ÎCCJ, decizie (scj.ro #185429)

Recurs în casație. Cazul de casare prevăzută de art. 438 alin.(1) pct.7 C. proc. pen.

Cuprins de materii

: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Index alfabetic:

-

drept procesual penal

- partea specială. Judecata

- lichidator judiciar. funcționar public. Abuz în serviciu

-încălcarea dispozițiilor reglementate expres prin legislația primară

C. proc. pen

.:art. 175 alin.(2)  art.

438 alin. (1) pct. 7

C. pen.

art. 297 C.pen

Legea nr. 78/2000,

art. 13

2

Legea nr. 85/2006

,

art. 23

Activitarea lichidatorul judiciar intră în sfera serviciului de interes public, fiind învestit de către o autoritate publică, respectiv de către Tribunal conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 85/2006. În plus, lichidarea unei societăți comerciale este o activitate reglementată de lege și supravegheată de instanțele judecătorești. Prin urmare, recurentul este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal fiind subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C.pen.

Întocmirea Raportului referitor la fondurile obținute prin lichidare și din încasarea creanțelor și Planul de distribuție din aceeași dată, fără a exista încuviințarea comitetului creditorilor sau a judecătorului sindic pentru a contracta serviciile de asistență juridică și pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare ale lichidatorului, reprezintă o încălcare a dispozițiilor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 85/2006 (legislația primară), în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor.

I.C.C.J., Secția penală, Decizia nr.396/RC din 30 octombrie 2020

Prin sentința penală nr. 126 din 28 octombrie 2016, Curtea de Apel B., printre altele, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 5 ani, 11 luni și 10 zile închisoare pentru săvârșirea în concurs real a 2 (două) infracțiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din Codul penal și o infracțiune de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. 2 din Codul penal cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 5 alin. 1 din Codul penal și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a, b, g (dreptul de a desfășura activitatea de lichidator judiciar) și k din Codul penal, pe o durată de 3 ani.

În temeiul art. 65 alin. 1 din Codul penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a, b, g (dreptul de a desfășura activitatea de lichidator judiciar) și k din Codul penal.

Pe latură civilă, în baza art. 19 și art. 397 din Codul de procedură penală raportat la art. 998 și 1003 din Codul civil (1864), a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă și, în consecință, a fost obligat inculpatul A., în solidar cu alți inculpați să plătească părții civile suma de 565.585,12 lei, cu titlu de daune materiale, precum și suma de 16.322 lei, cu titlu de daune materiale, în solidar cu inculpata PT I.P.U.R.L.

În baza art. 289 alin. 3 din Codul penal, a fost confiscată de la inculpatul A. suma de 93.925 lei, primită cu titlu de mită de la inculpatul B.

Au fost menținute măsura sechestrului asigurător și măsura asigurătorie a popririi instituite prin ordonanțele procurorului din datele de 28 octombrie 2015 și, respectiv, 11 noiembrie 2015.

A fost obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. 1, 2 din Codul de procedură penală.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, printre alții, și inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 386/A din 07 noiembrie 2017, printre altele, Înalta Curte de Casație – Secția penală a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 126 din 28 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel B. - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a desființat hotărârea atacată în ceea ce îl privește pe acesta și, pe fond, rejudecând, a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 5 ani, 11 luni și 10 zile închisoare, a repus în individualitatea lor pedepsele componente, iar în temeiul art. 386 din Codul de procedură penală a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului A., din două infracțiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din Codul penal, într-o singură infracțiune de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din Codul penal.

În temeiul art. 396 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 alin. 1 din Codul penal și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a și b din Codul penal, pe o durată de 3 ani.

În temeiul art. 91 din Codul penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condițiile art. 92 alin. 1 din Codul penal.

Pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. 1 și 3 din Codul penal.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 93 alin. 5 din Codul penal și art. 96 din Codul penal, cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. În temeiul art. 396 alin. 5 din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza I din Codul de procedură penală, a fost achitat inculpatul A. pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin.2 din Codul penal cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 din Codul penal.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, în esență, a reținut că faptele inculpatului A., care, în calitate de lichidator judiciar al S.C. RD SA, în perioada iulie 2010 – iulie 2011, a întocmit în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 (art. 23, art. 25 lit. l raportat la art. 12), cu consecința prejudicierii patrimoniului societății debitoare și procurarea unui folos necuvenit inculpatului B., dar și pentru RT S.P.R.L. O., realizează conținutul constitutiv al infracțiunii unice de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C.pen., cu aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen. și art. 35 alin. 1 C.pen., calificare juridică ce nu poate fi, însă, reținută ca atare de Înalta Curte (respectiv prin includerea și a dispozițiilor art. 35 alin. 1 C.pen.), în lipsa apelului declarat de Parchet, întrucât i s-ar agrava inculpatului situația în propria cale de atac, lucru ce nu este permis de dispozițiile art. 418 din Codul de procedură penală.

