ÎCCJ, decizie (scj.ro #185488)

Asigurarea de răspundere profesională a executorilor judecătorești prin intermediul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești. Lipsa condiționării încheierii contractelor de asigurare de existența unui mandat oferit CASEJ de către persoanele asigurate.

Legea nr. 237/2015, art. 25 alin. (1)

Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești este o entitate înființată în temeiul art. 35 din Legea nr. 188/2000 pentru asigurarea răspunderii civile privind executorii judecătorești în funcție, funcționând ca un fond mutual de protecție instituit ca urmare a delegării autorității publice către executorul judecătoresc și a liberalizării profesiei, nefiind, prin urmare, o societate de asigurare pentru a se supune dispozițiilor Legii nr. 237/19.10.2015.

Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești nu are nevoie de un mandat de la executorul judecătoresc asigurat pentru a acționa în calitatea de contractant pentru încheierea poliței de asigurare cu asiguratorul privat. Acest drept este conferit de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Statutul său de funcționare în care se precizează faptul că trebuie să solicite doar aprobarea Consiliului UNEJ (format din reprezentanți ai tuturor Camerelor Executorilor Judecătorești) în vederea realizării unei astfel de operațiuni juridice.

ÎCCJ – SCAF, Decizia nr. 5889 din 24 noiembrie 2021

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a, Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta A, în calitate de executor judecătoresc în cadrul Biroului executorului judecătoresc B, a chemat în judecată pe pârâtele Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună:

1.2. La data de 08.10.2018, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare la acțiunea introductivă de instanță prin care a solicitat și anularea art. 21 alin. (1) lit.  g) și art. 26 alin. (3) și (4) din Statutul Profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin Hotărârea Consiliului Uniunii nr. 11/11.05.2018, pe motiv că aceste dispoziții adaugă  la prevederile art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea  nr. 188/2000 (actualmente, art. 34).

1.3. La data de 01.11.2018, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare referitoare la obiectul cererii de chemare în judecată prin care a învederat următoarele:

- anularea art. 1  din  Hotărârea  UNEJ nr 30/2014, potrivit căruia “începând cu data intrării in vigoare a prezentei hotărâri, toate Camerele Executorilor Judecătorești de pe lângă Curțile de apel vor transmite UNEJ o situație trimestrială cu încasările brute realizate lunar de către birourile de executor judecătoresc care virează la U.N.E.J. contribuția profesională lunară în cuantum mai mic decât maximul prevăzut în Hotărârea Consiliului U.N.E.J. nr. 23/10.07.2014, respectiv 1000 lei”;

-           renunțarea la anularea Hotărârilor nr. 39/2005,  nr. 2/2014; nr. 3/18.02.2016;

-           restituirea de către U.N.E.J. a sumei de 38.750 lei, încasată cu titlu de contribuție;

-           restituirea de către Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești a  sumei de 3.750 lei.

Curtea de Apel București – Secția a VIII-a, Contencios Administrativ și Fiscal, prin sentința civilă nr. 726 din 26.02.2019, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată.

În motivarea căii de atac, încadrabilă în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect răspunderea civilă, iar asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.

La producerea cazului asigurat, despăgubirea se stabilește pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător, potrivit contractului de asigurare. Or, Casa de asigurări încheie un contract de asigurare ca intermediar, fără ca să fie mandatată de asigurat, în speță, executorul judecătoresc. Singura asigurare profesională pe care o poate contracta și achita un executor judecătoresc este cea pe care o încheie în nume propriu; ca atare, asigurarea nu o poate încheia prin intermediarul Casa de asigurări.

Hotărârea nr. 2/2014 privind Statutul Casei de asigurări a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări.

Este eronată concluzia primei instanțe în sensul că funcționarea Casei de asigurări a executorilor judecătorești nu intră în obiectul de reglementare al Legii nr. 237/2015. Astfel, ori de câte ori prin legi și prin alte acte normative se face trimitere la prevederile referitoare la asigurători și reasiguratori din Legea nr. 32/ 2000, cu modificările și completările ulterioare, abrogate prin această lege, trimiterea se consideră a fi făcută la prezenta lege.

În mod greșit, instanța de fond a apreciat că adoptarea Legii nr. 237/19.10.2015 nu produce efecte juridice în ceea ce privește funcționarea CAEJ, deoarece Hotărârea Congresului UNEJ nr. 2/2014 este anterioară adoptării acestei legi. În realitate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 237/19.10.2015, a fost abrogată Hotărârea Congresului UNEJ nr. 2/2014, întrucât cuprinde dispoziții contrare acestei legi.

Recurenta opinează în sensul că Statutul Casei de asigurări, prin art. 8, impune în mod nelegal o dublă asigurare.

În altă ordine de idei, recurenta susține că prima instanță a interpretat și a aplicat eronat prevederile  art. 34 lit. b) din Legea nr.188/2000.

Intimatele au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările prezentate la filele 19-22, 31-35 dosar.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă,  a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, precum și a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar reține faptul că activitatea executorilor judecătorești este reglementată printr-o lege specială, un regulament de punere în aplicare a legii și un statut.

