ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1194/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1821 din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B.,C. împotriva deciziei nr. 119/A din 5 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, respectiv a încheierilor de ședință din 11 decembrie 2019 și 15 ianuarie 2020 ale aceleiași instanțe.

Au fost obligați recurenții-reclamanți la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-pârât Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 16 octombrie 2020, sub nr. x/2020, contestatorii A., B. și C. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1821 din 30 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2011, întemeiată pe dispozițiile art. 318 din C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei contestate și rejudecarea recursurilor declarate.

În motivarea contestației în anulare astfel exercitate, contestatorii au susținut în esență că nu au fost analizate: motivul II de casare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care s-a criticat hotărârea din apel apreciindu-se că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motivul III.2 de casare, prin care s-a criticat că hotărârea din apel este nelegală întrucât instanța de apel nu a asigurat remediul pentru nerespectarea principiilor oralității dezbaterii și al contradictorialității, încălcate de către prima instanță, precum și motivul III.3 de casare prin care s-a arătat că instanța de apel nu a motivat respingerea motivului de apel referitor la refuzul primei instanțe de a uni cu fondul excepția de inadmisibilitate, având în vedere că soluționarea acestei excepții impunea administrarea de probe.

De asemenea, se apreciază că instanța a cărei hotărâre este contestată nu s-a pronunțat pe motivul VI.1 de casare, prin care s-a arătat că hotărârea din apel nu a analizat efectele inaplicabilității hotărârii CEDO din cauza D. și alții contra României; motivul VI.2 de casare, prin care s-a susținut că decizia instanței de apel este nelegală chiar și în ipoteza în care s-ar reține aplicabil speței raționamentul CEDO din cauza D. și alții contra României, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva hotărârii CEDO din 24 oct. 2017 în cauza Dickmann și Gion c.României și motivul VI.3 de casare, prin care s-a criticat decizia instanței de apel care a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO din perspectiva interpretării noțiunii de "bun", generată de înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților în evidențele de carte funciară (cu aplicarea greșită a art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996) și efectele hotărârilor CEDO în materia efectelor înscrierii în cartea funciară.

Nu în ultimul rând apreciază contestatorii că nu au fost analizate: motivul VII de casare prin care s-a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a art. 6 și 7 din Legea nr. 213/1998 (inclusiv din perspectiva caracterului declarativ și nu constitutiv de drepturi al unei hotărâri de guvern de inventariere a bunurilor), respectiv nu a analizat condiția de admisibilitate a revendicării prevăzută de prevederile speciale ale deciziei ICCJ nr. 33/2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, atunci când nu e perturbată siguranța circuitului civil, imobilul fiind în posesia statului, motivul VIII de casare prin care s-a invocat nelegalitatea deciziei din apel din perspectiva neanalizării încălcării art. 6 par. 1 din CEDO și efectele hotărârii din 6 noiembrie 2012 în cauza Miu c. României și motivul IX de casare subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care au criticat decizia din apel întrucât a încălcat dreptul reclamanților la nediscriminare prevăzut de art. 14 din CEDO și de Protocolul nr. 12 la CEDO.

Se apreciază că era obligația instanței de a pronunța o hotărâre care cuprinde motivele pe care se întemeiază, în raport cu art. 6 din CEDO, premisa formulării contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II a constituind-o modalitatea de motivare omisivă a hotărârii instanței de recurs, în sensul că aceasta nu a analizat toate motivele de recurs, argumentele invocate de către contestatori în susținerea recursului având o individualitate distinctă, care implicau cu necesitate pronunțări exprese, cu raționamente logico-juridice independente unele de altele și de motivare generică bazată pe argumente generale, fără a fi aplicate cazului concret.

Mai mult, susțin contestatorii, analizarea în bloc a motivelor de casare invocate la punctele VI-IX din memoriul de recurs nu corespunde unei analize și cercetări concrete, conforme atât standardului național de motivare a unei hotărâri consacrat de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865), cât și din perspectiva standardului de protecție al CEDO în această materie. O analiză conformă acestui standard ar fi impus o motivare asupra uneia dintre problemele de esență ale litigiului/recursului, respectiv dacă, prin soluția pronunțată în cauză - respingerea pe o excepție de inadmisibilitate a acțiunii, dreptul de acces la justiție al contestatorilor este atins în substanța sa, dacă are un scop legitim și dacă există un raport de proporționalitate.

Din acest punct de vedere nu poate fi considerată o soluție motivată ca cea a instanței de recurs, prin care s-a reținut doar generic:

"raționamentul logico-judiciar pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția este corect și în concordanță cu normele din dreptul intern și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului", având în vedere că au invocat că există o diferență de protecție a drepturilor fundamentale în dreptul intern față de dreptul convențional, ceea ce implică analiza argumentată a modului în care se rezolvă aplicarea art. 20 din Constituție în cauză și hotărârile CEDO invocate cu prioritate.

