ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2175/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia, în data de 02 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata contravalorii materialelor de construcție folosite la edificarea imobilului situat în municipiul Mangalia - Venus, str. x, parcela x. lot x, județul Constanța și a prețului muncii, estimată la suma de 357600 RON, precum și instituirea unui drept de retenție asupra acestui imobil până la plata acestei sume. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 209 - 210 C. proc. civ., art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., art. 494 alin. (3) teza finală vechiul C. civ., art. 2495/2499 C. civ., art. 1345-1348 C. civ. și art. 1443-1460 C. civ. Pârâtul C. a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive raportat la temeiul de drept invocat și anume îmbogățirea fără justă cauză. In data de 03 aprilie 2019 a fost înregistrată cererea reclamanților de modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul introducerii în cauză în calitate de pârâți și a numiților D. și E., solicitând ca și aceștia să fie obligați, alături de pârâtul C., la plata sumei de 357600 RON, reprezentând contravaloarea materialelor de construcție folosite la edificarea imobilului situat în municipiul Mangalia - Venus, str. x. nr. 28, parcela x, lot x, județul Constanța, precum și apretului muncii. La termenul de judecată din data de 02 aprilie 2019, pârâtul C. a invocat și excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Mangalia, solicitând instanței să admită această excepție, apreciind că sub aspectul valoric este competent Tribunalul Suceava. Prin sentința civilă nr. 536 din 19 aprilie 2019, Judecătoria Mangalia a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului Suceava competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C.. Tribunalul Suceava, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 989 din 22 octombrie 2019, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei civile având ca obiect pretenții formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., în favoarea Judecătoriei Mangalia. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 2460 din 12 decembrie 2019 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, în data de 17 februarie 2020, sub nr. x/2018*.

Hotărârea pronunțată la fond Prin sentința nr. 720 din 12 aprilie 2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondate, excepțiile vizând inadmisibilitatea acțiunii, respectiv lipsa calității procesual-pasive, invocate de către pârât. A respins, ca nefondată, acțiunea având ca obiect pretenții formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C.. A obligat reclamanții la plata către pârât a sumei de 1500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 1007 din 20 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței nr. 720 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât C..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1007 din 20 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Dosarul a fost înregistrat la înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 04 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru soluționarea cauzei cu aplicarea corectă a normelor de drept material privind îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345 C. civ.), cauză ilicită (art. 1236 C. civ.) și dreptul de retenție (art. 2495 alin. (1) C. civ.), cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenții au învederat că au probat edificarea imobilul din Mangalia, însă instanța de apel le-a respins, ca nefondat, apelul formulat, inclusiv pretenția de instituire a unui drept de retenție, dat fiind caracterul său accesoriu, motivând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1345 C. civ. Au mai arătat că au probat și cauza ilicită a îmbogățirii pârâtului, respectiv că imobilul în litigiu a fost înstrăinat pârâtului de către F. prin mijloace frauduloase, dar și că documentațiile cadastrale care stau la baza dobândirii dreptului de proprietate al pârâtului nu corespund cu procesul-verbal de recepție la terminarea lucrării întocmit de recurenții-reclamanți, iar prin ordonanța de clasare din 11 august 2020 (Dosar x/2020), Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a constatat că sunt îndeplinite, prin cercetările efectuate, condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă a faptelor pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva pârâtului pentru infracțiunile de fals, uz de fals și înșelăciune, însă a constatat incidența prescripției. Recurenții au susținut că apelul declarat trebuia admis, întrucât, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, imobilul situat în Mangalia a devenit bun propriu al intimatului-pârât tocmai pentru disimularea cauzei dobândirii, fiind evidentă sporirea patrimoniului acestuia prin diminuarea în aceeași măsură a patrimoniului reclamanților. S-a mai arătat că sunt nefondate reținerile instanței de apel în sensul că "nu a avut loc o mărire a patrimoniului pârâtului pe seama patrimoniului reclamanților, în condițiile în care sporirea patrimoniului intimatului a avut la bază o cauză legitimă, cauză care se identifică în existența unui temei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare care a avut ca obiect