ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1178/2021

Sentința pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 530 din 01 noiembrie 2019, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând suma de 1.449.980,34, aferentă anului 2013, și suma de 1.267.666,71 RON, aferentă anului 2014, și, în consecință, a respins, ca prescrisă, acțiunea civilă formulată de reclamantul Institutul Oncologic "Prof. Dr. I. Chiricuță" Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Cluj, având ca obiect pretenții, pentru suma de 2.717.747,05 RON, aferentă anilor 2013 - 2014; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă în pretenții pentru suma de 18.679.787,03 RON, aferentă anilor 2015 - 2017.

Decizia pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 97A din 01 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Institutul Oncologic "Profesor Dr. I. Chiricuță" Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 530 din 01 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj, secția Civilă.

Calea de atac a recursului formulată în cauză: Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul Institutul Oncologic "Profesor Dr. I. Chiricuță" Cluj-Napoca. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 septembrie 2020 și a fost repartizat spre soluționare completului CF x. Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul Institutul Oncologic "Profesor Dr. I. Chiricuță" Cluj-Napoca a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate. În argumentarea criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare invocat, reclamantul Institutul Oncologic "Profesor Dr. I. Chiricuță" Cluj-Napoca a învederat următoarele: În mod greșit, instanța de apel a aplicat și interpretat prevederile art. 1272 alin. (1) din C. civ., art. 34 din Constituție și art. 1 alin. (3) din Legea spitalelor nr. 270/2003, prin raportare la contractele de furnizare servicii medicale nr. x din 01 iulie 2014 și nr. 8 din 29 iulie 2016. Ca atare, se impune a se tranșa cu privire la prioritatea prevederilor imperative ale art. 34 din Constituția României și ale dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea spitalelor nr. 270/2003, în raport de principiul forței obligatorii a contractelor, stipulat de art. 1270 și art. 1272 alin. (1) C. civ. În mod greșit, instanța de apel a reținut că prin invocarea dispozițiilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., reclamantul ar urmări înlăturarea clauzei cuprinse în art. 14 din contractele de furnizare de servicii medicale încheiate între părți, clauză contractuală expresă și clară, nesusceptibilă de interpretare, pe care ambele părți și-au asumat-o prin semnarea contractelor. Potrivit doctrinei în materie, prevederile art. 1272 alin. (1) din C. civ. permit completarea conținutului contractului, iar nu interpretarea acestuia. Or, prin demersul judiciar, reclamantul nu a solicitat interpretarea vreunei clauze contractuale, ci completarea conținutului acestora, în condițiile art. 1272 alin. (1) din C. civ. Prevederile art. 34 din Constituția României reglementează dreptul la ocrotirea sănătății, incluzând obligația de a lua măsuri pentru asigurarea sănătății publice care incumbă Statului, iar obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate, astfel cum sunt prevăzute la art. 219 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, sunt protejarea asiguraților față de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident și asigurarea protecției asiguraților în mod universal, echitabil și nediscriminatoriu, în condițiile utilizării eficiente a Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. Pe de altă parte, art. 14 din contractele de furnizare de servicii medicale spitalicești nr. 8 din 01 iulie 2014 și nr. 8 din 29 iulie 2016,a stfel cum au fost modificate/prelungite prin acte adiționale, prevede că efectuarea de servicii medicale peste prevederile contractuale se face pe propria răspundere și nu atrage nicio obligație din partea casei de asigurări de sănătate cu care s-a încheiat contractul. În cauză, nu a fost contestată prestarea serviciilor medicale suplimentare a căror contravaloare se solicită a fi acordată, reclamantul fiind nevoit să presteze serviciile medicale suplimentare, în caz contrar fiind pusă în pericol viața pacienților oncologi care i se adresează, în practica furnizorilor de servicii medicale existând posibilitatea ca serviciile medicale realizate să depășească valoarea contractată cu casele de asigurări de sănătate. În mod greșit, instanța de apel a apreciat că pretențiile deduse judecății nu pot fi întemeiate pe dispozițiile legale privind răspunderea civila contractuală, încălcarea de către Casa de asigurări de sănătate a pretinsei obligații legale de plață a serviciilor medicale realizate peste plafonul contractat, servicii validate, putând fi valorificată într-un alt cadru procesual și în baza unui alt fundament juridic al pretențiilor deduse judecății. Or, răspunderea civilă contractuală are în conținutul său îndatorirea debitorului unei obligații născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării prestației datorate, prin aceasta înțelegându-se atât executarea cu întârziere, cât și executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă, totală sau parțială a obligației. Obiectul pricinii deduse judecății vizează tocmai neexecutarea propriu-zisă, parțială a obligației ce incumbă intimatei pârâte de decontare a serviciilor medicale prestate de către reclamant în perioada de referință în care raporturile juridice dintre părțile litigante erau reglementate prin contractele nr. x din 01 iulie 2014 și nr. 8 din 29 iulie 2016, astfel cum au fost modificate/prelungite prin acte adiționale. Prevederile art. 1272 alin. (1) din C. civ. permit atenuarea efectelor clauzei cuprinse în art. 14 din contractele de furnizare de servicii medicale spitalicești, prin completarea acestora în ceea ce privește întinderea drepturilor/obligațiilor contractuale, în condițiile în care art. 34 din Constituție, reprezintă factor de referință în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor contractuale.

