Decizia nr. 589/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — Contract de concesiune. Dispoziție de respingere a notificării

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 12.03.2018, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brăila, Consiliul Local Municipal Brăila, C. și D., constatarea nulității absolute a contractului de concesiune autentificat sub nr. 1582 din 19.03.2015, privind suprafața de teren de 209 mp, situată în Brăila, str. X nr.37A, lot 2, repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 3657/2019, Judecătoria Brăila a respins excepția lipsei de interes, a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune autentificat sub nr. 1582/2015 de SPN E., având ca obiect imobilul teren în suprafață de 209 mp situat în Brăila, str. X. nr. 37A lot 2 și a dispus repunerea părților în situația anterioară. Împotriva acestei hotărâri s-a exercitat apel de către pârâții C., D. și Municipiul Brăila, iar prin decizia civilă nr. 19/2020 a Tribunalului Brăila, a fost anulată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Brăila, Secția I civilă. S-a reținut că, potrivit dispozițiilor art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță revine tribunalului și nu judecătoriei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 337 din 29.07.2020, pronunțată de Tribunalul Brăila, a fost respinsă excepția lipsei de interes invocată de pârâți și a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila prin Primar, Consiliul Local Municipal Brăila, C. și D.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 40 din 11.03.2021 a Curții de Apel Galați - Secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 337 din 29.07.2020.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Galați au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs reclamanții au formulat, în esență, următoarele critici: Instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001. Deși reține că acestea nu trebuie interpretate în sens restrictiv, chiar instanța face o astfel de interpretare, ceea ce a condus la denaturarea voinței legiuitorului. Contrar reținerilor instanței de apel, indisponibilizarea avută în vedere de către legiuitor nu este pe o durată nedeterminată, ci până la finalizarea procedurii administrative și/sau judiciare, generate de legea specială; Prin notificarea nr. 1622 din 08.11.2001 s-a arătat imobilul ce se revendică; motivul respingerii notificării așa cum rezultă din actele de la dosar, l-a constituit neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art.2, 3 și 4 din legea specială (nr. 10/2001) și nicidecum faptul ca nu au arătat suprafața terenului și a construcțiilor, descrierea imobilului, vecinătățile sau alte coordonate sau că nu ar fi efectuat în procedura administrativă o expertiză; Contrar reținerilor instanței de apel, împrejurarea că abia în luna decembrie 2017, în cadrul procesului ce a avut ca obiect contestația formulată împotriva dispoziției prin care a fost respinsă notificarea nr.1622, s-a stabilit în baza expertizei tehnice de specialitate efectuate în cauză că imobilul notificat se suprapune parțial cu cel din str. X. nr. 37A lot 2, nu este lipsită de relevanță, întrucât face dovada faptului că la momentul semnării contractului de concesiune motivul de nulitate exista; Notificarea nu a fost respinsă pe motivul neidentificării imobilului ci pentru lipsa unor acte de stare civilă; În mod eronat instanța de apel a reținut că la data încheierii contractului de concesiune procedura administrativă de soluționare a notificării era terminată, iar pe rolul instanțelor judecătorești nu era înregistrat niciun litigiu având ca obiect imobilul revendicat, procedura administrativă fiind încheiată prin emiterea dispoziției nr. 735 din 13.02.2015; Contractul de concesiune având ca obiect imobilul teren în suprafață de 209 mp, situat în Brăila, str. X. nr.37A lot.2 a fost încheiat în data de 19.03.2015, dată la care nu expirase termenul de contestație de 30 de zile. În drept, au fost invocate dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.

Apărările formulate în cauză UAT Municipiul Brăila și Consiliul Local Municipal Brăila au depus întâmpinări, în termen legal, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, iar recurenții nu au înțeles să formuleze răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Circumstanțele relevante ale cauzei, așa cum rezultă din considerentele hotărârilor instanțelor de fond, sunt, în esență, următoarele: Reclamanții au formulat o notificare în temeiul Legii nr.10/2001, în interiorul termenului legal edictat, prin care au cerut Primăriei Municipiului Brăila acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat la adresa din Brăila, str. Y. nr.39, ce a fost naționalizat de la autorul lor în temeiul Decretului nr.92/1950. Notificarea reclamanților a fost soluționată prin emiterea unei dispoziții la data de 13.02.2015, prin care a fost respinsă notificarea. Această dispoziție a fost atacată de reclamanți, iar judecata acestui litigiu (dosarul nr. x/113/2016) este în prezent suspendată până la soluționarea definitivă a cauzei de față. La data de 19.03.2015, între pârâții persoane fizice și pârâtul persoană juridică s-a încheiat în formă autentificată un contract de concesiune cu privire la un imobil teren situat în Brăila, str. X. nr.37A, teren aferent unei construcții care, la rândul său, a fost dobândită de pârâții C. și D. în anul 2011 prin cumpărare de la municipalitate. Cu ocazia administrării probatoriului în dosarul având ca obiect contestația reclamanților împotriva dispoziției de respingere a notificării, expertiza judiciară acolo administrată a relevat că imobilul ce face obiectul notificării include și terenul din str. X. nr.37A, ce a făcut obiectul contractului de concesiune, a cărui nulitate se invocă în cauza