respectivul imobil", întrucât art. 1345 C. civ. prevede expres ca cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză, în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri. Astfel, recurenții au învederat că instanța de recurs trebuie să pună în discuție aplicarea unei legi in concreto sub aspect juridic, iar nu gramatical sau semantic, în cazul în care părțile adaugă condiții proprii la lege, care sunt sau nu acceptate de ceilalți participanți, urmând a avea în vedere și principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. De asemenea, recurenții au opinat că, și din punctul de vedere al art. 1348 C. civ., apelul se impunea a fi admis, deoarece patrimoniul reclamanților s-a micșorat cu suma de 357.600 de RON, reprezentând contravaloarea materialelor și a prețului muncii utilizate de aceștia pentru edificarea construcției cu destinația de locuință, iar persoana al cărei patrimoniu s-a mărit în mod corelativ cu aceeași valoare este chiar pârâtul, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.08.2013 (în timpul soluționării dosarului nr. x/2013). Totodată, au arătat că, din probatoriile dezvoltate pe larg în cererea de chemare în judecată și în cuprinsul cererii de apel, reiese că acțiunea formulată este admisibilă, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 1345 C. civ., reclamanții neavând deschisă calea unei alte acțiuni în justiție pentru a obține de la pârât contravaloarea materialelor și prețul muncii. În ceea ce privește cererea de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului până la restituirea de către pârât a sumelor solicitate, recurenții au susținut că cererea este întemeiată în raport cu dispozițiile art. 2495 alin. (1) C. civ. și cu împrejurarea că o persoană care deține un imobil care aparține altuia și pe care trebuie să îl restituie are dreptul să rețină bunul respectiv până la data la care creditorul dreptului de restituire îl va despăgubi pentru cheltuielile necesare și utile făcute în legătură cu acel bun.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 septembrie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1007 din data de 20 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 10 noiembrie 2022, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează. Demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamanții solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 357.600 RON reprezentând contravaloarea materialelor de construcție folosite la edificarea imobilului situat în Mangalia - Venus, str. x parcela x lot x și instituirea unui drept de retenție asupra acestui imobil până la plata acestei sume. De lege lata, faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză beneficiază de consacrare legislativă, sediul materiei fiind reprezentat de dispozițiile art. 1345-1348 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009. Condițiile materiale ale actio de in rem verso vizează existența unei îmbogățiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului și a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 C. civ.). Îmbogățirea pârâtului presupune, în esență, obținerea unui avantaj exprimabil pecuniar de către acesta. Corelativ, însărăcirea părții adverse se referă la pierderea economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună. Condițiile juridice, înscrise în art. 1345 și 1348 C. civ., sunt: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogățirea și însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mișcării de valori între patrimonii; buna-credință a îmbogățitului, întrucât dacă îmbogățitul a fost de rea-credință, izvorul obligației este faptul juridic ilicit; respectiv, inexistența unei alte acțiuni în justiție la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite. Prima condiție juridică are în vedere absența unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obținut de la reclamant, iar condiția juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso presupune ca însărăcitul să nu aibă nici un alt mijloc juridic pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului, deci, nici pe cea izvorâtă dintr-un contract. Toate aceste condiții trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile în actio de in rem verso, în caz contrar, soluția fiind de respingere a cererii de chemare în judecată, fie pe fond (pentru neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele materiale, respectiv oricăreia dintre primele două cerințe juridice menționate), fie pentru inadmisibilitate (în cazul în care se pune în discuție caracterul subsidiar al acțiunii, constatându-se că reclamantul are opțiunea unui alt mijloc juridic de realizare a dreptului de creanță pretins împotriva pârâtului). În speță, verificând condițiile materiale și juridice ale intentării acțiunii în îmbogățirea fără just temei, instanța de apel, validând raționamentul judiciar expus prin sentința primei instanțe, a reținut caracterul nefondat al demersului judiciar promovat de reclamantă derivând din lipsa legăturii unice, între sporirea patrimoniului pârâtului și însărăcirea reclamanților, respectiv existența unei cauze legitime a sporirii patrimoniului pârâtului, constând în încheierea unui contract de vânzare cumpărare a imobilului, în raport de care reclamanții pretind că l-au edificat, încheiat între pârât și