ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 125/2021

Pe cale de consecință, nu se poate dispune restituirea, în natură, a terenului intravilan ocupat de S., fără a conduce la încălcarea unor drepturi fundamentale ale unor terțe persoane, iar sancționarea unui abuz al statului nu poate fi corijată prin comiterea unui alt abuz. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 1752/3 iulie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate. Prin decizia nr. 151/23 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele: În cauză, părțile au fost legal citate pentru termenul din 3 iulie 2017, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare, "pentru a se verifica dacă se menține măsura suspendării dosarului în temeiul dispozițiilor art. 244 C. proc. civ..", termen de judecată la care părțile au lipsit, astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate. Instanța, prin încheierea de ședință de la 3 iulie 2017, a revenit asupra măsurii suspendării și a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei, cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare al reclamantului, urmare a nerespectării dispozițiilor art. 85 C. proc. civ., care permit pronunțarea unei hotărâri doar după citarea legală a părților. În rejudecarea apelului, T. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea apelantului reclamant, justificându-și interesul în promovarea acesteia prin prisma împrejurării că este beneficiarul unei promisiuni de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu. Prin încheierea din 14 iulie 2020, Curtea a admis, în principiu, cererea de intervenție accesorie. La termenul din 8 septembrie 2020, avocatul reclamantului a formulat cerere de recuzare a președintelui completului de judecată, judecător B., susținând că aceasta a soluționat litigiul în raport de care s-a dispus suspendarea prezentei cauze, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sens în care a pronunțat decizia civilă nr. 689/7 decembrie 2015. Cererea de recuzare a fost depusă și în scris. Prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 105/15 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins cererea de recuzare formulată. Instanța a reținut că, în cauză, nu se regăsește motivul de recuzare invocat de parte, problemele aduse în discuție prin prezentul apel fiind diferite față de cele analizate și dezlegate de judecătorul recuzat, prin decizia civilă nr. 689/7 decembrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Dolj. Dosarul anterior a avut, ca obiect, constatarea ca fals a raportului de expertiză întocmit de expert U. în dosarul nr. x/1993 al Judecătoriei Craiova și constatarea nulității absolute, pentru o suprafață de 610 m.p., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 mai 1999, încheiat între V., pe de o parte, și G. și I., pe de altă parte, judecătorul recuzat pronunțându-se într-unul dintre ciclurile procesuale din acest dosar, în apelul declarat împotriva soluției de respingere a acțiunii, în limitele aspectelor criticate. În schimb, prin apelul declarat în prezentul dosar, se pune în discuție legalitatea dispoziției nr. 33522/28 martie 2008, emise în aplicarea Legii nr. 10/2001 de Primarul Municipiului Craiova, din perspectiva întinderii dreptului de proprietate cu privire la care reclamantul este îndreptățit la restituirea în natură, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum și pentru suprafața ocupată de S., problemele de drept ce se impun a fi dezlegate fiind, așadar, altele decât cele din dosarul anterior. Chiar dacă prezentul dosar a fost suspendat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2012, aceasta nu presupune automat că judecătorul care s-a pronunțat într-un ciclu procesual în acest dosar ar deveni incompatibil să soluționeze cauza de față, cât timp nu și-a spus punctul de vedere cu privire la aceleași chestiuni litigioase sau cât timp problemele de drept dezlegate în litigiul anterior nu au legătură, în concret, cu cauza de față. Aceasta cu atât mai mult cu cât, ulterior repunerii cauzei pe rol după suspendare în dosarul de față, apelantul și-a manifestat voința de renunțare la judecarea acțiunii în ceea ce îi privește pe S., prin cererea de la dosar apel, ceea ce exclude o analiză pe fondul acestei cereri. De altfel, petentul nu a indicat, în concret, care sunt aspectele comune între cele două cauze sau care ar fi problemele de drept asupra cărora