Contestatorii susțin că, deși au învederat prin motivele de recurs argumentele greșitei soluționări a cauzei pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, inclusiv cele de tip CEDO posterioare hotărârii din cauza D. și alții c. României, instanța nu le-a analizat, ci s-a limitat să cerceteze doar motivele de casare care ar fi susținut soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, motivând în abstract că soluția instanței de apel ar fi corectă, fără să cerceteze nimic din motivele de recurs în care se invoca nemotivarea/neanalizarea motivelor de apel, respectiv nu a cercetat tocmai acele motive de recurs bazate pe un raționament logico-judiciar diferit de al instanței de apel.

Instanța de recurs a precizat că este suficient ca o hotărâre să cuprindă motive de fapt și de drept suficiente care furnizează părților dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios analizate de judecător, când, în realitate, hotărârea pronunțată chiar de această instanță nu este aptă să convingă părțile asupra unei reale și complete analize a tuturor criticilor recursului.

În aceste condiții, consideră contestatorii, se impunea ca instanța de recurs să furnizeze o motivare corespunzătoare fiecăreia dintre motivele de recurs mai sus expuse, deoarece forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Se mai susține că motivarea instanței de recurs ar fi trebuit să conțină o minimă analiză în concret a limitării dreptului de acces la o instanță prin raportare la criticile recurenților privind greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, în privința căreia recurenții au invocat raționamentul CEDO din hotărârea din cauza Albina c. României, care este pe deplin incident și în analiza lipsei motivării deciziei atacate.

Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

În continuare, contestatorii au amintit hotărâri ale instanțelor naționale și internaționale în cadrul cărora s-a reținut, printre altele, că "obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția", că "motivarea trebuie să fie coerentă, clară și lipsită de ambiguități și de contradicții. Ea trebuie să permită urmărirea unui raționament care a condus judecătorul la aceasta. Motivarea trebuie să exprime respectarea de către judecător a principiilor enunțate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în special respectarea drepturilor la apărare și dreptul la un proces echitabil. Motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloacelor de apărare. Această garanție este esențială deoarece permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate și deci că judecătorul le-a avut în vedere" sau că "între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție se înscrie și obligația tribunalelor de a-și motiva hotărârile; deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției. Altfel spus, art. 6 îi atribuie "instanței" obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora și fără a fi înțeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument".

De asemenea, s-au adus argumente rezultate din conținutul hotărârilor pronunțate de CEDO în mai multe cauze cum ar fi Boldea c. României, Ruiz Torija împotriva Spaniei, Perez împotriva Franței, Van de Hurk împotriva Olandei, Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Helle împotriva Finlandei, Georgiadis contra Greciei, etc.

Astfel, contestatorii au solicitat să se anuleze hotărârea atacată, făcând aplicarea principiilor rezultate atât din dreptul intern (art. 261 pct. 5 C. proc. civ.), cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6 din Convenție, care impun obligativitatea motivării unei hotărâri, ca o fațetă intrinsecă a dreptului la un proces echitabil, care implică atât obligația instanțelor naționale de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, cât și indicarea cu claritate a motivelor pe care își întemeiază deciziile și examinarea problemelor esențiale care îi sunt supuse aprecierii.

Analizând hotărârea atacată din perspectiva motivării în sensul jurisprudenței interne, dar și jurisprudenței CEDO, se solicită ca instanța să asigure pe această cale remediul intern pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, constatând că hotărârea atacată nu răspunde exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva pronunțării motivate asupra tuturor motivelor de recurs mai sus expuse.

Pentru toate motivele de fapt și de drept arătate în cuprinsul contestației în anulare s-a solicitat anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului, pentru a putea fi cercetate toate motivele de recurs rămase necercetate.

Examinând contestația în anulare în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 318 alin. (1), teza a 2-a C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil în cauză raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul litigiului inițial în a cărei cale extraordinară de atac ne aflăm), se constată că, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestatorii au susținut în esență că nu au fost analizate motivele II, III.2, III.3, VI.1, VI.2, VI.3, VII, VIII și IX de casare invocate în cadrul cererii de recurs și apreciază că era obligația instanței de a pronunța o hotărâre care să cuprindă motivele pe care se întemeiază, în raport cu art. 6 din CEDO, iar analizarea în bloc a motivelor de casare invocate la punctele VI-IX din memoriul de recurs nu corespunde unei analize și cercetări concrete, conforme atât standardului național de motivare a unei hotărâri consacrat de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865), cât și din perspectiva protecției instituită de CEDO în această materie.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865) reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Din această perspectivă, raportat și la garanțiile date de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei și de circumstanțele acesteia. Astfel, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă însă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că necercetarea unui motiv de recurs în înțelesul art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. (1865) trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865) neimpunând judecătorului reluarea întocmai a motivelor de recurs invocate în cererea de recurs, practica judiciară în materie stabilind că acesta poate sintetiza cererile formulate astfel încât să se răspundă în esență susținerilor părților.