Apărările formulate în cauză: Cererea de recurs a fost comunicată intimatei pârâte Casa de asigurări de sănătate a Județului Cluj care, la data de 16 octombrie 2020, a formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 02 noiembrie 2020, conform dovezii aflate la fila x; nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru: Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din data de 31 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, pentru motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., stabilind termen, cu citare părți, la data de 26 mai 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: În drept, conform dispozițiilor art. 1270 din C. civ., "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege". Potrivit art. 1272 alin. (1) din același cod "Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui." Prin sintagma "are putere de lege", din cuprinsul art. 1270 alin. (1) din C. civ., se înțelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligația i-ar fi impusă prin lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părților, acestea fiind ținute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda. Pe de altă parte, de regulă, conținutul contractului este cel stabilit de către părți, în exercitarea principiului libertății contractuale, potrivit art. 1169 din C. civ., premisa art. 1272 din C. civ. fiind aceea a unei determinări insuficiente a conținutului contractului de către părțile contractante, cu consecința unor posibile diferende în legătură cu exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor pe parcursul derulării relației contractuale. În asemenea situații, legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 1272 alin. (1) din C. civ. modalitățile legale de completare a conținutului contractului, în absența colaborării părților în sensul unei eventuale completări pe cale convențională a contractului. În cauza pendinte, nemulțumită de soluția de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata sumei de 18.679.787,03 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor de furnizare servicii medicale spitalicești nr. 8 din 01 iulie 2014 și nr. 8 din 29 iulie 2016, aferente anilor 2015-2017, și nedecontate de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Cluj, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a criticat decizia curții de apel din perspectiva unei pretinse aplicări și interpretării greșite a prevederilor art. 1272 alin. (2) din C. civ., prin raportare la dispozițiile art. 34 din Constituția României. În esență, în argumentarea acestei critici, prevalându-se de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, care plasează prevederile constituționale în vârful ierarhiei actelor normative, aspect, de altfel, de necontestatat, recurentul-reclamant a susținut că principiul forței obligatorii a contractelor poate fi înfrânt prin "completarea" cu prevederile art. 34 din Constituția României a clauzelor contractuale, în condițiile art. 1272 alin. (1) din C. civ. Așa cum s-a expus și anterior, pentru a da eficiență prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., se impune, ca situație premisă, ca actul juridic în legătură cu care se solicită analiza conținutului să nu conțină suficiente elemente pentru a se determina întinderea, respectiv exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor, cu consecința unor posibile diferende între părțile contractante în legătură cu aceste chestiuni, condiție care, în cauză, nu este întrunită, astfel cum, în mod corect, a statuat și curtea de apel. Astfel, în speță, verificând raporturile juridice dintre părți, instanța de apel a constat, în mod corect, că între reclamant și pârâtă s-au încheiat mai multe contracte, printre care contractele de furnizare de servicii medicale nr. 8 din 01 iulie 2014 și nr. 8 din 29 iulie 2016, aferente perioadei 2015-2017, statuând că, în executarea acestora, au fost prestate de către reclamant servicii medicale, și respectiv, s-a efectuat plata contravalorii lor de către pârâtă. Împrejurarea că, depășind, în mod deliberat, limitele contractuale, respectiv conținutul art. 14 care reglementează drepturile și obligațiile reciproce ale părților, reclamantul a prestat și alte servicii, nu înseamnă că părțile au rămas în sfera raporturilor juridice contractuale care să permită acestuia desocotirea pe temeiul completării dispozițiilor contractuale cu prevederile art. 34 din Constituție, în temeiul art. 1272 alin. (1) din C. civ., astfel cum se solicită prin prezentul demers. Dimpotrivă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, acordul de voință al părților, concretizat în contractele în litigiu, încheiate, a limitat prestarea serviciilor și, corelativ, decontarea acestora la valoarea prevăzută în contract, așa cum reiese din art. 14 din contract. În mod similar, s-a prevăzut și obligația casei de asigurări de