judecătorul recuzat și-a spus părerea și care ar influența soluția din prezentul apel, ridicând dubii în legătură cu imparțialitatea acestuia. În aceste condiții, nu au fost reținute nici argumentele din decizia în interesul legii nr. II/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de vreme ce judecătorul nu este pus în situația de a-și evalua propria hotărâre sau de a reanaliza aspecte litigioase asupra cărora și-a spus, anterior, părerea. Nu în ultimul rând, garanțiile dreptului la un proces echitabil, astfel cum au fost conturate în jurisprudența C.E.D.O., nu presupun, din perspectiva imparțialității obiective a magistratului, ca judecătorul care a soluționat o cauză privind o anumită persoană să nu mai poată lua parte la judecarea unui alt dosar cu aceeași parte, cât timp problemele de drept aduse în discuție și dezlegate de magistratul respectiv sunt diferite, neexistând motive care să legitimeze suspiciunile părții cu privire la imparțialitatea judecătorului. Prin decizia nr. 2244 din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul declarat de reclamant și cererea de intervenție accesorie formulată de T.. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin apelul formulat, reclamantul a criticat, în primul rând, modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 la situația de fapt, susținând că D., cel care i-a vândut drepturile succesorale, a fost singurul coproprietar al imobilului și moștenitor al autoarei L. care a formulat notificare, astfel încât măsurile reparatorii, atât în natură, cât și în echivalent, trebuie să-i fie acordate integral, iar nu doar în cotă de 1/4. Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire". Aceste dispoziții trebuie interpretate și aplicate în corelație cu celelalte prevederi ale legii speciale reparatorii, care definesc calitatea de persoană îndreptățită la măsurii reparatorii. Astfel, art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 menționează că "sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora;(...)", iar, în conformitate cu art. 4 alin. (1) și (2), "în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun", de prevederile prezentei legi beneficiind și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În cazul de față, apelantul reclamant, prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moșteniri autentificat sub nr. x/3 decembrie 2007 de B.N.P. W., a dobândit de la vânzătorul D. întregul patrimoniu al autoarei L., aceasta fiind cea care, împreună cu frații săi, P., Q. și R., a cumpărat imobilul din Craiova, str. x (fost nr. 18), ce face obiectul notificării nr. x/2001, prin actul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1937. O. este, așadar, persoana de la care s-a preluat imobilul, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, dar nu în cotă exclusivă, întrucât aceasta nu era, la data preluării abuzive (anul 1948), proprietar exclusiv al respectivului imobil, ci coproprietar alături de frații săi, în baza actului de vânzare-cumpărare menționat. Este adevărat că, în actul de dobândire, nu se menționează cota fiecărui coproprietar din bunul cumpărat, însă, fiind vorba despre o coproprietate pe cote-părți, aceasta cotă nu poate fi decât prezumată ca fiind egală pentru fiecare cumpărător, respectiv 1/4. Nu a fost primită susținerea apelantului reclamant, în sensul că, în contract, nemenționându-se cota-parte ce revenea fiecărui cumpărător, se presupune că imobilul ar fi fost în stare de codevălmășie, iar nu de coproprietate pe cote-părți. Aceasta, întrucât, din economia normelor care reglementează regimul juridic al proprietății comune, se desprinde concluzia că regula în această materie o constituie coproprietatea pe cote-părți, codevălmășia apărând ca o excepție, prevăzută expres de lege numai în cazul dobândirii bunurilor de către soți, sub regimul matrimonial al comunității de bunuri. De altfel, consacrând legislativ opiniile exprimate în doctrina și practica judiciară conturată în materia regimului juridic al proprietății comune pe vechiul C. civ., art. 634 alin. (2) din actualul C. civ. prevede următoarele: "Cotele-părți sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.". Prin urmare, O. a avut un drept de coproprietate de 1/4 din imobilul teren și construcție situat în Craiova, str. x (actual nr. 12), aceasta fiind cota în care imobilul a fost preluat abuziv de la autoare în anul 1948; prin moștenire, descendentul său, D., cel