În fapt

, instanța de control judiciar a reținut că în perioada 31 decembrie 2006 – 22 februarie 2008, P T I.P.U.R.L. Onești a avut ca unic asociat pe X., practician în insolvență, tatăl inculpatului B. Prin contractul de societate din 22 februarie 2008, întreprinderea profesională unipersonală a fost transformată în societate civilă profesională prin cooptarea lui A., avocat în cadrul Baroului B. care a devenit practician în insolvență coordonator, acesta fiind deținătorul a 30% din capitalul social, în timp ce X, ca asociat majoritar, avea o cotă de 70% din capitalul social (filele 150 și urm. vol. 3 d.u.p.). La data de 19 martie 2012, X. s-a retras din societate, inculpatul A. devenind unic asociat în cadrul P T I.P.U.R.L.. Prin sentința civilă nr. 2540 din 6 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul B., P T I.P.U.R.L. a fost numită administrator judiciar al S.C. RD S.A., iar prin încheierea aceleiași instanțe din data de 22 ianuarie 2004, a fost desemnată lichidator judiciar pentru societate, calitate pe care inculpata persoană juridică a avut-o și la data săvârșirii faptelor ce formează obiectul cauzei. La data de 27 iulie 2010, PT S.P.R.L., prin inculpatul A., a depus la Tribunalul B. raportul nr. 501 din 23 iulie 2010, asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea creanțelor, și planul de distribuire nr. 502 din 23 iulie 2010 pentru debitoarea S.C. RD S.A.. În cuprinsul raportului s-a menționat că, în perioada 1 mai 2007 – 30 iunie 2010, s-a încasat suma totală de 3.617.063,47 lei, din care, potrivit art. 123 pct. 1 din Legea privind procedura insolvenței, urmau să fie deduse, printre altele, suma de 637.785,50 lei reprezentând „contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorariu avocat, aprobate de adunarea creditorilor” și suma de 16.322 lei reprezentând „contravaloare deplasări ale lichidatorului judiciar și ale colaboratorilor acestuia, conform actelor contabile”, rămânând a se distribui creditorilor, după alte deduceri și calcule, suma de 2.356.299,95 lei. Urmare a contestării raportului de către Direcția Generală a Finanțelor Publice B., creditor al S.C. RD S.A, sub aspectul cheltuielilor în sumă de 637.785,50 lei, prin sentința civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul B., executorie de la data pronunțării și definitivă la 22 martie 2011 prin respingerea recursului promovat de PT S.P.R.L. prin decizia civilă nr. 473 din 22 martie 2011 a Curții de Apel B., s-a dispus ca lichidatorul să modifice parțial raportul nr. 501 din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obținute și planul de distribuire între creditori nr. 502 din aceeași 7 dată, în sensul că: „suma de 16.322 lei, reprezentând contravaloare deplasări ale lichidatorului judiciar și ale colaboratorilor săi, nu poate fi dedusă din fondurile încasate, așa încât urmează a fi distribuită creditorilor; în loc de suma de 637.785,50 lei, reprezentând contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorariu avocat, va fi dedusă doar suma de 145.838 lei, diferența de 491.947,50 lei urmând a fi distribuită creditorilor”.