Or, din conținutul deciziei recurate nu rezultă că instanța de recurs a omis a cerceta vreunul din motivele de casare inserate în cuprinsul cererii cu care a fost învestită care să atragă incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. (1865), așa cum se va arăta în continuare.

Astfel, sub un prim aspect contestatorii invocă omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul II de casare sub aspectul criticii prin care s-a invocat necesitatea unei motivări decurgând dintr-o analiză comparativă privind norma mai favorabilă (internă sau convențională) protecției dreptului de proprietate al contestatorilor, ce se impunea în dovedirea admisibilității acțiunii în revendicare, admisibilitate care era justificată în virtutea principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă, în raport de art. 20 din Constituție.

În cadrul deciziei ce face obiectul prezentei analize s-a arătat în analiza motivului de recurs invocat de către contestatori că:

"Instanța de apel a motivat că prin hotărârile mai sus arătate, care sunt obligatorii, s-a lămurit în ceea ce privește acest tip de acțiuni în revendicare, care este sensul noțiunii de "bun actual" din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și care este modalitatea de rezolvare a concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, și legea generală, C. civ., respectiv, în ce condiții poate fi acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în procesele de revendicare a unor imobile care cad în sfera de aplicare a legii speciale (situație particulară cu privire la care instanțele de fond au statuat că nu se regăsește în procesul pendinte).

În evaluarea excepției inadmisibilității, instanța de apel a motivat că soluția s-a impus, pe de o parte, în considerarea dezlegărilor date normelor de drept invocate ca temei de drept în jurisprudența națională și a Curții Europene iar, pe de altă parte, în considerarea circumstanțelor particulare ale cererii deduse judecății - cerere de revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, îndreptată împotriva entității deținătoare a imobilului, imobil pentru care părții reclamante nu i s-a recunoscut un drept actual de proprietate și pentru care aceasta nu a urmat calea legii speciale.

În atare condiții, solicitarea părții reclamante de a obține răspunsuri detaliate la argumentele prin care pretindea statuări privind inexistența unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul legii speciale și necesitatea protejării dreptului de proprietate ori privind existența unei incompatibilității între soluția de inadmisibilitate și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în considerarea caracterului mai favorabil al normelor de drept convenționale, se dovedește a fi excesivă, întrucât aceste probleme au fost analizate și dezlegate în cuprinsul hotărârilor din cauza D. ș.a. contra României și nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care instanța de apel a făcut trimitere".

Ca atare, nu pot fi primite susținerile contestatorilor referitoare la împrejurarea că instanța de recurs nu ar fi analizat aceste motive de recurs, argumentele instanței fiind expuse în cadrul hotărârii atacate, așa cum rezultă din paragrafele anterior citate.

De altfel, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța a omis să cerceteze și motivul de recurs prin care s-a invocat incidența în cauză a raționamentului CEDO din cauzele ulterioare hotărârii din cauza pilot D. și alții c. României (2010): Dickmann și Gion c. României, Miu c. României, invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. (motivul II de casare).

Cu privire la acest aspect instanța de recurs a arătat că " prin argumentele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea reclamantă, în realitate, nu pretinde o lipsă de motivare a hotărârii recurate, ci apreciază că se impunea o altă motivare, fundamentată pe un raționament logico-judiciar diferit decât cel expus de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, sub motiv că unele dintre argumentele invocate în apărare, dacă ar fi fost corect examinate și altfel motivate, ar fi impus soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii.

O astfel de manieră de susținere a criticii de nelegalitate, care nu se întemeiază pe hotărârea recurată, nu este permisă, știut fiind că instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, are obligația de a motiva, într-o manieră coerentă, propriul raționamentul logico-juridic pe care și-a fundamentat soluția și că motivarea din decizia recurată se analizează de instanța de recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ..".

De asemenea, cauzele Dickmann și Gion c. României, respectiv, Ana Ionescu și alții c. României, etc. au fost analizate de către instanța de recurs, apreciindu-se că în cadrul acestora părțile litigante aveau obținute hotărâri definitive de constatare a nelegalității confiscării bunurilor de către statul comunist și de recunoaștere a unui drept de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra bunurilor preluate de statul comunist, adică dețineau un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Relativ la argumentul referitor la ineficiența sistemului reparator instituit de statul român prin Legea nr. 165/2013, s-a apreciat că este invocat formal, întrucât "mecanismul de restituire, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 165/2013, a fost instituit în favoarea persoanele deposedate de bunuri în perioada comunistă care au urmat procedurile legilor speciale de reparație și care dețin titluri valabile cu privire la drepturile pretinse, ceea ce nu a afirmat și demonstrat partea reclamantă în procesul pendinte".