proprietarul bunului la momentul edificării lucrărilor de construcție, subliniindu-se că mărirea patrimonială afirmată s-a produs în mod direct în patrimoniul fostului proprietar al terenului și construcției care apoi a vândut imobilele către pârât. Prin cererea de recurs, se susține că instanța de apel a realizat o greșită aplicare în speță a prevederilor art. 1345 din C. civ., întrucât instanța de apel a concluzionat eronat că nu sunt îndeplinite aceste condiții legale pentru admiterea acțiunii. Critica este nefondată. Astfel, raportat la contextul factual particular al cauzei - care relevă faptul că data edificării lucrărilor de construcție și încorporării materialelor de construcție a căror contravaloare se solicită este anterioară celei la care a fost încheiat contractul prin care pârâtul a dobândit imobilul, respectiv că, la data la care s-au desfășurat lucrările de edificare și au fost suportate costurile materialelor de construcție, pârâtul nu era proprietar al terenului pe care a fost edificată construcția, ci numitul D. cu care reclamantul a încheiat convenția autentificată sub nr. x/2006 prin care s-a obligat să edifice două construcții pe terenul situat în Mangalia, parcela x, proprietarul terenului obligându-se să îi înstrăineze reclamantului, la momentul finalizării construcțiilor una dintre construcții și suprafața de 450 mp teren aferentă acesteia - instanța de apel a reținut corect că pentru a se putea reține incidența îmbogățirii fără just temei era necesar a se dovedi că patrimoniul pârâtului s-a majorat, în detrimentul patrimoniului reclamanților prin realizarea construcției în cauză, așadar prin încorporarea materialelor de construcție în terenul proprietatea pârâtului. Din această perspectivă de analiză, în mod judicios a reținut instanța de apel, că în speță, nu a fost demonstrată legătura de conexitate dintre îmbogățirea unui patrimoniu și însărăcirea celuilalt, privită drept cauză unică, indivizibilă, a actului ori evenimentului determinant, câtă vreme faptul generator nu este unic, astfel cum se afirmă în recurs, deoarece sporul de valoare economică determinat de lucrările de construcție realizate s-a produs direct într-un alt patrimoniu, cel al proprietarului terenului de la momentul edificării construcției, deci relația de îmbogățire fără just temei se identifică numai în acest raport. Împrejurarea că, ulterior construirii lui, imobilul pretins a fi fost edificat de către reclamanți a fost transmis de către numitul D. către pârât nu are aceeași cauză primordială, ci este rezultatul unei operațiuni juridice distincte și autonome de cauza generatoare a însărăcirii reclamanților, aceștia considerând greșit că edificarea construcției și cumpărarea ulterioară a imobilului de la proprietar de către pârât reprezintă componente ale unei cauze unice. Nici împrejurarea că pârâtul este actualul deținător al imobilului pretins edificat de către aceștia și, de aceea, în opinia acestora, este just ca intimatul să restituie contravaloarea materialelor de construcție și prețul muncii, nu are aptitudinea de a demonstra incidența unui motiv de nelegalitate în cauză, din perspectiva interpretării și aplicării în cauză a prevederilor art. 1345 din C. civ., întrucât o atare construcție juridică ignoră condiția unicității cauzei. De altfel, pârâtul fiind un dobânditor cu titlu particular în privința bunurilor imobile cumpărate, ar fi putut fi, eventual, ținut numai de obligațiile autorului său derivate din acte juridice anterioare referitoare la dreptul sau bunurile ce au făcut obiectul contractului și numai în condiții de opozabilitate a acestora (aspect care nu poate face obiect al prezentei analize, în considerarea principiului disponibilității procesului civil) iar nu de obligațiile născute în patrimoniul autorului său din fapte juridice, chiar licite, cum ar fi îmbogățirea fără o justă cauză. Este așadar, corectă statuarea instanței de apel în sensul că, în realitate, în cauză, cheltuielile pretins realizate de către reclamanți pentru edificarea unui imobil care nu era proprietatea acestora, pe terenul unui terț față de prezentul litigiu nu au determinat o sporire a patrimoniului pârâtului, ci o sporire a patrimoniului subiectului de drept care la data edificării deținea această calitate, respectiv a proprietarului imobilului care a fost construit și care, ulterior finalizării construcției a dispus de ea, prin încheierea unui act juridic cu titlu oneros. Aceasta întrucât, în lipsa unei convenții prin care să se transfere dreptul de proprietate asupra lucrărilor edificate pe terenul altuia către autorul lucrării, legea atribuie în patrimoniul proprietarului terenului dreptul de proprietate asupra construcției chiar din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei. Din această perspectivă, în lipsa oricăror critici care să vizeze soluția dată de către instanțele anterioare cererii formulate de reclamanți la data de 15.10.2019, de extindere a cadrului procesual - context în care statuarea instanței de apel în sensul că această cerere întemeiată pe prevederile art. 204 din C. proc. civ. a fost tardiv formulată, au intrat în putere de lucru judecat - alegațiile recurenților care susțin că numitul D. nu ar fi contestat dreptul lor de a stăpâni imobilul printr-o acțiune în evacuare sau revendicare (deși a