În motivare, s-a reținut că, de principiu, este posibil ca lichidatorul să desemneze persoane de specialitate inclusiv pentru asistență juridică (conform art. 25 lit. g din Legea nr. 85/2006), însă atât numirea, cât și nivelul remunerației acestor persoane trebuie încuviințate potrivit art. 23 din legea insolvenței, care reprezintă reglementarea generală a posibilității angajării unor persoane de specialitate, or lichidatorul nu a făcut dovada că s-ar fi încuviințat de comitetul creditorilor sau de judecătorul sindic angajarea unor avocați, motiv pentru care onorariile achitate acestora nu au putut fi considerate creanțe încadrate la art. 123 pct. 1 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 85/2006. Deopotrivă, s-a avut în vedere și faptul că avocații A. și B. sunt chiar practicienii în insolvență ce au înființat societatea PT S.P.R.L.. S-a mai reținut că, încă de la momentul soluționării contestației promovate de către Direcția Generală a Finanțelor Publice B. împotriva raportului nr. 501 din 23 iulie 2010 și a planului de distribuție nr. 502 din aceeași dată, judecătorul sindic a constatat că întocmirea acestor acte specifice lichidării s-a realizat de către inculpatul A. cu încălcarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la acea dată. În continuare, s-a reținut că anterior soluționării contestației ce viza deducerea unor sume cu titlu de onorariu avocat și cheltuieli de deplasare, deși se cunoștea despre promovarea acesteia, PT S.P.R.L. a achitat din conturile S.C. RD S.A. către Cabinetul de Avocat sumele de 100.000 lei, printr-un ordin de plată din 16 noiembrie 2010, cu mențiunea „onorariu”; 50.000 lei, conform chitanței fiscale din data de 26 noiembrie 2010 reprezentând „c/v fact. 66/2009”; 199.126 lei, în 2 decembrie 2010, prin virament bancar, reprezentând „onorariu” (filele 10-11 vol. 5 d.u.p.). Suma de 100.000 de lei, primită la 16 noiembrie 2010 de către Cabinetul de Avocat cu titlu de onorariu, a fost transferată în aceeași zi într-un cont personal al inculpatului B., din care, în aceeași dată, a fost virată suma de 23.550 lei într-un cont deschis pe numele lui A., iar suma de 7.850 lei în contul prietenei acestuia. Același traseu l-a urmat și suma de 199.126 lei, care a fost transferată în totalitate, în aceeași zi în care a fost primită cu titlu de onorariu, respectiv la data de 2 decembrie 2010, în contul personal al lui B., de unde, tot în aceeași zi, a fost virată suma de 46.894 lei în contul lui A. și suma de 15.631 lei în contul prietenei acestuia din urmă. S-a mai observat că la data de 18 aprilie 2011, la sediul PT S.P.R.L. din O., a avut loc adunarea creditorilor S.C. RD S.A., prilej cu care a fost aprobată înlocuirea din comitetul creditorilor a S.C. RR S.A. cu S.C. All GS S.R.L., iar lichidatorul judiciar a prezentat măsura suspendării distribuirii sumelor până la soluționarea irevocabilă a unei contestații formulate de un creditor împotriva tabelului definitiv, cele două măsuri fiind contestate de către D.G.F.P. la datele de 20 și 21 aprilie 2011. Prin încheierea Tribunalului B. din 13 mai 2011, a fost admisă contestația Direcției Generale a Finanțelor Publice B. și s-a anulat măsura suspendării distribuirii sumelor luată de lichidatorul judiciar în data de 18 aprilie 2011, reținându-se, în esență, că respectiva măsură nu are nicio bază legală și că lichidatorul nu are vreun drept de apreciere cu privire la oportunitatea distribuției. Subsecvent, s-a reținut că prin deciziile comitetului creditorilor din 28 aprilie 2011 luate la inițiativa inculpatului A., s-a realizat, în fapt, validarea retroactivă a contractului de asistență juridică nr. 1405 din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinetul de avocat B. și S.C. RD S.A., reprezentată de lichidator judiciar, ce fusese invocat de acesta ca temei al plății sumelor de bani cu titlu de onorariu către avocat, nesocotindu-se, astfel, dispozițiile judecătorului sindic și autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului B., prin care se stabilise, în mod irevocabil, că sumele reprezentând cheltuieli cu onorariul avocațial și deplasări la instanță nu au fost încuviințate de comitetul creditorilor/judecătorul sindic, respectiv dovedite cu documente justificative.

Prin încheierea din 8 februarie 2012 a Tribunalului B., a fost admisă contestația formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice B. împotriva hotărârii adunării creditorilor din 18 aprilie 2011 privind înlocuirea unui membru al comitetului creditorilor și, în consecință, a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, contestația aceluiași creditor împotriva procesului verbal al comitetului creditorilor din data de 28 aprilie 2011, arătându-se că cele aprobate în această ultimă ședință nu mai au niciun efect. În ședința de judecată din 17 iunie 2011, la Tribunalul B., după finalizarea dezbaterilor, dar tot în ședința publică, inculpatul A. a depus la dosar raportul nr. 311 din 14 iunie 2011 asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea creanțelor și planul de distribuție pentru debitoarea S.C. RD S.A., în care se prevedea deducerea sumei de 608.464 lei, reprezentând „contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor”, confirmate de creditori și de judecătorul sindic, cuantumul cheltuielilor de deplasare rămânând același cu cel menționat în raportul nr. 501 din 23 iulie 2010, respectiv 16.322 lei, „conform actelor contabile”.

Din actele de la dosar, a rezultat că S.C. RD S.A., prin PT S.P.R.L., a mai achitat către Cabinetul de Avocat suma de 134.709 lei printr-un ordin de plată din data de 25 iulie 2011, cu mențiunea „onorariu avocat”, precum și suma de 81.749,12 lei, conform chitanței fiscale din 29 iulie 2011 reprezentând „c/val fact. 2/20.07.2011”.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2011, (definitivă prin decizia civilă nr. 154 din 3 februarie 2012 a Curții de Apel B., prin care s-a respins recursul formulat de PT S.P.R.L.), Tribunalul B. a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar PT S.P.R.L. O., reținând că din culpa acestuia banii nu au fost distribuiți creditorilor, deși a trecut un an și cinci luni de la data la care suma a fost încasată (07 iunie 2010), „culpa aparținându-i în exclusivitate, datorită nelegalității cheltuielilor procedurale efectuate de practicianul în insolvență, datorită nelegalei suspendări a distribuirii sumelor în dauna creditorilor, datorită nerespectării hotărârilor judecătorești”. În cuprinsul motivării, judecătorul sindic a mai arătat că „deși se putea trece la distribuirea sumelor în urma rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești (n.n. a sentinței civile nr. 1457 din 17 decembrie 2010), în mod greșit lichidatorul a procedat la întocmirea unui nou plan de distribuție, care nici măcar nu a fost pus în discuția creditorilor”.

