ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1215/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Iași reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei față de reclamantă, în sumă de 5.777.153,58 RON, cuprins în factura nr. x/02.05.2017, reprezentând regularizare consum apă pentru perioada 28.11.2013-28.02.2017, să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei față de reclamantă, în sumă de 157.138,57 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate la debitul principal în cuantum de 5.777.153,58 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin încheierea de ședință din data de 05 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția civilă, s-a respins cererea reclamantei de sesizare a Parchetului cu privire la cercetarea falsului, raportat la dispozițiile art. 307 din C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1859 din 29 noiembrie 2019, Tribunalul Iași, secția civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 748 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de A. S.A. împotriva încheierii din data de 05.09.2018 și a sentinței nr. 1858 din 29.11.2018, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 748 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.A.. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Iași, considerând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., în ceea ce privește soluția pronunțată asupra apelului formulat împotriva încheierii din 05.09.2018, instanța încălcând normele de procedură prevăzute art. 304 - 307 C. proc. civ., și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., decizia fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță. În acest sens, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, a formulat următoarele critici: În ceea ce privește cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. motivat de faptul că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 304-307 C. proc. civ.: Raționamentul instanței de apel potrivit căruia "premisa menționată (indicarea autorului falsului sau a complicelui acestuia) este obligatorie pentru a se putea discuta de sesizarea parchetului pentru cercetarea falsului, măsura sesizării fiind la dispoziția instanței" este eronat, din interpretarea dispozițiilor art. 307 C. proc. civ. rezultând fără putință de tăgadă că singura chestiune lăsată la aprecierea instanței privește posibilitatea suspendării judecății procesului civil până la soluționarea procesului penal, în măsura în care este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, sesizarea parchetului în vederea cercetării falsului fiind obligatorie. Pe de altă parte, instanța de apel, deși a apreciat în mod corect că nu s-ar putea reține lipsa interesului reclamantei în promovarea apelului cu privire la această dispoziție a instanței de fond din încheierea de ședință din data de 05.09.2018, totuși a statuat în mod nelegal că soluția de respingere a cererii de sesizare a Parchetului pentru cercetarea falsului este întemeiată din perspectiva lipsei de utilitate a înscrisului defăimat ca fals în ansamblul probator din cauză. Din această ultimă perspectivă, urmează să se constate că înaintarea unui înscris denunțat ca fals Parchetului competent, în vederea cercetării falsului, este o obligație a instanței civile, atunci când este învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., indiferent dacă înscrisul denunțat ca fals este sau nu determinant pentru soluționarea cauzei, ipoteză care nici nu este avută în vedere de textul de lege. Pe de altă parte, procesul-verbal în discuție este esențial în soluționarea fondului cauzei, în cuprinsul acestuia consemnându-se pentru prima dată indexul de 7 cifre al contorului, respectiv x, contestat de către reclamantă atât în acțiunea introductivă, în calea de atac a apelului, cât și în totalitatea notificărilor anterioare și care a stat la baza emiterii facturii contestate de reclamantă. În concluzie, intimata a depus un exemplar al procesului-verbal ce poartă o semnătură falsificată în susținerea argumentelor expuse în întâmpinare, persoana a cărei semnătură a fost falsificată de către reprezentanții pârâtei nu își însușește semnătura și nici celelalte mențiuni din cuprinsul exemplarului procesului-verbal depus de B. și care nu se regăsesc în exemplarul original ce se află în posesia A.; fapta de contrafacere a semnăturii reprezentantului reclamantei și de alterare a înscrisului, prin adăugarea unor mențiuni, urmată de depunerea acestuia în fața instanței de fond în vederea producerii unor consecințe juridice, constituie conținutul infracțiunii de fals material, incriminat de art. 322 C. pen. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că decizia este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, sub următoarele aspecte: În mod contrar celor reținute de instanța de apel și în conformitate cu doctrina invocată, instanța învestită cu o acțiune în constatare trebuie să cerceteze atât împrejurările în care s-a executat contractul, cât și clauzele contractuale, în vederea înlăturării incertitudinii cu privire la existența dreptului reclamantului sau inexistența dreptului pârâtului, după caz. În absența cercetării condițiilor contractuale care, potrivit art. 1270 C. civ., constituie legea părților, instanța de apel a eludat cu bună-știință înțelegerea părților și caracterul obligatoriu al dispozițiilor contractuale. Cu alte cuvinte, stipularea altor obligații în sarcina părților ("corectarea unei erori materiale"), independent de voința lor, prin raportare la conținutul inițial al contractului, fără a se respecta regula simetriei în ceea ce privește modificarea contractului (mutus consensus, mutus dissensus), semnifică o încălcare a principiului obligativității contractului. În ceea ce privește afirmația privind inadmisibilitatea cercetării de către instanță a împrejurărilor în care s-a executat contractul care, din perspectiva Curții de Apel Iași, ar fi admisibilă doar în cadrul unei acțiuni în răspundere contractuală, solicită să se constate că este neîntemeiată, în lege nefiind stipulată o condiționare de acest fel, un astfel de raționament fiind lipsit de fundament juridic. Pe de altă parte, prin formularea prezentei acțiuni, reclamanta nu a solicitat tragerea la răspundere a intimatei, astfel încât să fie necesar a fi analizate condițiile răspunderii civile - faptă ilicită, culpă și legătură de cauzalitate, ci să se constate inexistența dreptului de creanță al intimatei din perspectiva înțelegerii părților, consfințită în contract, cu privire la partea căreia îi revenea obligația contractuală de verificare a indexurilor contorului și situațiile expres prevăzute în contract în care se poate face regularizarea unei facturi și modalitatea de efectuare a regularizării. Prin urmare, argumentele Curții de Apel Iași referitoare la incompatibilitatea dintre solicitările formulate și obiectul acțiunii sunt neîntemeiate. Susține că, potrivit clauzelor contractuale, determinarea consumurilor prin citirea contorului se face în prezența ambelor părți, ca regulă, însă întotdeauna de către reprezentanții operatorului B., apărările acestuia bazându-se pe o interpretare trunchiată a prevederilor contractuale care prevedeau clar procedura pentru comunicarea consumului. Consideră că intimata nu își poate invoca propria culpă în încercarea de recunoaștere sau de valorificare a unui drept. Precizează că nu există un temei contractual care să confere intimatei posibilitatea de a efectua regularizarea după 4 ani, factura fiind nelegal emisă. În consecință, în speța dedusă judecății, reclamanta consideră că se află în situația în care ar trebui să suporte, pentru a doua oară, un cost din bugetul propriu, în sumă de aproximativ 1.000.000 euro care, dacă ar fi fost înregistrat la nivelul fiecărui an, ar fi fost în integralitate recunoscut de către ANRE drept cost eligibil. Recurenta mai arată că, deși toate argumentele prezentate în cererea de recurs au fost expuse și în fața instanței de fond, totuși prima instanță nu a arătat motivele pentru care acestea au fost înlăturate, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar instanța de apel în mod nelegal a considerat că "argumentarea a fost invocată direct în apel, cu ignorarea prevederilor art. 478 C. proc. civ.." și "nicio obligație de motivare a respingerii acestei apărări nu revenea instanței prin raportare la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ..".