sănătate de a deconta contravaloarea serviciilor medicale acordate asiguraților, cu încadrarea în sumele contractate. În aceste condiții, în care drepturile și obligațiile părților au fost clar reglate, limitând prestarea serviciilor medicale și, în mod corespunzător, plata acestora, la valoarea stabilită prin convenție, instanța a făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ. și a principiului forței obligatorii a contractului, desocotirea neputându-se realiza decât în termenii și condițiile ce au făcut obiectul acordului de voință al părților, și nu în temeiul prevederilor art. 34 din Constituție, în realitate, solicitarea de despăgubiri peste valoarea contractului tinzând la o modificare unilaterală a convenției. Or, decurgând din principiul pacta sunt servanda, și deci din forța obligatorie a contractului, orice modificare a acestuia nu se poate realiza decât prin acordul de voință al părților sau din cauze autorizate de lege (în condițiile art. 1270 alin. (2) din C. civ.), ipoteză care, în speță, nu se regăsește, părțile neîncheind acte adiționale la contractele în litigiu cu privire la modificarea limitei plafonului pentru prestarea de servici medicale spitalicești. Împrejurarea că există o practică a prestării de servicii medicale peste limita plafonului stabilit prin contractele cadru, urmate de încheierea de acte adiționale, nu poate justifica solicitarea reclamantului de acoperire a prejudiciului creat ca urmare a prestațiilor de servicii medicale spitalicești, efectuate cu depășirea plafonului contractual, în lipsa unor acte adiționale semnate în acest sens. În acest sens sunt prevederile din Legea nr. 95/2006, ca act normativ care reglementează relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări. Astfel, conform prevederilor art. 195 și art. 255 din Legea nr. 95/2006, relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acțiuni multianuale și se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract. De asemenea, conform acelorași prevederi legale, în situația în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor contractelor, acestea sunt negociate și stipulate în acte adiționale, iar decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate, se efectuează conform contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de documente justificative, în funcție de realizarea acestora, cu respectarea prevederilor contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate. Așadar, desfășurarea raporturilor juridice dintre casele județene de asigurări de sanătate și furnizorii de servicii medicale nu se poate realiza, pe de o parte, în afara cadrului normativ, iar pe de altă parte, atunci când sunt aduse modificări contractelor încheiate de părți, acestea trebuie negociate și consfințite prin acte adiționale, neputând fi opuse uzanțe sau practici care ar fi existat în relațiile dintre acestea, ca temei al unor pretenții în despăgubiri, în caz contrar, s-ar nesocoti dispozițiile legale în materie, în condițiile art. 1272 alin. (1) din C. proc. civ. De aceea, potrivit considerentelor arătate, modalitatea în care s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1270 din C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractului, la modificarea sau încetarea efectelor acestuia, este corectă, având în vedere că pentru a stabili cauza drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților instanța de apel s-a raportat la obligațiile ce incumbau părților și la prestațiile efectuate în afara cadrului contractului care nu îi oferă reclamantului dreptul la restituire. Ieșind din sfera de reglementare contractuală a raporturilor juridice dintre părți, cunoscând consecințele care ar decurge din prestarea de servici peste limita valorică din contract, reclamantul pretinde o acoperire a prejudiciului datorat acestei prestații, invocând executarea prestațiilor medicale efectuate în afara plafonului contractual, în temeiul unor considerente de ordin constituțional și moral. Solicitarea de conciliere între principiul forței obligatorie a contractului, reglementat de dispozițiile art. 1270 din C. civ., cu dispozițiile art. 1272 alin. (1) din C. civ., prin raportare la prevederile art. 34 din Constituția României, tinde, în esență, la o validare de către instanță a prestațiilor efectuate de către reclamant în afara cadrului contractual, care nesocotește, în mod nepermis, existența și efectele art. 14 din contract, eludând astfel puterea obligatorie a contractului, care, așa cum s-a expus anterior, are putere de lege între părțile contractante. Nu pot fi reținute argumentele reclamantului, potrivit cărora dispozițiile legale de drept material aplicabile în cauză trebuie interpretate prin prisma art. 34 din Constituția României, ce reglementează dreptul la viață și la servicii medicale, deoarece aceste prevederi constituționale nu au legătură cu relațiile contractuale