Verificând înscrisurile cauzei, s-a observat că nu a putut fi identificată vreo hotărâre a adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor S.C. RD S.A., anterioară datei de 28 aprilie 2011, privind aprobarea angajării de avocați de către lichidatorul judiciar PT S.P.R.L. ori rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar ce figurează a fi aprobate în ședința din data de 28 aprilie 2011 și nici contractele de asistență juridică în temeiul cărora s-au efectuat plățile către avocații A. și B. Abia ulterior formulării plângerii penale, inculpatul B. a depus la dosarul de urmărire penală copia contractului de asistență juridică nr. 1405 din data de 12 iunie 2009, încheiat între Cabinetul de avocat și S.C. RD S.A., reprezentată de A., având ca obiect consultanță, redactare acte, asistare, reprezentare în dosarele în care PT S.P.R.L. reprezenta societatea lichidată la instanțele din Brașov în legătură cu creanța asupra S.C. Rafo S.A. Onești, în cuprinsul căruia se menționa că onorariul stabilit a fost de „10% din suma efectiv încasată din care 50.000 lei se achită avans”, precum și „onorariu succes 5% din suma efectiv încasată” . Premergător examinării legalității și temeiniciei sentinței penale atacate, cu referire la jurisprudența Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, exceptând infracțiunea de dare de mită (în cazul căreia Codul penal anterior prevede limite de pedeapsă mai reduse decât cele stabilite de legea în vigoare), pentru celelalte infracțiuni ce formează obiectul acuzației penale, noile dispoziții ale Codului penal și ale Legii nr. 78/2000 apar ca fiind mai blânde atât sub aspectul condițiilor de incriminare, cât și al regimului sancționator.

