărilor și aducerii lor la cunoștința beneficiarului.

Înalta Curte va acredita, totodată, și concluzia curții de apel cu privire la faptul că, la momentul încheierii procesului-verbal de conciliere directă, autoarea reclamantului s-a considerat lipsită de orice posibilitate de a invoca un alt temei în drept, altul decât cel al îmbogățirii fără justă cauză, câtă vreme prin procesul-verbal de conciliere directă s-a consemnat că s-au executat lucrări suplimentare, în afara acordului cadru al părților.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză și reținând că nu sunt aplicabile motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurent, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta împotriva deciziei nr. 146C din 29 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 146C din 29 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 februarie 2023.