Astfel, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, menționează, la  art. 32 alin. (1) lit. a) și f) și  alin. (2), precum și la art. 34  lit. b):

„(1) Congresul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești are următoarele atribuții:

a) adoptă Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și pe cel al Casei de asigurări; (…) f) aprobă bugetul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al Casei de asigurări; (…)

(2) Hotărârile Congresului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești sunt obligatorii pentru toți membrii acesteia. (…)

Art. 34. Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești îndeplinește următoarele atribuții: (…)

b) aprobă cotele de contribuție ale birourilor executorilor judecătorești la Camera executorilor judecătorești, precum și pe cele ale Camerelor executorilor judecătorești la Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, potrivit statutului acesteia.”

Din interpretarea dispozițiilor normative anterior citate rezultă faptul că legiuitorul a conferit posibilitatea reglementării prin statut a modului de plată al contribuțiilor profesionale datorate de executorii judecătorești.

Relevante sunt și prevederile art. 93 alin. (2) din Regulamentul  de aplicare a Legii nr. 188/2000 în care se stipulează faptul că: “Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești funcționează în baza statutului propriu (…).”

Prin art. 26 alin. (2) - (4) din Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului UNEJ și al profesiei de executor judecătoresc s-au prevăzut următoarele:

“(2) Bugetul Uniunii este format din contribuțiile bănești ale membrilor săi, donații, sponsorizări și din orice alte sume de bani dobândite ilicit.

(3) Cota de contribuție a fiecărui executor judecătoresc la Uniune se aprobă de Consiliul Uniunii, la propunerea Biroului Executiv al Consiliului Uniunii.

(4) Cotele de contribuție se plătesc lunar.”

După cum în mod justificat a menționat și prima instanță, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus citate, prin art. 26 alin. (3) și (4) din Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului UNEJ și al profesiei de executor judecătoresc s-a reglementat modul de punere în executare a prevederilor art. 34 lit. b) din legea în discuție, fără a adăuga la aceasta și fără a o modifica.

În atare condiții, recurenta nu poate susține cu temei faptul că a fost obligată la plata unor contribuții bănești care nu se regăsesc în corpul legii aplicabile profesiei pe care o exercită.

În ceea ce privește răspunderea civilă a executorului judecătoresc și asigurarea profesională a acestuia, art. 35 din Legea nr. 188/2000 precizează că:

“(1) În cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești se va organiza și va funcționa o casă de asigurări pentru asigurarea de răspundere civilă a executorilor judecătorești, cu personalitate juridică, în condițiile stabilite prin statutul propriu aprobat de Congresul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.”

De asemenea, art. 45 din aceeași lege menționează că:

“(1) Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale.

(2) Asigurarea de răspundere profesională a executorului judecătoresc se realizează prin Casa de asigurări constituită în acest scop, potrivit art. 35 alin. (1)."

În aplicarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 188/2000, prin Hotărârea nr. 2/23.05.2014 adoptată de Congresul UNEJ a fost aprobat Statutul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești.

Critica recurentei potrivit căreia adoptarea Legii nr. 237/19.10.2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare produce efecte juridice în ceea ce privește funcționarea CAEJ este nefondată.

În art. 1 din Legea nr. 237/19.10.2015 se precizează în mod expres faptul că acest act normativ are ca obiect de reglementare autorizarea și funcționarea societăților de asigurare și reasigurare cu sediul pe teritoriul României.

Or, Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești nu este o societate de asigurare pentru a se supune dispozițiilor acestei legi. Așa cum s-a precizat anterior, ea este o entitate înființată în temeiul art. 35 din Legea nr. 188/2000 pentru asigurarea răspunderii civile privind executorii judecătorești în funcție. În cadrul întâmpinării depuse la dosar, intimata UNEJ a arătat faptul că funcționează ca “un fond mutual de protecție instituit ca urmare a delegării autorității publice către executorul judecătoresc și a liberalizării profesiei.”

Desigur, contrar celor susținute de către recurentă, Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești nu își poate condiționa activitatea de un “mandat” al executorului judecătoresc în funcție în condițiile în care aceasta răspunde pentru activitatea tuturor executorilor în funcție.

Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești nu are nevoie de un mandat de la executorul judecătoresc pentru a acționa în calitatea de contractant pentru încheierea poliței de asigurare cu asiguratorul privat. Acest drept este conferit de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Statutul său de funcționare în care se precizează faptul că trebuie să solicite doar aprobarea Consiliului UNEJ (format din reprezentanți ai tuturor Camerelor Executorilor Judecătorești) în vederea realizării unei astfel de operațiuni juridice.

În fine, instanța de control judiciar apreciază că este lipsită de substanță  juridică afirmația recurentei potrivit căreia Statutul Casei de asigurări, prin art. 8, impune în mod nelegal o dublă asigurare.

Așa cum s-a precizat de către intimată, scopul înființării Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești nu este acela de a proteja executorul judecătoresc de pierderile financiare suferite de despăgubirea terților care au fost prejudiciați prin activitatea profesională, ci acela de a proteja persoanele păgubite ca o măsură asiguratorie a Statului Român care a delegat autoritatea publica a executării silite profesiei liberalizate a executorului judecătoresc.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.