înstrăinat acest imobil) și că, în acest context nu aveau deschisă calea unei acțiuni în justiție împotriva acestuia, pe lângă faptul că, aduc în dezbatere conduita unui terț în raport cu prezentul litigiu și implicit, posibilitatea reclamanților de a solicita în contradictoriu cu acesta recunoașterea dreptului la despăgubire, excedând astfel cadrului procesual stabilit definitiv în speță, tind la a demonstra, așa cum rezultă neechivoc din cuprinsul memoriului de recurs îndeplinirea unei alte cerințe de natură juridică a actio de in rem verso, respectiv cea care rezultă din analiza art. 1348 din C. civ., care impune inexistența unei alte acțiuni în justiție la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite. Or, este corectă aprecierea instanțelor anterioare în sensul că atare condiție nu s-a mai impus a fi analizată, în contextul în care analiza cerințelor materiale și juridice impuse de lege pentru actio de in rem verso trebuie realizată gradual, astfel că, în lipsa îndeplinirii uneia/unora dintre aceste cerințe, care trebuie întrunite cumulativ, celelalte se mai impun a fi verificate. Recurenții au mai susținut în recurs că este eronată statuarea instanțelor de fond în sensul că sporirea patrimoniului pârâtului a avut o cauză legitimă, respectiv contractul de vânzare încheiat de către acesta cu numitul D., care i-a înstrăinat imobilul în schimbul unui preț. Nici această critică nu este fondată, întrucât, așa cum s-a arătat anterior verificarea temeiniciei unei cereri de chemare în judecată fondate pe dispozițiile art. 1345 C. civ. impune examinarea, deopotrivă, și a condițiilor juridice ale îmbogățirii fără justă cauză, mai precis examinarea titlului juridic care justifică obținerea unui avantaj economic de către cel îmbogățit. Înalta Curte arată că examinarea condiției juridice constând în absența justei cauze nu poate fi realizată decât prin coroborarea dispozițiilor art. 1345 C. civ. cu cele ale art. 1346 din același cod, text prin care se statuează că "Îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligații". Așadar, executarea unei obligații valabile, asumate contractual, înlătură caracterul injust al îmbogățirii. Pe de altă parte, această normă nu impune ca respectivul titlu juridic să fie încheiat între cel ce afirmă însărăcirea și cel pretins îmbogățit, astfel că existența justei cauze poate avea ca fundament o convenție încheiată între acesta din urmă și un terț. Or, în speță, așa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, pârâtul a primit în patrimoniu imobilul (construcție și teren), în starea în care acesta se afla la momentul cumpărării lui, de la numitul D., plătind, în schimbul bunurilor, așa cum se găseau în momentul vânzării, un preț. Din acest punct de vedere, cauza îmbogățirii pârâtului nu poate fi caracterizată ca injustă, ci este rezultatul executării unui titlu juridic - contractul de vânzare - în care îmbogățitul are calitatea de cumpărător, act în baza căruia a plătit prețul stipulat în contract. Din această perspectivă de analiză, împrejurarea că, în recurs, recurenții au înțeles să reitereze argumentele invocate și în fazele procesuale anterioare, care tind la a demonstra, prin trimitere la probatoriul administrat, o pretinsă disimulare a cauzei vânzării, respectiv utilizarea de către părțile contractului de vânzare a unor mijloace frauduloase, nu au aptitudinea de a susține incidența vreunui motiv de casare din cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a apreciat că nu a fost legal învestită cu analiza valabilității contractului de vânzare încheiat între pârât și numitul D., iar în apel, statuările instanței de prim control judiciar au validat acest raționament. Astfel, dincolo de faptul că în recurs nu pot fi deduse spre analiză critici care să vizeze situația de fapt a cauzei, simpla reiterare în prezenta cale de atac extraordinară a acestor susțineri, fără ca recurenții să arate de ce este nelegală această dezlegare dată de instanță în faza procesuală a apelului se constituie într-o conduită nepermisă în faza procesuală a recursului care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței de control judiciar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. De altfel, se impune a fi observat că niciunul dintre aceste considerente nu puteau influența aprecierea asupra condițiilor materiale ale îmbogățirii fără justă cauză, deoarece, astfel cum s-a arătat deja, nu s-a identificat cauza unică și indivizibilă care le putea demonstra. În considerarea argumentelor anterior evocate care relevă caracterul nefondat al criticilor circumscrise modului în care au fost soluționată cererea reclamanților întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și a raportului de dependență între acest petit și cel accesoriu având ca obiect instituirea dreptului de retenție asupra imobilului menționat în cererea de chemare în judecată, argumentele deduse analizei, prin memoriul de recurs, în mod subsecvent, care vizează îndeplinirea cerințelor impuse de art. 2495 alin. (1) din C. civ., respectiv afirmă caracterul fondat al cererii accesorii, sunt, de asemenea nefondate. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B., împotriva deciziei civile nr. 1007/20.10.2021 pronunțată de Curtea de apel Suceava, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,