Ca atare, aceste aspecte au fost analizate în cadrul motivării hotărârii a cărei anulare se solicită, astfel încât nu pot fi primite susținerile contestatorilor care tind în realitate a solicita instanței învestită cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare să facă propria judecată de valoare asupra fondului cauzei, ceea ce nu este permis conform dispozițiilor strict și limitativ prevăzute de C. proc. civ. în această materie.

Raportat la cele mai sus expuse, privind imposibilitatea creării pe calea contestației în anulare a unui recurs la recurs, se constată că instanța de contencios european a stabilit în cauza Mitrea vs. România, 26105/03, pronunțată la 29 iulie 2008, că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

De asemenea, în cauza Ryabikh c. Rusiei s-a stabilit că o atare cale de atac nu trebuie să constituie un apel deghizat, iar o excepție de la această regulă se admite numai atunci când este justificată de circumstanțe riguroase și de substanță, cum este cel al lipsei efectivității accesului la justiție garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce a fost constatată în prezenta cauză.

În ceea ce privește omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul III.2 de casare referitor la încălcarea principiilor oralității dezbaterilor și al contradictorialității, contestatorii invocă faptul că instanța de recurs a reținut doar că "este în competența președintelui de ședință să stabilească ordinea în care sunt dezbătute problemele litigioase" dar aceasta nu răspunde criticii aduce prin recurs, respectiv că modalitatea de acordare a cuvântului a încălcat dreptul părților litigante de a-și susține pretențiile pe fondul cauzei și să se apere împotriva pretențiilor ce le sunt opuse de partea adversă.

Astfel cum s-a arătat în motivarea recursului, această critică avea în vedere faptul că a fost limitat dreptul la cuvânt al apărătorului contestatorilor, în sensul că i s-a refuzat dreptul de a pune concluzii pe fondul excepției de inadmisibilitate a acțiunii, nefiind respectată ordinea firească și legală a susținerilor părților, prima instanță acordând cuvântul "atât asupra cererii de suspendare, cât și în subsidiar, asupra excepției inadmisibilității acțiunii, urmând a rămâne în pronunțare asupra ambelor aspecte".

Au mai susținut contestatorii că prin decizia atacată nu a fost analizat motivul de recurs prin care se arăta că pârâții erau reclamanți în excepția invocată și, ca atare, ordinea susținerilor prevăzută de lege era să acorde cuvântul în continuare reclamanților, ca să se apere pe fondul excepției, în condițiile în care nu s-a dispus de instanță unirea ei cu fondul în vederea administrării probelor solicitate. Această ordine de susținere din partea părților este impusă de principiul in excipiendo reus fir actor ("în cazul excepției, pârâtul devine reclamant"). În acest mod, instanța nu a cercetat critica din recurs ce viza faptul că instanța de apel nu a observat că reclamanții nu au putut pune concluzii pe fondul excepției înainte ca autorul excepției să și-o susțină și înainte ca instanța să se pronunțe cu prioritate asupra cererii de unire cu fondul a excepției, în vederea administrării probatoriilor solicitate de reclamanți și nici cea care viza nerespectarea principiului contradictorialității.

Criticile sunt nefondate.

În cuprinsul deciziei atacate, cu privire la aceste aspecte, s-a arătat în mod expres următoarele:

"Norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 128 alin. (3) C. proc. civ. este o normă clară care nu suscită interpretări diferite, ea statuând că: În caz de trebuință, președintele poate da cuvântul de mai multe ori, putându-l mărgini în timp de fiecare dată.

Verificând conținutul hotărârii recurate, se constată că instanța de apel a găsit nefondată critica, argumentat de faptul că încheierea de dezbateri din data de 21.11.2018 relevă faptul că președintele ședinței de judecată a acordat cuvântul tuturor părților asupra chestiunilor litigioase puse în discuție, după o ordine prestabilită, și că acestea și-au expus oral și pe larg punctele de vedere, în condiții de contradictorialitate, susținerile orale fiind consemnate în cuprinsul încheierii de dezbateri.