Analizând situația de fapt anterior expusă în acest context, Înalta Curte- instanța de apel, în acord cu judecătorul fondului, a constatat că probele administrate în cauză pe parcursul procesului penal dovedesc atât încălcarea cu rea credință de către inculpatul A. (practician în insolvență coordonator al PT I.P.U.R.L.) a normelor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în forma în vigoare la data faptelor, cât și înțelegerea anterioară a acestuia cu inculpatul B. cu privire la modul intenționat defectuos de conducere a procedurilor de lichidare vizând S.C. RD S.A.. Prin urmare, contrar susținerilor apelantului, instanța de apel a reținut, din examinarea dispozițiilor art. 23 coroborat cu art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor, că, pentru numirea și remunerarea avocaților, lichidatorul trebuia să respecte obligațiile instituite de același text de lege cu privire la modul de desemnare și nivelul remunerației, or inculpatul A. a întocmit raportul nr. 501 din 23 iulie 2010 referitor la fondurile obținute prin lichidare și din încasarea creanțelor și planul de distribuție nr. 502 din aceeași dată cu încălcarea acestora, întrucât nu a existat încuviințarea comitetului creditorilor sau a judecătorului sindic pentru a contracta serviciile de asistență juridică și pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare ale lichidatorului, aspect constatat, de altfel, și de Tribunalul B. în considerentele deciziei nr. 1467 din 17 decembrie 2010. Totodată, s-a mai reținut că extrasele din Buletinul procedurilor de insolvență depuse la dosar în cursul cercetării judecătorești în apel nu pot dovedi, în contra dispozițiilor legale, că angajarea serviciilor avocațiale de către reprezentantul debitorului insolvent (lichidator) nu ar fi supusă aprobării comitetului creditorilor, ci doar faptul că în cadrul procedurilor de insolvență practicianul în insolvență poate angaja un avocat. Pe de altă parte, s-a observat că suma de 565.585,12 lei a fost plătită către Cabinetul de avocat având ca justificare existența contractului de asistență juridică nr. 1405 din data de 12 iunie 2009, în care, la articolul „onorariu”, se prevedea că „onorariul convenit este în cuantum de 10% din suma efectiv încasată din care 50.000 lei se achită avans” (punctul 2.1), precum și existența unui „onorariu succes 5% din suma efectiv încasată” (punctul 2.2), astfel încât întregul onorariu menționat a fost stabilit în funcție de rezultatul judiciar al cauzei (suma efectiv încasată) deși art. 134 din Statutul avocaților interzicea în mod expres acest lucru (dispoziții cunoscute de inculpații A și B). Totodată, Înalta Curte a constatat că declarațiile inculpatului B referitoare la cuantumul onorariului avocațial sunt contrazise de actele dosarului, din care reiese că suma efectiv recuperată de la S.C. Rafo S.A. a fost de 3.491.266,29 lei (și nu 48.000.000 lei cum a menționat inculpatul), iar onorariul stabilit prin contractul de asistență juridică era de 15% din respectiva 11 sumă (și nu 10%), rezultând un cuantum de 523.689,94 lei, și nu de 565.585,12 lei, cât a fost achitat conform documentelor de plată atașate. Deopotrivă, s-a notat că, deși cunoștea că atât raportul nr. 501 din 23 iulie 2010, cât și planul de distribuție atașat acestuia nr. 502 din aceeași dată au fost contestate de către D.G.F.P. B., în calitate de creditor al S.C. RD S.A., încă din 13 august 2010 (întrucât a fost citat pentru soluționarea acesteia și chiar a depus întâmpinare la dosarul nr. 19/110/2003), inculpatul A. a procedat, la datele de 6 și 26 noiembrie 2010 și 2 decembrie 2010, deci anterior soluționării contestației (la 17 decembrie 2010), la efectuarea unor plăți cu titlu de onorariu avocațial către Cabinetul de avocat, aspect care, în opinia instanței de apel, dovedește intenția primului de a produce un prejudiciu părții civile S.C. RD S.A. și de a procura, corelativ, un folos necuvenit inculpatului B. Ca urmare, deși reale susținerile inculpatului A., în sensul că la data efectuării acestor plăți nu exista nicio hotărâre care să fi anulat raportul nr. 501 din 23 iulie 2010 și planul de distribuție nr. 502 din 23 iulie 2010, la fel de adevărat este și faptul că avea cunoștință despre contestația promovată, care, așa cum s-a arătat anterior, era înregistrată și depusă la dosarul Tribunalului B. încă din 13 august 2010, așa încât avea posibilitatea reală de a-și da seama că face o plată a cărei legalitate era contestată. S-a mai reținut că demersurile inculpatului A. de a-l avantaja pe inculpatul B. și de a prejudicia partea civilă au continuat și ulterior rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului B., în condițiile în care, deși prin această hotărâre s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, ca suma de 491.947,50 lei să fie distribuită creditorilor, acesta a convocat, la 28 aprilie 2011, o ședință a comitetului creditorilor care să aprobe atât cheltuielile cu onorariile avocațiale, cât și pe cele de deplasare în valoare de 16.322 lei, aspectele menționate în cuprinsul procesului verbal încheiat cu acel prilej fiind infirmate de martorii care l-au semnat. Mai mult, inculpatul a întocmit un nou raport asupra fondurilor obținute din lichidare și planul de distribuire a acestora (nr. 311 din 14 iunie 2011), în care a menționat deducerea unei sume ușor mai mici pentru onorarii (608.464 lei) și a aceleiași sume pentru cheltuieli de deplasare (16.322 lei), deși, prin sentința civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, judecătorul sindic a dispus modificarea raportului inițial (nr. 501 din 23 iulie 2010) și, în consecință, distribuirea sumelor de 491.947,50 lei și 16.322 lei către creditori, fiind, astfel, evidentă reaua credință a apelantului în întocmirea actelor specifice procedurii de lichidare.