care a formulat notificarea nr. x/2001 și a vândut, ulterior, apelantului reclamant drepturile succesorale, nu putea dobândi și nu putea fi îndreptățit la măsuri reparatorii pentru acest imobil, conform art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, decât în cota de 1/4. În ceea ce privește dreptul de acrescământ, apelantul invocă prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, susținând că, prin neformularea unei notificări de către descendenții autorilor P., Q. și R., ceilalți coproprietari ai imobilului, cotele cuvenite acestora din imobil reveneau, în temeiul dreptului de acrescământ, lui D., singurul care a formulat, în termen, notificare în temeiul legii speciale reparatorii. Această susținere nu poate fi primită, întrucât art. 4 alin. (4) din Lege prevede, clar, că, de dreptul de acrescământ beneficiază doar moștenitorii persoanei îndreptățite, calitate pe care D. nu a dovedit-o că ar avea-o, potrivit legii, față de ceilalți coproprietari P., Q. și R.. În acest sens, Curtea a reținut că D., fiu al autoarei L., are calitatea de colateral privilegiat față de ceilalți coproprietari, făcând parte din clasa a II-a a persoanelor cu vocație succesorală la moștenirea acestora, clasă care ar fi înlăturată de la moștenire de succesibilii din prima clasă, respectiv de descendenții defuncților P., Q. și R., potrivit art. 659 și art. 672 din vechiul C. civ.. Împrejurarea că descendenții celorlalți coproprietari de la care imobilul a fost preluat abuziv, succesibili din clasa I ai acestora, nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă că aceștia nu au acceptat succesiunile autorilor lor, determinând trecerea dreptului către succesibilii de rang inferior. Așa cum s-a arătat în doctrină și jurisprudență, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 constituie o excepție de la principiul indivizibilității dreptului de opțiune succesorală, în sensul că un succesibil care este îndreptățit să culeagă moștenirea autorului de la care imobilul a fost preluat abuziv și a acceptat această moștenire potrivit dreptului comun nu moștenește imobilul ce face obiectul Legii nr. 10/2001, dacă nu a formulat notificare în termen, în temeiul acestui act normativ. Aceasta nu conferă însă drept la moștenire, inclusiv cu privire la imobilul ce face obiectul legii speciale, succesibilului din clasa subsecventă, întrucât acesta este înlăturat de la moștenirea autorului deposedat de către succesibilii din clasa preferențială, chiar dacă ei nu au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, dar au acceptat succesiunea ca universalitate, potrivit dreptului comun. Altfel spus, excepția operează în sensul că un moștenitor poate să nu moștenească un anumit bun din succesiunea pe care a acceptat-o potrivit dreptului comun, mai precis imobilul ce face obiectul Legii nr. 10/2001, cu privire la care nu a formulat notificare, dar un succesibil care nu moștenește potrivit dreptului comun (fiind înlăturat de la moștenire de succesibilii dintr-o clasă preferențială) nu poate moșteni potrivit legii speciale, nefiind persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2) din Lege. Prin urmare, dreptul de acrescământ nu putea opera în favoarea titularului notificării, D., cât timp acesta nu a făcut dovada că are calitatea de moștenitor legal sau testamentar al celorlalți coproprietari de la care imobilul a fost preluat abuziv. Mai mult, prin contractul autentificat sub nr. x/3 decembrie 2007, reclamantul a dobândit drepturile succesorale doar de pe urma autoarei L., nu și de pe urma celorlalți coproprietari, astfel încât acesta nu poate invoca, în beneficiul său, prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pentru a obține un drept exclusiv la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat. Referitor la susținerea apelantului reclamant, în sensul că, prin acordarea măsurilor reparatorii în natură și în echivalent numai pentru cota de 1/4 din imobil, s-ar fi nesocotit puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 538/2007, pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2006, Curtea a constatat că, prin această hotărâre judecătorească, unitatea deținătoare a fost obligată doar la emiterea dispoziției de soluționare a notificării, iar nu la adoptarea unei anumite soluții cu privire la imobilul notificat, în suprafață totală de 1.960 m.p. Așadar, în cadrul acestui litigiu, nu au fost dezlegate probleme de drept legate de întinderea dreptului apelantului reclamant cu privire la imobilul ce a făcut obiectul notificării sau cu privire la suprafețele ce pot fi restituite în natură, dezlegări care să se impună, cu putere de lucru judecat, cauzei pendinte. Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că, în mod legal, prin dispoziția contestată, s-a reținut că apelantul reclamant este îndreptățit doar la cota de 1/4 din măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilul notificat sub nr. x/2001, prima critică din apelul său fiind neîntemeiată. În ceea ce privește motivul de apel vizând modul de soluționare a cererii formulate în contradictoriu cu pârâții G., H., I. și J., Curtea a constatat, ca o chestiune prealabilă, că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora, în prezenta contestație la Legea nr. 10/2001, a fost invocată la prima instanță și soluționată în sensul respingerii, soluția pe excepție rămânând definitivă prin necriticarea în apel. Examinând legalitatea dispoziției nr. 33522/28 martie 2008, în privința nerestituirii, în natură, a suprafeței de 680 m.p., ocupată de S., Curtea a constatat că aceștia au dobândit, în proprietate, parte din terenul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 mai 1999 de la V., căreia terenul i-a fost restituit prin sentința civilă nr. 1602/24 februarie 1994, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 3904/5 decembrie 1997 a Tribunalului Dolj. La data formulării notificării, unitatea administrativ teritorial nu mai era, așadar, proprietar pe suprafața de 680 m.p., aceasta aflându-se în proprietatea unor persoane fizice. Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, "măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri (… ) c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale". În speță, terenul în suprafață de 680 m.p. a ieșit din patrimoniul unității administrativ teritoriale ca urmare a redobândirii acestuia de către V. printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar, ulterior, a fost înstrăinat pârâților printr-un contract valabil și nedesființat pe căile prevăzute de lege, ipoteză care se regăsește în cea reglementată de art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, când restituirea în natură nu este posibilă. În aceste condiții, în mod legal, pentru această suprafață, reclamantului i s-a recunoscut doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, și acest motiv de apel fiind, prin urmare, nefondat. Neîntemeiată este și critica invocată la pct. 3 din apelul declarat, conform căreia, prin sentința apelată, instanța a respins, greșit, cererea privind obligarea pârâtului să înainteze la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor documentația în vederea evaluării imobilelor imposibil de restituit în natură. Sub acest aspect, Curtea a apreciat că modalitatea concretă de înaintare a propunerilor de acordare a măsurilor compensatorii nu este o chestiune de nelegalitate a dispoziției contestate, privind obligațiile unității deținătoare dintr-o etapă ulterioară emiterii dispoziției de soluționare a notificării, obligații care oricum au variat în funcție de modificările aduse procedurii de stabilire și acordare a despăgubirilor, ultima dintre acestea fiind prin Legea nr. 165/2013. Modul în care unitatea deținătoare înțelege să-și execute obligațiile care-i revin subsecvent emiterii dispoziției, conform Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 165/2013, nu poate fi verificat în prezentul litigiu, întrucât, urmare a contestării dispoziției, nu s-a trecut la etapa ulterioară, cea în care aceste obligații se impun a fi îndeplinite. În aceste condiții, instanța nu poate prezuma un refuz sau o neîndeplinire corespunzătoare de către unitatea deținătoare a obligațiilor ce-i revin în continuare, astfel că neimpunerea unei obligații în acest sens, prin sentința apelată, nu echivalează cu o nesoluționare a cererii și nu atrage nelegalitatea sentinței atacate. Curtea a reținut, în legătura cu imposibilitatea restituirii, în natură, a unei suprafețe mai mari de 208,12 m.p., cât s-a dispus prin dispoziția contestată, că, prin solicitarea de probatorii din 30 iunie 2020, depusă în rejudecarea cauzei după casare, apelantul reclamant a invocat două aspecte neaduse în discuție anterior: pe de o parte, a susținut că se impune verificarea împrejurării dacă suprafața de teren aflată între cei 832 m.p., găsiți liberi, și cea de 680 