Instanța de apel a constatat că prin apel partea reclamantă, în realitate, își exprimă nemulțumirea cu privirea ordinea stabilită de președintele ședinței de judecată pentru dezbaterea chestiunilor litigioase, părților fiindu-le acordat cuvântul la dezbateri atât asupra cererii de suspendare a judecății cauzei, cât și asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată

Cât privește această nemulțumire, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu pune în discuție încălcarea dreptului la apărare ori a principiilor oralității și contradictorialității dezbaterilor, dat fiind că este în competența președintelui de ședință să stabilească ordinea în care sunt dezbătute problemele litigioase ca, de altminteri, și acordarea cuvântului pentru a doua oară în cadrul dezbaterilor.

Nici împrejurarea că partea reclamantă ar fi vorbit prima asupra excepției inadmisibilității, deși, procedural, primul cuvânt s-ar fi impus a fi fost acordat pârâtului (care nu a ridicat vreo obiecțiune) nu este de natură să pună în discuție, astfel cum corect a reținut instanța de apel, nulitatea actelor procesuale, întrucât nu este de natură să producă vreo vătămare părților, cât timp drepturile procesuale le-au fost respectate.

Așa fiind, cum instanța de apel a analizat și a motivat considerentele pentru care a respins aceste critici formulate prin apel și cum, prin recurs, partea reclamantă nu a demonstrat încălcarea normelor de procedură de către instanța de apel, Înalta Curte găsește critica a fi nefondată".

Ca atare nu se poate aprecia că Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs în care s-a criticat aspectul ordinii legale de luare a cuvântului, ci a reținut că drepturile procesuale ale părților au fost respectate, iar împrejurarea că partea reclamantă ar fi vorbit prima asupra excepției inadmisibilității nu pune în discuție nulitatea actelor procesuale, întrucât nu este de natură să producă vreo vătămare părților.

Contestatorii apreciază că această concluzie este greșită, dar, așa cum s-a arătat anterior, calea extraordinară de atac a contestației în anulare nu dă dreptul instanței de control judiciar să facă propria evaluare asupra judecății pe fond a cauzei, ci, în temeiul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., în măsura în care hotărârea cuprinde considerente care conduc la concluzia cercetării în integralitate a motivelor de recurs, o reanalizare a corectitudinii acestora nu este permisă de lege, întrucât ar însemna a acorda părții dreptul la un nou recurs deghizat.

Cu privire la susținerea că instanța de recurs a omis a cerceta motivul III.3 de casare prin care s-a invocat nemotivarea respingerii de către instanța de apel a motivului prin care se invoca greșita aplicare a art. 137 C. proc. civ. de către prima instanță sub aspectul refuzului de uni cu fondul excepția de inadmisibilitate, contestatorii apreciază că soluționarea acestei excepții impunea administrarea de probatorii pentru verificarea prioritară a situației juridice a imobilului aflat în litigiu, din perspectiva inexistenței unui mod originar de dobândire a proprietății de către Statul român, în condițiile în care principala motivare a excepției era bazată pe argumentul inexistenței unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, iar apărarea lor consta în invocarea dispozițiilor Deciziei RIL nr. 33/2008 care vizează tocmai situațiile de excepție în care poate fi verificată pe fond o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și că excepția de inadmisibilitate nu era de ordine publică și nu putea fi invocată decât de Statul Român și nu de ceilalți intimați pârâți, întrucât aceștia erau doar detentori precari ai imobilului în litigiu și nu ar fi putut invoca alte apărări decât pretinsul titular al dreptului de proprietate publică.

Deși chiar în cuprinsul contestației în anulare se susține că instanța de recurs a răspuns acestei critici, contestatorii apreciază că aceasta s-a rezumat doar la a oferi argumente de ordin general în sensul că aspectele litigioase invocate în susținerea criticii ar fi făcut obiectul examinării instanțelor de fond sau că reclamanții nu ar fi indicat care erau dovezile suplimentare, aflate în legătură cu fondul și care s-ar fi impus a fi administrate în vederea soluționării excepției (deși erau indicate la par. 71 al recursului).

Aceste critici vizează în realitate nemulțumirea cu privire la o pretinsă eroare de judecată a instanței de recurs și nu o necercetare a motivelor de recurs care nu se subsumează temeiului de drept invocat de contestatori.

În literatura de specialitate s-a subliniat în mod constant faptul că aceste dispoziții au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui veritabil recurs la recurs.

Or, susținerea că instanța de recurs în mod greșit nu a apreciat că în soluționarea excepției inadmisibilității era obligatorie verificarea prioritară a situației juridice a imobilului aflat în litigiu și a existenței bunului în patrimoniul contestatorilor, prin prisma celor două paliere: raportul dintre Legea nr. 10/2001 și C. civ. de la 1864 și raportul dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă o critică adusă modului de soluționare pe fond a cauzei și nicidecum o omisiune de a cerceta motivele de recurs.