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 06 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 748 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Termenul pentru judecata recursului în ședință publică, cu citarea părților, a fost fixat după repartizarea în sistem ciclic a cauzei altui complet de judecată, având în vedere desființarea Completului nr. 6 începând cu data de 9 aprilie 2021 conform Hotărârii din 31 martie 2021 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție coroborată cu Hotărârea nr. 8 din 27 ianuarie 2021 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărările formulate în cauză La data de 10 august 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea în totalitate a deciziei instanței în apel. La data de 31 august 2020, recurenta-reclamanta a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, solicitând înlăturarea apărărilor acesteia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, în cauza dedusă judecății, reclamanta a formulat o acțiune în constatarea inexistenței dreptului de creanță cuprins în factura de regularizare emisă de pârătă pentru consumul de apă suplimentar în perioada 2013-2017. Prin încheierea din data de 5.09.2018, instanța de fond a respins cererea reclamantei de înscriere în fals împotriva procesului-verbal de citire a contorului, reținând că nu e un înscris determinant în soluționarea cauzei. Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată reținând, în esență, că reclamanta este obligată să achite cantitatea de apă utilizată, ea plătind de 10 ori mai putin dintr-o eroare de citire a apometrului, din culpa ambelor părți și că eventualul său prejudiciu cauzat de facturarea cu întârziere a consumului real de apă este nerelevant în acțiunea în constatare, fără angajarea vreunei forme de răspundere. Instanța de apel a respins apelul reclamantei, constatând că măsura sesizării parchetului pentru fals nu este imperativă în condițiile în care partea are posibilitatea de a se adresa direct organelor penale, iar suspendarea procesului și sesizarea parchetului, împreună, au ca premisă esențială indicarea autorului, instanța având posibilitatea de a decide dacă sesizează sau nu parchetul. În plus, a reținut lipsa de utilitate a înscrisului defăimat. Pe fond, a reținut că situația de fapt în privința consumului este neechivocă, acesta calculându-se prin înmulțirea cu 10 a indexului contorului de 6 cifre și că eroarea în citirea apometrului nu poate înlătura obligația reclamantei de a plăti întreaga apă consumată. A apreciat că împrejurările ce țin de executarea contractului și răspunderea contractuală nu pot fi analizate pe calea unei acțiuni în constatare și a reținut că argumentele privind posibilitatea aplicării Legii nr. 123/2012 au fost invocate direct în apel. Prin critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 304-307 C. proc. civ. atunci când a considerat că măsura sesizării parchetului, fiind la dispoziția instanței, nu este una imperativă, în realitate, singura chestiune lăsată la aprecierea instanței privește posibilitatea suspendării judecății procesului civil până la soluționarea procesului penal, în măsura în care este indicat autorul falsului sau complicele acestuia. Înalta Curte apreciază că, deși corecte afirmațiile recurentei, ele nu sunt de natură a determina, în prezenta cauză, desființarea hotărârii recurate și a încheierii de primă instanță atacate. Aceasta pentru că cel de-al doilea aspect analizat de către instanțele de fond și anume lipsa de utilitate a înscrisului defăimat ca fals în ansamblul probator din cauză a fost, contrar susținerilor recurentei, considerat esențial în adoptarea soluției de respingere a cererii de sesizare a parchetului. De principiu, în măsura în care un înscris încuviințat ca probă a fost defăimat ca fals iar partea care l-a propus declară că insistă a se folosi de el, instanța îl înaintează parchetului pentru cercetarea falsului, opțională fiind suspendarea cauzei, chestiunea fiind lăsată la aprecierea instanței, cu condiția să fi fost indicat autorul falsului. Rațiunea instituirii acestei proceduri este aceea de a oferi certitudinea că înscrisurile utilizate ca probă pentru pronunțarea unei soluții legale și temeinice, care reflectă adevărul judiciar, au un conținut conform cu realitatea pretinsă de partea care îl exhibă. Cu toate acestea, în măsura în care respectivul înscris își pierde valoarea probatorie, fiind înlăturat din ansamblul dovezilor utilizate în cauză de instanța care judecă litigiul, interesul în utilizarea acestei proceduri în fața instanței civile dispare, partea având la dispoziție, în cazul în care apreciază că acesta este