m.p., aparținând pârâților Oprescu, este ocupată sau nu de detaliile de sistematizare indicate în procesul-verbal nr. x/8 februarie 2006, privind starea de fapt a imobilului (rezervor de apă), iar, pe de altă parte, a contestat modul de calcul al suprafeței pentru care s-a dispus restituirea în natură, potrivit cotei-părți de 1/4, susținând că aceasta trebuia calculată la întreg imobilul de 1.960 m.p., rezultând o suprafață de 489,99 m.p., care, fiind liberă în cadrul celor 832 m.p., trebuia să-i fie restituită în natură. Aceleași aspecte au fost invocate și de intervenient prin cererea de intervenție accesorie. Curtea a considerat că aceste susțineri constituie noi motive de nelegalitate a dispoziției, care nu au fost invocate la prima instanță, și, nefăcând obiectul analizei Tribunalului, nici nu au fost criticate prin apel, astfel că examinarea lor în acest moment procesual nu este posibilă, în raport de limitele efectului devolutiv al apelului. Astfel, se constată că, la prima instanță, reclamantul nu a invocat niciun moment faptul că rezervorul de apă, ghena de gunoi sau extinderea trotuar, ce se află pe suprafețele de 375,5 m.p., 37,5 m.p. și 34 m.p. (conform procesului-verbal nr. x/8 februarie 2006, privind starea de fapt a imobilului) nu ar constitui amenajări de utilitate publică, nesolicitând verificarea împrejurării dacă, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea, în natură, a acestor suprafețe este posibilă. De asemenea, nu a contestat modul de calcul al suprafeței de teren ce poate fi restituită în natură, prin raportare la cota de 1/4 din imobilul notificat, susținând, pe parcursul derulării litigiului la prima instanță, că este îndreptățit la întregul imobil, prin aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără a formula o teză subsidiară, legată de recunoașterea doar a cotei de 1/4 și de modul de calcul al suprafeței pentru care este îndreptățit la restituirea în natură, conform acestei cote. Nici în apelul formulat nu se regăsesc critici în acest sens, calea de atac exercitată vizând, punctual, modul de aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în sensul nerecunoașterii dreptului de acrescământ (primul motiv de apel), nerestituirea, în natură, a suprafeței de 680 m.p., ocupată de S. (motivul 2) și neobligarea pârâtei la înaintea documentației către Comisia Centrală (ultimul motiv de apel). Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata și nici nu se pot face alte cereri noi", iar, în conformitate cu art. 295 alin. (1), "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța". Raportat la aceste dispoziții legale, Curtea a reținut că aspectele noi invocate de apelantul contestator prin cererea de probatorii, prin concluziile orale și scrise, precum și de intervenientul accesoriu prin cererea sa de intervenție constituie noi motive de nelegalitate a dispoziției, ce nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat. În consecință, în considerarea art. 49 alin. (3) și art. 54 C. proc. civ., a respins, ca nefondată, și cererea de intervenție accesorie formulată, în apel, de intervenientul T.. Împotriva încheierii nr. 105/15 septembrie 2020 și a deciziei nr. 2244/29 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul F. și intervenientul T., criticându-le pentru următoarele motive: I. Referitor la încheierea nr. 105/15 septembrie 2020, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de apelantul reclamant în privința judecătorului, membru al completului de judecată, B., recurenții au arătat că aceasta este nelegală și adoptată cu încălcarea reglementărilor referitoare la incompatibilitatea și imparțialitatea judecătorilor. În cadrul dosarului nr. x/2012, recurentul F. a avut calitatea de reclamant, iar intimații Oprescu au avut calitatea de pârâți, dosarul având, ca obiect, constatarea falsului săvârșit de expertul U. și anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare pentru terenul situat în Craiova, județul Dolj. În dosarul respectiv, recurentul reclamant a contestat dreptul pârâtei K. de a primi o suprafață de 680 m.p. teren, care făcea parte din terenul autoarei sale, L., pe care pârâta 1-a obținut ca urmare a unui raport de expertiză fals, întocmit de expertul U.. În prezenta acțiune, a invocat, alături de alte motive de nelegalitate și netemeinicie privind dispoziția emisă de Primarul Municipiului Craiova, și inopozabilitatea sentinței nr. 1602/24 februarie 1994 a