În realitate, instanța de recurs a analizat în mod exhaustiv acest motiv de recurs apreciind însă că este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ. deoarece partea reclamantă în dezvoltarea criticii, reiterează aceleași chestiuni litigioase care au fost examinate de instanțele de fond cu ocazia verificărilor impuse de soluționarea excepției, fără a indica dovezi suplimentare, aflate în legătură cu fondul, și care s-ar fi impus a fi administrate în vederea soluționării excepției și dezvoltă propriul raționament în legătură cu aspectele de fapt ale litigiului (astfel cum acestea au fost reținute de instanțele de fond) pretinzând însă că se impunea concluzia contrară potrivit căreia raportul juridic dedus judecății era exceptat de la aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât timp deține în patrimoniu un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și cât timp Statul Român nu deține dovada unui mod originar de dobândire a acestui imobil.

Dezlegând, pe fond, aceste aspecte, Înalta Curte a apreciat că în mod corect instanța de apel, prin considerentele hotărârii recurate, ignorate însă de partea reclamantă, a reținut că examinarea excepției inadmisibilității nu depindea de lămurirea altor aspecte de fapt și nu impunea suplimentarea probatoriilor, ci doar de raționamente juridice ce trebuiau făcute în aplicarea normelor de drept invocate ca și temei de drept al pretenției de revendicare, astfel cum aceste raționamente au fost făcute și de partea reclamantă în dezvoltarea criticii.

Ca atare, instanța de recurs a analizat în concret motivele de recurs privitoare la aceste aspecte apreciind însă că sunt nefondate, deoarece hotărârea recurată face dovada examinării reale și corecte a problemei de drept relative la aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța de apel, considerentele reținute fiind suficiente și lămuritoare.

Referitor la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul VI.1 de casare prin care s-a solicitat a se constata inaplicabilitatea hotărârii CEDO din cauza D. și alții c. României, contestatorii au susținut că există deosebiri fundamentale existente între prezentul litigiu și situația faptică din hotărârea CEDO din cauza D. și alții c. României, pe care instanța de recurs a refuzat a le cerceta, respectiv că prezenta cauză are ca obiect, revendicarea unui imobil preluat de Statul român în perioada regimului comunist, fără titlu, spre deosebire de situația petentelor D. și E., ale căror demersuri judiciare au urmărit recuperarea unui imobil preluat în baza unui titlu, respectiv în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile.

Apreciază contestatorii că diferența dintre cele două ipoteze este fundamentală, întrucât în cauză, în absența vreunui titlu de preluare, imobilul în litigiu nu a intrat niciodată în patrimoniul Statului sau al vreunei alte entități, context în care acțiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun (art. 480-481 C. civ. și art. 44 din Constituția României) este admisibilă și se impunea a fi soluționată ca atare de instanță, prin aplicarea criteriilor specifice comparării titlurilor exhibate de părțile litigante și că în recurs s-a invocat necesitatea analizei acestor deosebiri și prin raportare la alte argumente, care nu au fost analizate (spre exemplu: dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 stabilesc faptul că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", ipoteză care nu era îndeplinită în cauză; H.G. nr. 1133/2008, prin care s-a transmis imobilul din administrarea RAPPS în administrarea Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, nu constituie titlu de proprietate și nici temei al preluării, nu este similar Decretului nr. 92/1950 din hotărârea D., astfel că, nefiind vorba de aceeași situație-premisă, imobilul din litigiu nu urmează regimul juridic al cauzei-pilot, care se referă la un imobil preluat în proprietatea statului în temeiul unui act normativ, modul în care statul dispune prin act declarativ asupra dreptului de a folosi/administra un bun, nu poate constitui un drept opozabil în cadrul unei acțiuni în revendicare).

Contrar susținerilor contestatorilor se observă că instanța de recurs a examinat aceste argumente, dar a apreciat că raționamentul logico-judiciar pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția este corect și în concordanță cu normele din dreptul intern și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocate și cu dezlegările date acestora prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin hotărârea-pilot din 12.10.2010 din cauza D. și alții contra României.

Analizând aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție a răspuns în mod detaliat tuturor acestor susțineri.

Astfel, s-a arătat în cuprinsul hotărârii atacate că "dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică imobilelor preluate de statul comunist în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a realizat în baza unui titlu (a cărui valabilitate se verifică sau nu în raport de cerințele legii în vigoare la data deposedării) sau, dimpotrivă, în afara oricărui titlu, prin simpla deposedare a proprietarului.

Cât privește faptul deținerii în prezent a imobilului în litigiu de către stat (necontestat), împrejurarea că partea pârâtă nu a prezentat dovezi pentru a se stabili în ce condiții a operat preluarea dreptului de proprietate de la titularul inițial de către statul comunist, susține concluzia reținută de instanțele de fond și afirmată de partea reclamantă, potrivit căreia imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul comunist, fără titlu.