Instanța de apel a reținut că, acționând în această manieră, inculpatul A. a încălcat flagrant dispozițiile judecătorului sindic date prin sentința civilă menționată, cu toate că, potrivit art. 25 lit. l din Legea nr. 85/2006, în vigoare la acel moment, avea obligația de a îndeplini orice sarcină trasată prin încheiere (care potrivit art. 12 din Legea nr. 85/2006 este definitivă 12 și executorie) de organul judiciar, fapt constatat și prin încheierea din 16 noiembrie 2011 a Tribunalului B., în care s-a consemnat că „din culpa lichidatorului banii nu au fost distribuiți creditorilor, deși a trecut un an și 5 luni, culpa aparținându-i în exclusivitate, datorită nelegalității cheltuielilor procedurale efectuate de practicianul în insolvență, datorită nelegalei suspendări a distribuirii sumelor în dauna creditorilor, datorită nerespectării hotărârilor judecătorești”. Contrar susținerilor apărării apelantului A., la termenul din 17 iunie 2011, judecătorul sindic nu a constatat că acesta și-a îndeplinit sarcinile trasate anterior, ci, luând act că lichidatorul judiciar a depus planul de distribuție până la sfârșitul ședinței, a apreciat că nu se mai impunea amendarea acestuia. În continuare, instanța de apel a reținut că plăți cu titlu de onorariu avocațial au fost efectuate de A. și în luna iulie 2011, deși acesta cunoștea că a fost contestat și raportul nr. 311 din 14 iunie 2011, că măsura de suspendare a executării distribuirii sumelor către creditori, pe care o luase în calitate de lichidator al S.C. RD S.A., a fost anulată prin sentința nr. 657 din 13 mai 2011 a Tribunalului B., și că, la 17 iunie 2011, în același dosar, D.G.F.P. B. a solicitat judecătorului sindic să se sesizeze din oficiu cu privire la înlocuirea PT S.P.R.L. (forma în care își exercita la acel moment profesia de practician în insolvență, fiind și coordonator) din calitatea de lichidator, aspect care dovedește o dată în plus rezoluția inculpatului de a prejudicia partea civilă și, corelativ, de a procura un folos necuvenit lui B. În acest context, Înalta Curte a apreciat că nu poate primi apărarea inculpaților A. și B. în sensul că hotărârea luată la 28 aprilie 2011 de comitetul creditorilor nu a fost atacată în condițiile art. 17 alin. 6 din Legea nr. 85/2006 (respectiv la adunarea creditorilor), această împrejurare neavând nicio relevanță atâta timp cât măsurile luate în ședința de la acea dată (respectiv aprobarea rapoartelor lichidatorului judiciar referitoare la angajarea avocaților A. și B., onorariile aferente dosarelor pentru recuperare de debite datorate acestora și decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului și a colaboratorilor acestuia) au fost contestate la instanță (oral în ședința publică din 17 iunie 2011 și, în scris, la 22 iunie 2011) de către unul dintre creditori (Direcția Generală a Finanțelor Publice B.), astfel încât era evident că, la momentul efectuării plăților, exista un dubiu cu privire la legalitatea acestora. În ceea ce privește activitatea desfășurată de inculpatul A., s-a mai reținut ca fiind relevant și faptul că, până la momentul înlocuirii PT I.P.U.R.L. din calitatea de lichidator al părții civile, acesta nu a procedat la distribuirea sumei încasate în luna iunie 2010 de la S.C. Rafo Onești S.A., fapt constatat de către judecătorul sindic prin încheierea din 16 noiembrie 2011 al Tribunalului Bacău (irevocabilă prin decizia nr. 154 din 3 februarie 2012 a Curții de Apel B., prin respingerea recursului PT I.P.U.R.L.), care, apreciind nelegale măsurile luate de lichidator ulterior întocmirii raportului și planului de distribuire din luna iulie 2010, a dispus desființarea acestora. S-a constatat, așadar, că, în exercitarea atribuțiilor de lichidator al părții civile S.C. RD S.A., inculpatul A. nu a fost preocupat de achitarea creanțelor creditorilor debitoarei înscriși la masa credală, ci de plata serviciilor de asistență juridică prestate de inculpatul B, cu care, potrivit propriilor declarații și ale martorului tată celui din urmă, se afla de mai mulți ani în relații de prietenie și colaborare, iar la data faptelor își desfășura activitatea profesională în același birou, precum și de plata propriilor cheltuieli de deplasare. În ceea ce privește normele încălcate cu prilejul întocmirii actelor specifice profesiei de lichidator al părții civile S.C. RD S.A., Înalta Curte a constatat că, deși în cuprinsul actului de sesizare s-a făcut trimitere generală la dispozițiile Legii nr. 85/2006, din modul de expunere a faptelor în rechizitoriu rezultă clar normele legale nesocotite, făcându-se trimitere expresă la încălcările constatate prin sentința civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului B.și menționându-se expres că au fost nesocotite dispozițiile judecătorului sindic. Prin urmare, s-a reținut că inculpații A. și PT I.P.U.R.L. au cunoscut încă de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului B. că întocmirea raportului nr. 501 din 23 iulie 2010 și, respectiv, a planului de distribuire nr. 502 din 23 iulie 2010 s-a realizat cu nesocotirea art. 23 din Legea nr. 85/2006. Aceeași este situația și în ceea ce privește convocarea, la data de 28 aprilie 2011, a comitetului creditorilor, pe baza deciziei căruia a fost ulterior elaborat raportul nr. 311 din 14 iunie 2011, cu încălcarea dispoziției judecătorului sindic dată prin sentința civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului B. (de modificare a raportului inițial și de distribuire către creditori a sumelor precizate de organul judiciar), cu atât mai mult cu cât, așa cum deja s-a arătat, nelegalitatea măsurilor dispuse de practicianul în insolvență după luna iulie 2010 a condus la înlocuirea PT S.P.R.L. din calitatea de lichidator judiciar al S.C. RD S.A., prin încheierea din 16 noiembrie 2011 a Tribunalului B., și anularea tuturor măsurilor respective.