Judecătoriei Craiova, întemeiată pe principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești. Prin această sentință, autoarea pârâților Oprescu a primit, în plus față de ceea ce dovedea cu acte, o suprafață de aproximativ 680 m.p., teren situat în centrul Craiovei, deși actele și expertizele efectuate atestau cele susținute recurent. Doamna judecător B. a pronunțat decizia nr. 689/7 decembrie 2015 în dosarul nr. x/2012, în calitate de judecător la instanța de apel. Astfel fiind, judecătorul învestit cu soluționarea prezentei cauze s-a aflat în situația de a-și evalua sau nega propria hotărâre, asupra unor aspecte cu privire la care și-a exprimat deja opinia și asupra cărora a dat o dezlegare jurisdicțională, nefavorabilă recurentului reclamant. Pentru a se asigura imparțialitatea sau, cel puțin, aparența imparțialității pe care le implică un proces echitabil, se impunea ca doamna judecător să se abțină de la judecata cauzei, sens în care nu a procedat. Motivele invocate pentru susținerea acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2012, în care doamna judecător s-a pronunțat, sunt parțial comune cu cele din prezenta cauză și, ca urmare, au existat circumstanțe concrete care au justificat formularea cererii de recuzare. În acest sens, recurenții fac trimitere și la considerentele deciziei în interesul legii nr. II/2007. De asemenea, dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a consolidat de jurisprudența Curții Europene, impune ca judecătorul care a dat o dezlegare jurisdicțională unei situații de fapt să nu mai ia parte la o altă judecată, în cadrul căreia se analizează aceeași situație factuală. Potrivit jurisprudenței europene, imparțialitatea se definește ca fiind absența oricărei prejudecăți sau oricărei idei preconcepute privitoare la soluționarea procesului. În privința imparțialității obiective a judecătorului, trebuie menționat că aparențele au un rol decisiv, motiv pentru care, în jurisprudența C.E.D.O., s-a arătat că, pentru a se garanta justițiabilului imparțialitatea în soluționarea unei cauze, este necesar ca judecătorul să se abțină sau acesta să fie recuzat. Faptul că prezentul dosar a fost suspendat până la soluționarea dosarului nr. x/2012 este dovada certă a legăturii dintre cele două litigii. Lipsa de imparțialitate a doamnei judecător este augmentată de faptul că aceasta nu a formulat, cel puțin formal, cerere de abținere. Dacă s-ar fi abținut, ar fi făcut dovada bunei-credințe, fiind, astfel, clar și evident că a abordat speța cu părtinire, prin prisma soluției anterioare, ceea ce este de natură să-i afecteze imparțialitatea. Recurenții au solicitat, pentru acest motiv, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, pentru a fi soluționată de un complet de judecată imparțial. II. Referitor la decizia nr. 2244/29 septembrie 2020, recurenții au susținut nelegalitatea hotărârii, pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, considerând, în mod greșit, că nu a fost învestită cu cereri privind restituirea, în natură, a imobilului; astfel, a menținut dispoziția nelegală a intimatului pârât, privind modalitatea de restituire prin acordarea de despăgubiri, deși terenul ce face obiectul litigiului ar putea fi restituit în natură, fiind teren liber. Prin urmare, a fost încălcat principiul legal rezultat din interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Deși s-a decis ca apelantului i se cuvine cota de 1/4 din suprafața totală a imobilului notificat, în mod greșit i s-a acordat drept de proprietate pentru 1/4 din terenul liber, în loc să i se acorde 1/4 din suprafața totală solicitată.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii speciale, în sensul că: - a aplicat și interpretat, în mod greșit, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește dreptul de acrescământ; - a decis, în mod greșit, că apelantul reclamant este îndreptățit la cota de 1/4 din măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilul notificat sub nr. x/2001 și, în plus, chiar și pentru această cotă de 1/4 din imobil, deși exista teren liber ce putea fi restituit în natură, s-a dispus acordarea de despăgubiri/compensații.

Instanța de apel nu a motivat, în fapt și în drept, modalitatea aleasă de restituire a proprietății, parțial prin despăgubiri, alegând să considere că nu a fost învestită cu o asemenea critică și solicitările de probatorii constituie noi motive de nelegalitate a dispoziției.