fals, plângerea penală directă la parchet. În cauză, instanța de recurs reține că, inițial, instanța de fond a încuviințat proba cu înscrisuri, între care și procesul-verbal în care s-a consemnat indexul la demontarea contorului, înscris referitor la care reclamanta contestă semnătura reprezentantului său și celelalte mențiuni, denunțându-l ca fiind contrafăcut. Cu toate acestea, prima instanță a revenit asupra dovezii primite, considerând că înscrisul respectiv nu are un caracter util și înlăturându-l astfel din sistemul probator întrucât a apreciat că teza în sprijinul căreia era propus este nerelevantă în economia speței. Instanța de apel a validat această concluzie, corectă, contrar susținerilor recurentei, întrucât, ceea ce se contestă în cauză, nu sunt cifrele care compun indexul propriu-zis, ci modul de calcul al consumului real de apă prin raportare la aceste cifre. Or, această împrejurare a fost dovedită și cu alte mijloace de probă, motiv pentru care, semnat sau nu de către reprezentantul reclamantei, înscrisul ce conține cifrele contorului, la momentul demontării acestuia, nu reprezintă proba esențială care a stat la baza calculării debitului. Prin urmare, criticile cu privire la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 304-307 C. proc. civ. de natură a atrage nulitatea încheierii atacate, sunt nefondate. În ceea ce privește motivul de recurs formulat în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța învestită cu o acțiune în constatarea inexistenței unui drept de creanță, trebuie să cerceteze atât împrejurările în care s-a executat contractul, cât și clauzele contractuale, în vederea înlăturării incertitudinii cu privire la existența dreptului reclamantului sau inexistența dreptului pârâtului, după caz. Reproșează instanței de apel că a eludat cu bună-știință înțelegerea părților și caracterul obligatoriu al dispozițiilor contractuale, stipulând în sarcina sa alte obligații, străine de contract. Învederează că nu a solicitat tragerea la răspundere a intimatei, astfel încât să fie necesar a fi analizate condițiile răspunderii civile - faptă ilicită, culpă și legătură de cauzalitate, ci doar să se constate inexistența dreptului de creanță al intimatei din perspectiva înțelegerii părților, consfințită în contract, cu privire la partea căreia îi revenea obligația contractuală de verificare a indexurilor contorului și situațiile expres prevăzute în contract în care se poate face regularizarea unei facturi și modalitatea de efectuare a regularizării. Critica este nefondată. Astfel, corect a reținut instanța de fond că interpretarea clauzelor contractuale în privința drepturilor și obligațiilor părților și stabilirea răspunderii contractuale în sarcina părții care nu și-a respectat aceste obligații, nu pot fi analizate și sancționate pe calea unei acțiuni în constatare, ci a uneia în realizare. Cu atât mai mult problema culpei nu reprezintă un element al acțiunii în constatare, ci al uneia în răspundere contractuală, iar existența unui cadru legal sau contractual în care poate fi emisă o factură de regularizare nu poate fi verificată decât prin interpretarea textelor de lege aplicabile în cazul furnizării de utilități și a clauzelor contractului încheiat în baza acestora. De altfel, chiar susținerile recurentei referitoare la aplicarea principiului forței obligatorii a contractului sau la situația intimatei care își invocă propria culpă, sunt aspecte ce nu pot fi analizate decât în cadrul mecanismului răspunderii contractuale în care prejudiciul este suportat proporțional cu culpa fiecărei părți. Prin urmare, în cauză nu se pune problema existenței sau inexistenței dreptului de creanță materializat în factura de regularizare emisă, ci a cantității de apa consumate, a modalității în care acest consum a fost înregistrat și facturat și a culpei părților contractante în îndeplinirea obligațiilor asumate, aspecte care, astfel cum corect a reținut și instanța de apel, excedează limitelor de apreciere ale unei acțiuni în constatare, fiind de natura unei acțiuni în răspundere contractuală. Față de aceste constatări, apare ca lipsită de relevanță critica privind nepronunțarea instanțelor asupra incidenței dispozițiilor Legii nr. 123/2012 privind înregistrarea debitului drept cost eligibil. Pentru aceste considerente, reținând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.