de față în baza art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001. Tribunalul și Curtea de apel au respins acțiunea reclamanților prin care cereau constatarea nulității absolute a contractului de concesiune încheiat cu privire la terenul notificat; argumentele reținute valorifică, în esență, împrejurări legate de imposibilitatea de identificare a terenului ce a fost indicat în notificare la momentul soluționării notificării, de absența din partea reclamanților a unui act juridic cu efect translativ de proprietate care să justifice dreptul autorului reclamanților, de necunoașterea de către entitatea învestită cu soluționarea notificării a suprapunerii celor două terenuri, situate formal la adrese diferite, înainte de expertiza de specialitate administrată în dosarul de contestație și de absența oricăror mijloace de dovadă din partea reclamanților care să permită la data emiterii dispoziției determinarea identității între terenul notificat și cel concesionat. Totodată, a fost considerată relevantă împrejurarea că la data încheierii contractului de concesiune – 19.03.2015 – notificarea era soluționată – de la data de 13.02.2015. Potrivit art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data încheierii contractului de concesiune atacat – 19.03.2015 – „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.” Instanța de recurs observă în primul rând, în acord cu reclamanții recurenți, că în speță la data încheierii contractului de concesiune a cărui nulitate se invocă procedurile administrative și judiciare generate de Legea nr.10/2001 cu privire la notificarea reclamanților nu erau soluționate. Astfel, dispoziția prin care notificarea reclamanților a fost respinsă a fost emisă la data de 13.02.2015, dar pentru ca cerința din norma evocată să fie îndeplinită se impunea ca împotriva acesteia să nu se formuleze contestație în termenul legal sau ca o eventuală contestație să fie deja soluționată definitiv de instanța de judecată. Or, față de data comunicării acestei dispoziții către reclamanți, astfel cum a rezultat din situația de fapt reținută de instanțele de fond (26.02.2015), la data de 19.03.2015 termenul de contestație de 30 de zile de la comunicare prevăzut de art.26 alin.3 din lege nu era împlinit. Cu privire la apărarea intimaților persoane juridice în sensul că reclamanții au contestat dispoziția de respingere a notificării cu depășirea termenului legal, Înalta Curte consideră că o atare susținere nu poate schimba concluzia de mai sus, pe de-o parte pentru că la data încheierii contractului de concesiune nu era împlinit termenul legal de contestație (calculat chiar potrivit susținerilor intimatelor), ceea ce este suficient pentru a constata neepuizarea procedurii administrative și pe de altă parte pentru că determinarea formulării sau nu în termen a contestației ce a urmat excede cadrului procesual de față și nu poate face obiectul analizei acestei instanțe. În plus, împrejurările considerate relevante de instanțele de fond pentru a justifica înlăturarea sancțiunii nulității absolute prevăzute de lege nu sunt apte a avea un astfel de efect, în aprecierea instanței de recurs. Astfel, intimații nu au contestat în prezentul litigiu împrejurările de fapt reținute de instanța de apel, în sensul că expertiza judiciară din dosarul de contestație a statuat în sensul suprapunerii celor două imobile, respectiv a terenului situat în str. Y. nr.39, naționalizat de la autorul reclamanților și a terenului situat în str. X. nr.37A, concesionat de municipalitatea pârâtă către pârâții C. și D. Or, cauza de nulitate – existența unei notificări nesoluționate care privea terenul concesionat – exista în mod obiectiv și la data încheierii contractului de concesiune, fiind doar dovedită ulterior, astfel încât instanța de apel a procedat în mod greșit la înlăturarea aplicării art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 cu argumentul că municipalitatea nu putea cunoaște existența suprapunerii pentru că reclamanții nu au atașat notificării planuri cadastrale sau alte înscrisuri care să permită poziționarea terenului notificat. Dimpotrivă, cum în mod corect susțin recurenții, entitatea învestită cu soluționarea notificării avea obligația legală de a proceda la o identificare corectă a imobilului notificat, fiind, de altfel, deținătoarea tuturor informațiilor necesare în acest scop. În plus, norma cuprinsă în art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 reglementează un caz de nulitate absolută, ce operează în prezența condițiilor cu caracter obiectiv enunțate de text – care în speță erau îndeplinite la data încheierii actului atacat – și care nu distinge în funcție de buna sau reaua-credință a părților actelor juridice vizate și nici în funcție de gradul de diligență al acestora din perspectiva cunoașterii motivelor de nulitate. De aceea, împrejurările mai sus enumerate, care decurg din faptul identificării cu acuratețe a terenului notificat abia în etapa judiciară a soluționării notificării, nu înlătură sancțiunea nulității invocată de recurenții reclamanți. Această concluzie atrage și consecința constatării incidenței cazului de casare prevăzut de art.488 pct. 8 C.proc.civ., deoarece instanța de apel a aplicat greșit norma de drept material ce guvernează raportul juridic litigios – art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 – și se impune admiterea recursului și casarea deciziei atacate. Față de dispozițiile art.497 C.proc.civ., care prevăd exclusiv posibilitatea Înaltei Curți de a dispune casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei la rejudecare, se va proceda în consecință, urmând ca instanța de rejudecare să observe dispozițiile art.501 alin.1 C.proc.civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr.40/A din 11.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.