Totodată, instanța de apel a reținut că în mod eronat judecătorul fondului a apreciat că faptele inculpatului A. îmbracă forma infracțiunii continue, în condițiile în care rezoluția infracțională cu care acesta a acționat a fost unică, fiind concretizată în întocmirea, la date diferite, a unor acte specifice procedurii de lichidare cu încălcarea dispozițiilor legale, având drept consecință prejudicierea părții civile și, corelativ, procurarea unor foloase  necuvenite pentru sine și pentru altul, fiecare act material în parte realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu.

În acord, însă, cu prima instanță, Înalta Curte a constatat că acesta, având calitatea de lichidator judiciar, îndeplinea condiția cerută de lege pentru a avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, fiind funcționar public în sensul art. 175 alin. 2 din Codul penal. Astfel, inculpatul îndeplinea un serviciu public, respectiv lichidarea unei societăți comerciale, activitate de interes public reglementată de lege și supravegheată de instanțele judecătorești, iar învestirea sa în acest sens s-a făcut de către o autoritate publică, Tribunalul B.. Așadar, s-a constatat că în persoana apelantului inculpat sunt întrunite cele două cerințe obligatorii ce trebuie îndeplinite pentru a fi încadrat în categoria funcționarilor publici asimilați, astfel cum acestea sunt definite de dispozițiile art. 175 alin. 2 din Codul penal și au fost interpretate prin decizia nr. 20/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, în sensul că, în categoria funcționarilor publici asimilați, potrivit art. 175 alin. 2 din Codul penal, „sunt incluși particularii care primesc gestiunea unui serviciu public național sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecți care își desfășoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăți comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivității, naționale sau locale, după caz, bunurile și serviciile publice.” Conceptul de „funcție publică” se află în strânsă corelație cu noțiunea de „interes public”, ambele urmărind satisfacerea interesului general. Prin urmare, funcționarul public își desfășoară activitatea în scopul realizării interesului public și, ca atare, în exercitarea funcției are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entități care, prin activitatea pe care o desfășoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societății. Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale speței, instanța de apel a reținut faptul că activitatea lichidatorului judiciar satisface o nevoie de interes general și, ca urmare, intră în sfera serviciului de interes public, aspecte care rezultă, pe de o parte, din dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, conform cărora lichidatorul este practicianul în insolvență compatibil, autorizat în condițiile legii, desemnat să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura generală, cât și în procedura simplificată, și să exercite atribuțiile prevăzute de lege sau pe cele stabilite de instanța de judecată, iar, pe de altă parte, din cele ale art. 46 din același act normativ, potrivit cărora 15 Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România (UNPIR) este persoană juridică de utilitate publică, autonomă și fără scop lucrativ, din care fac parte practicienii în insolvență, în condițiile stabilite de ordonanța de urgență. În plus, învestirea lichidatorului judiciar pentru realizarea serviciului public are loc printr-o decizie a autorității luată conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 85/2006, respectiv prin numirea sa de către instanța judecătorească în cadrul procedurii insolvenței, procedură care este expres reglementată de lege. Totodată, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 1 și art. 3 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, a reținut că lichidatorul judiciar este practician în insolvență cu toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege, iar faptul că își exercită activitatea într-una din formele prevăzute de art. 4 din același act (cabinete individuale, cabinete asociate, societăți profesionale cu răspundere limitată – SPRL - și întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată) nu conduce la pierderea acestei calități sau la absolvirea de răspundere în cauzele penale pentru îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor ce îi revin potrivit art. 25 din Legea nr. 85/2006. Ca urmare, Înalta Curte a apreciat nefondate apărările inculpatului A. cu privire la neîntrunirea calității de subiect activ, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, invocate de acesta, nu sunt aplicabile în cauză de vreme ce art. 175 din Codul penal nu face trimitere la acest act normativ, ci se referă la persoanele care exercită o funcție publică de orice natură. Așadar, în sensul legii penale, astfel cum a statuat în mod constant literatura de specialitate și practica judiciară, noțiunea de „funcționar public” are o semnificație mai largă decât aceeași noțiune din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și a faptului că exigențele de apărare a patrimoniului și de promovare a intereselor colectivității impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. S-a reținut că în acest sens este și jurisprudența Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (deciziile nr. 20/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, nr. 26/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, nr. 18/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017). Ca atare, s-a constatat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu pot fi reținute dispozițiile art. 258 din Codul penal (1969), de vreme ce inculpatul A. nu este un simplu funcționar, ci are calitatea de funcționar public asimilat, acesta fiind motivul pentru care în speță nu sunt aplicabile nici prevederile art. 308 din Codul penal, criticile apelantului sub acest aspect, circumscrise greșitei individualizări a pedepsei, neputând fi valorificate în sensul reducerii limitelor de pedeapsă.