În atare circumstanțe, în mod corect instanțele de fond au statuat că au fost învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, de către partea reclamantă, care pretinde că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate de la autorul invocat, F., fiind astfel îndreptățită la restituirea imobilului de către stat, deși nu a urmat procedura legii speciale."

Ca atare calitatea de bun preluat în mod abuziv de Statul Român a imobilului litigios a fost stabilită în concret în speța de față, astfel încât nu se poate considera că instanța de recurs ar fi apreciat că modalitatea de preluare a bunului este similară cu cea din cauza D. ș.a. contra României și că nu ar fi fost analizată cauza sub acest aspect.

Cu toate acestea a arătat instanța de recurs că, deși în susținerea cererii, partea reclamantă, a invocat statuările din decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiți, potrivit cărora persoana care deține un "bun" poate introduce o acțiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere siguranței circuitului civil și că instanțele nu erau ținute de dezlegarea dată noțiunii autonome de "bun" prin hotărârea pilot D. ș.a. contra României, trebuie a se verifica, cu prioritate, dacă partea reclamantă deține un "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Examinând această condiție, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în ceea ce privește acest tip de acțiuni în revendicare, noțiunea de "bun" a fost lămurită de Curtea Europeană prin hotărârea pilot dată în cauza D. ș.a. contra României și că nu sunt argumente care să o înlăture de la aplicare.

În hotărârea menționată, Curtea Europeană a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Concluzia s-a impus deoarece art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat, astfel cum eronat pretinde partea reclamantă, în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

Cum partea reclamantă nu a obținut recunoașterea unui drept actual de proprietate, cu efect retroactiv asupra imobilului în litigiu preluat de statul comunist, în mod corect instanțele de fond au statuat că partea reclamantă nu deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pe cale de consecință, nefiind titulara unui "bun", partea reclamantă nu poate pretinde, astfel cum eronat susține, că este îndreptățită la examinarea pe fond a acțiunii în considerarea situației de excepție prevăzută în decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a recunoscut, în mod excepțional, posibilitatea titularilor unui "bun" de a formula acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință, întrucât aceasta nu este incidentă în cauză.

Ca atare, instanța de recurs a justificat în concret de ce apreciază că reclamanții nu se bucură de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Faptul că instanța de recurs s-a raportat în definirea acestei noțiuni la considerentele Hotărârii CEDO în cauza D. ș.a. contra României în cadrul căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înțeles să dea o definiție generală conceptului de bun actual, aplicabilă unor situații diverse și nu doar celei examinate, nefiind obligatorie identitatea situației factuale a speței de față cu cea din respectiva cauză, ține de raționamentul juridic ce a condus la soluția pronunțată și nicidecum o necercetare a motivelor de recurs ce poate fi îndreptată pe calea contestației în anulare.

Aprecierile contestatorilor în sensul că se impunea ca instanța de recurs să analizeze acest motiv de recurs din perspectiva apărării esențiale a recurenților, că prezenta cauză a vizat revendicarea unui imobil, pentru recuperarea căruia nu a fost declanșată de aceștia vreo altă procedură administrativă sau judiciară reglementată de legea specială de reparație (Legea 10/2001, cu modificările și completările ulterioare), spre deosebire de cazul petentelor din speța-pilot D., că hotărârea dată în acea cauză nu înlătură, ci dimpotrivă, consolidează efectele deciziei RIL nr. 33/2008, că nu au fost avute în vedere susținerile bazate pe interpretarea corectă a noțiunii de bun dată prin hotărârea din cauza pilot și prin alte hotărâri posterioare acesteia, că dreptul reclamanților de acces la o acțiune în revendicare trebuia analizat și din perspectiva existenței unei "speranțe legitime" cu privire la posibilitatea exercitării dreptului lor, la respectarea proprietății asupra bunului intabulat, în condițiile Deciziei RIL nr. 33/2008 a ICCJ și alte asemenea susțineri, reprezintă în realitate critici ale soluției pronunțate de către instanța de recurs care nu pot fi analizate în cadrul limitativ impus de dispozițiile ce reglementează calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

Pentru aceleași considerente vor fi respinse și criticile contestatorilor cu privire la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul VI.2 de casare referitor la aplicarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO din perspectiva evoluției jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens se arată că s-a invocat în recurs efectul hotărârilor ulterioare cauzei pilot anterior menționate, pronunțate de Curte (din care ar rezulta că CEDO nu generalizează aplicarea Legii nr. 10/2001 oricărui tip de cauză privitoare la imobile preluate de stat, ci individualizează, particularizează cazurile specifice care se raportează la legea specială, fără a exclude dreptul persoanei vătămate prin actele de deposedare comise de stat, de a se adresa instanțelor judecătorești, în baza normelor din materia revendicării) și că instanța de recurs nu a analizat efectul paragrafelor 10-11 din hotărârea pronunțată la data de 24 octombrie 2017 în cauza Dickmann și Gion împotriva României, neavând în vedere că nicio procedură nu era disponibilă pentru foștii proprietari care, în lipsa restituirii, ar fi avut dreptul la despăgubiri, dar care nu au avut acces la acestea din cauza faptului că împrejurările care făceau imposibilă restituirea au devenit cunoscute după expirarea termenului pentru depunerea cererilor de despăgubire (...).