Hotărârea nu este întemeiată pe probele existente la dosarul cauzei, instanța de apel refuzând să administreze probe suplimentare (cu excepția înscrisurilor aflate la dosar) în legătură cu imposibilitatea restituirii, în natură, a unei suprafețe mai mari de 208,12 m.p., cât s-a dispus prin dispoziția contestată. Curtea nu a observat nici notele scrise depuse la instanța de fond, aflate la dosar, prin care reclamantul a solicitat restituirea, în natură, a suprafeței de 1.960 m.p., teren situat în str. x, Craiova. În acest context, motivarea instanței de apel se rezumă la imposibilitatea restituirii terenului ocupat de pârâții intimați Oprescu, deși, din întregul solicitat, suprafața acestora este de 640 m.p.; or, apelantul reclamant nu s-a limitat a solicita doar terenul ocupat de S., ci a pretins restituirea întregului teren, care se regăsește liber pe același amplasament. În concluzie, apelantului i s-a recunoscut dreptul de reconstituire a proprietății pentru o pătrime din terenul solicitat de autorul sau, dar i s-a acordat reparație parțială în natură (deși exista teren liber) și reparație parțială în echivalent, fără să existe o justificare obiectivă și rezonabilă. Dreptul stabilit de Primăria Municipiului Craiova și însușit prin hotărârile din prezenta cauza privește suprafața de 1/4 din 1.960 m.p., iar nu de 1/4 din 832,5 m.p., suprafață liberă. Instanțele au încălcat principiul restituirii, în natură, a imobilelor preluate abuziv, consacrat de art. 1, art. 7, art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, și care prevalează în raport cu acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în contextul în care reclamantul a optat pentru această din urmă formă de reparație doar în subsidiar. Ca atare, era îndreptățit la restituirea, în natură, a suprafeței de teren de 489,99 m.p., iar nu doar de 208,12 m.p., cât s-a acordat prin dispoziția contestată, menținută de ambele instanțe. Din examinarea deciziei recurate, reiese că instanța de apel a făcut confuzie între terenul liber de 832.5 m.p. și terenul ocupat de trotuar, ghenă, rezervor de apă, în suprafață de 447 m.p. În mod nelegal, Curtea a considerat că susținerile reclamantului sunt motive noi, invocate în apel, câtă vreme acesta a contestat, de la început, modul de calcul al terenului retrocedat în natură. Fiind sesizată cu acțiune în anularea dispoziției nr. 33522/2008, instanța avea obligația de a analiza, în integralitate, obiectul cererii și, în baza rolului activ, trebuia să dispună efectuarea de probe și să se pronunțe pe baza acestora asupra cererii de restituire, în natură, a suprafeței totale, urmând să aprecieze dacă reclamantul este îndreptățit numai la 1/4 din întreaga suprafață solicitată. Criticile formulate prin acțiune și prin motivele de apel vizează întreaga dispoziție nr. 33522/2008 emisă de Primarul Municipiului Craiova și, prin urmare, s-a criticat, implicit, și atribuirea, în natură, numai a suprafeței de 208,12 m.p. Contrar motivării deciziei recurate, s-a contestat decizia de restituire sub toate aspectele, situație ce rezultă din modul de redactare a acțiunii, apelantul evidențiind, în mod amplu, dreptul de acrescământ. Dacă instanța a considerat că nu se aplică art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu privire la dreptul de acrescământ, nefiind întrunite condițiile textului de lege, trebuia să se pronunțe asupra restituirii, în natură, a întregii suprafețe de teren pentru cota de 1/4 (la care a considerat că este îndreptățit reclamantul, respectiv pentru suprafața de 489,69 m.p.). În ceea ce privește aspectul referitor la terenul ocupat de familia Oprescu, acesta a fost soluționat irevocabil prin decizia nr. 174/2020 a Curții de Apel Craiova, situație în care nu se mai poate repune în discuție atribuirea terenului respectiv în natură. Cu certitudine, s-a solicitat restituirea, în