dintre asiguratori și instituțiile medicale, ci se referă la dreptul pacienților respectivelor instituții, persoane fizice care, pe de o parte, nu sunt părți în raportul juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, au beneficiat de serviciile medicale a căror plată se solicită prin acțiunea de față, dreptul acestora la viață și la servicii medicale nefiind în vreun fel vătămat. Potrivit art. 34 din Constituția României, "Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. ". Plecând de la aceste norme juridice, Înalta Curte reține că, indiscutabil, legea fundamentală este cea care constituie baza recunoașterii principalelor drepturi subiective civile, între care și dreptul persoanei fizice la viață, respectiv la servicii medicale, astfel cum rezultă și din art. 15 alin. (1) din Constituție ("Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea"), după care aceste drepturi sunt reglementate și prin alte legi speciale. Pe de altă parte, se observă că orice drept subiectiv civil, atunci când este încălcat, este însoțit de dreptul corelativ la acțiunea în justiție, pentru apărarea interesului legitim al părții vătămate, ce aparține exclusiv acestei părți. Or, în situația de față, de protecția drepturilor invocate de către recurentul-reclamant nu pot beneficia decât pacienții persoane fizice, care nu sunt însă părți în raportul juridic dedus judecății, stabilit de către aceasta, potrivit principiului disponibilității, între asigurător și instituția medicală, caz în care Înalta Curte nu poate reține incidența în speță a dispozițiilor art. 34 din Constituția României, pentru a modifica clauzele contractuale. De altfel, dispozițiile cu valoare de principiu, stabilite la nivel constituțional care ocrotesc drepturi fundamentale ale omului, au primit o reglementare în legislația infraconstituțională, prin legi organice și ordinare, în care se statuează asupra condițiilor concrete de exercitare, a obligațiilor corelative ale autorităților naționale și prin care se instituie mecanismul de garantare a respectării acestora, de sancționare a neconformării și de acoperire a eventualelor prejudicii. Prin urmare, nu se justifică, în cauză, aplicarea directă a Constituției, având în vedere că normele instituite prin aceste legi nu au fost declarate neconforme cu dispozițiile constituționale invocate. Mai mult, în speță, recurentul-reclamant s-a prevalat de dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă contractuală, cu referire la un contract cadru încheiat în baza Legii nr. 95/2006, ce nu atrage însă, în situația dedusă judecății, decât analiza raportului juridic dintre părțile contractului. Înalta Curte apreciază, în acest context, că apărarea potrivit căreia dreptul pacienților la viață și la servicii medicale (prin raportare la afecțiunile oncologice de care sufereau) ar fi fost vătămate în lipsa pestațiilor efectuate peste limita plafonului nu este de natură a atrage incidența în speță a dispozițiilor constituționale pretins încălcate, cu consecințele pretinse prin efectul introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. De altfel, Înalta Curte constată că disfuncționalitățile pe care contractul - încheiat într-un context legislativ dat - le poate crea în sistemul medical nu pot fi corectate printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o acțiune întemeiată pe răspunderea contractuală, cu încălcarea unor clauze, care nu au fost nici revocate mutual și nici anulate, așa cum se prevede în art. 1270 C. civ. Fără a dezaproba conduita profesională a reclamantului, care și-a îndeplinit obligațiile ce îi incumbau, potrivit eticii medicale față de pacienții pentru care a prestat serviciile medicale spitalicești în discuție, invocarea unor argumente de ordin moral în legătură cu fundamentul pretenției deduse judecății nu poate fi primită în prezentul cadru jurisdicțional, având în vedere că reperele avute în vedere în analiza temeiniciei cererilor deduse judecății sunt exclusiv normative, iar dacă a existat o astfel de prestație, din considerente de ordin moral, aceasta nu dă dreptul la contraprestație patrimonială. În consecință, Înalta Curte reține că cererea recurentului-reclamant de decontare a serviciilor ce depășesc valoarea stabilită prin contractul inițial încalcă convenția părților, dispozițiile art. 1270 C. civ., pretențiile recurentului-reclamant putând fi recunoscute în instanță numai dacă valoarea contractului cadru era majorată prin acte adiționale semnate de ambele părți, care să prevadă și sumele solicitate în cererea pendinte, astfel cum chiar acestea au convenit. Pentru aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul declarat de reclamantul Institutul Oncologic "Prof. Dr. I. Chiricuță" Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 97/A/2020 din 01 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă urmând a fi respins ca nefondat.