Înalta Curte constată că instanța de recurs, în contra a ceea ce susțin contestatorii, a analizat însă și aceste aspecte.

Astfel, referitor la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, s-a arătat că, deși inițial Curtea Europeană a reținut că nu constituie o cale de atac eficientă, în înțelesul art. 6 (1) din Convenție, întrucât punea persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative emise în baza acestei legi controlului jurisdicțional prevăzut de lege, această jurisprudență a fost incidentă acțiunilor în revendicare formulate anterior pronunțării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În speță, instanța de recurs a constatat că acțiunea în revendicare a fost dedusă judecății de partea reclamantă ulterior anului 2007, anume la data de 14 iulie 2011, caz în care statuările Curții Europene mai sus arătate nu mai prezintă relevanță și în atare condiții, nu pot fi primite susținerile părții reclamante potrivit cărora nu avea a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, sub motiv că procedura prevăzută de acest act normativ nu constituia un remediu eficient până în anul 2007, cu luarea în considerare a împrejurării că termenul de formulare a notificărilor în procedura legii speciale a expirat la 14.02.2002.

De asemenea, s-a apreciat că un atare raționament nu poate fi primit, întrucât partea reclamantă nu avea formulată o acțiune în revendicare anterior intrării în vigoare a legii speciale în cadrul căreia să poată pretinde examinarea pe fond a pretențiilor pe motiv că Legea nr. 10/2001 nu reprezenta o cale atac efectivă și că, "dimpotrivă, partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun abia 14 iulie 2011, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și ulterior pronunțării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 prin care s-a corectat această deficiență a legii speciale.

Mai mult, partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare ulterior pronunțării hotărârii din 12.10.2010 în cauza D. ș.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecțiuni, de pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin hotărârea menționată, Curtea Europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 (1) din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Aceste statuări nu pot fi înlăturate de la aplicare în procesul pendinte, astfel cum eronat se pretinde prin recurs, nici sub motiv că pentru imobilul în litigiu nu există declanșată de partea reclamantă, în prealabil sau concomitent, o altă procedură administrativă dintr-o lege specială, astfel cum aveau părțile din hotărârea instanței europene, întrucât acest aspect nu prezintă relevanță din punct de vedere al analizei. De altminteri, susținerea este inexactă parțial, întrucât cu privire la imobilul în litigiu, astfel cum au reținut instanțele de fond, există declanșată de o terță persoană o procedură administrativă, în baza notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 formulate de numita G., care se pretinde, la rându-i îndreptățită la restituire."

Ca atare, instanța de recurs a răspuns în detaliu motivelor de recurs invocate astfel încât nu pot fi primite nici criticile contestatorilor subsumate aspectelor privind interpretarea corectă a situației de excepție reglementate prin decizia ICCJ nr. 33/2008, prin raportare la invocarea hotărârilor CEDO sau cele privind data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, noțiunea de "bun actual", situația nerecurgerii la Legea nr. 10/2001 din cauza Dickmann și Gion, speranța legitimă de a obține recunoașterea efectivă a unui drept de proprietate, etc.

Este adevărat că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia, dar în speță, așa cum s-a arătat anterior, instanța de recurs a procedat în concret la examinarea elementelor esențiale și determinante care au condus la soluția pronunțată.

Contestatorii au mai invocat omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul VI.3 de casare referitor la specificul situației juridice în care se găsesc reclamanții, prin raportare la criteriile și principiile explicative decurgând din jurisprudența CEDO referitoare la înscrierile de carte funciară și la efectele pe care acestea le generează în concret în circuitul civil, în sensul că instanța trebuia să analizeze în concret că în cauză statul a opus doar o preluare în fapt a imobilului, abuzivă prin raportare la aspectul notoriu al perioadei de totalitarism în care s-a produs deposedarea autorilor, de natură să vicieze orice posesie ulterioară și mai ales să confirme că statul nu a dobândit în baza unuia din modurile originare de dobândire a proprietății imobilul ce constituie obiectul material al litigiului, iar sintagma gl