Deopotrivă, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte a subliniat că atât în vechea reglementare, cât și în noua codificare, forma de vinovăție prevăzută de lege pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu este intenția, care poate fi atât directă, cât și indirectă, după cum subiectul activ a prevăzut că prin fapta sa 16 abuzivă se va produce una din urmările cerute de lege, a urmărit ori a acceptat producerea acestora, expresia „cu știință” din conținutul art. 246 din Codul penal (1969) neavând niciun efect sub aspect subiectiv, fiind folosită de legiuitor doar pentru a întări concluzia că fapta nu poate fi săvârșită din culpă. În continuare, s-a notat că, așa cum rezultă din conținutul normativ al infracțiunii de abuz în serviciu, atât în vechea, cât și în noua reglementare, subiectul activ al acesteia nu poate fi decât funcționarul public, persoană fizică, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 175 din Codul penal, respectiv de art. 147 din Codul penal (1969). De altfel, inclusiv vechea reglementare, definind noțiunea de funcționar public în art. 147 din Codul penal (1969) prin raportare la art. 145 din Codul penal (1969), a avut în vedere o persoană fizică ce desfășoară o activitate în cadrul unei autorități publice, instituții publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public, aceasta întrucât între funcționarul public și una din entitățile menționate la art. 145 din Codul penal (1969) trebuia să existe anumite raporturi, precum cele de muncă, de numire ori de învestire într-o funcție. În plus, din interpretarea dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 86/2006, societatea profesională cu răspundere limitată (SPRL) și întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată nu reprezintă altceva decât forme de exercitare a profesiei de către practicienii în insolvență, persoane fizice. S-a observat, astfel, că doar inculpatul A. avea calitatea de funcționar public asimilat, iar nu și inculpata persoană juridică PT I.P.U.R.L., care este societatea profesională în care primul a înțeles să își exercite profesia de lichidator, în calitate și de coordonator al activității acesteia.

În ceea ce privește infracțiunea de luare de mită pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., Înalta Curte a constatat că deși din probatoriul administrat a rezultat cu certitudine transferul sumei de 93.925 lei din contul inculpatului B. în cel al inculpatului A. și al concubinei acestuia, cu referire la art. 289 alin. 1 și art. 290 alin. 1 din Codul penal, nu a rezultat că sumele de bani astfel transferate au fost remise cu titlu de contraprestație în vederea încălcării de către inculpat a atribuțiilor de serviciu. În aceste condiții, nefiind îndeplinită una din condițiile de tipicitate a infracțiunilor de dare și, respectiv, luare de mită, Înalta Curte a apreciat că se impune admiterea apelurilor declarate de inculpații A. și B. și achitarea acestora, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I din Codul de procedură penală, faptele săvârșite nefiind prevăzute de legea penală. Înalta Curte nu a dat, însă, curs solicitării inculpatului A. de achitare în baza art. 16 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală, acesta fiind incident doar atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă, ceea ce nu este cazul în speță, de vreme ce transferul sumelor de bani există, nefiind dovedit titlul cu care au fost remise acestea.

Împotriva deciziei penale nr. 386/A din 07 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul penal nr. 739/32/2015*, la data de 06 mai 2020, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzută de art. 438 alin.1 pt. 7 Cod procedură penală, în temeiul căruia a susținut că fapta pentru care a fost condamnat nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal, pe de o parte, în considerarea faptului că acesta nu îndeplinea condiția de a fi funcționar public pentru a avea calitatea de subiect activ calificat și, pe de altă parte, pentru aceea că nu s-a reținut încălcarea unei atribuții ce i-ar fi revenit în baza legislației primare incidente.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din Codul penal, constă în aceea că, în calitatea de lichidator judiciar al S.C. RD SA, în perioada iulie 2010 – iulie 2011, a întocmit în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 (art. 23, art. 25 lit. l raportat la art. 12), cu consecința prejudicierii patrimoniului societății debitoare și procurarea unui folos necuvenit inculpatului C., dar și pentru PT S.P.R.L. Onești. Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură penală, inculpatul a susținut, în esență, că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, deoarece acesta nu îndeplinea condiția de a fi funcționar public pentru a avea calitatea de subiect activ calificat și, pe de altă parte, pentru aceea că nu s-a reținut încălcarea unei atribuții ce i-ar fi revenit în baza legislației primare incidente.

Critica recurentului inculpat relativ la neîndeplinirea condiției de a fi funcționar public pentru a avea calitatea de subiect activ calificat al infracțiunii pentru care a fost condamnat este nefondată.

Astfel, norma incidentă în cauză, definește abuzul în serviciu pentru care a fost condamnat inculpatul ca

„fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.”

Potrivit art. 175 alin. 2 din Codul penal,

”(...) este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes 22 public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.”

În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 175 alin. 2 din Codul penal, jurisprudența a statuat în mod constant că o persoană este asimilată funcționarului public dacă întrunește în mod cumulativ două cerințe obligatorii: exercită un serviciu de interes public și este învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu de către o autoritate publică sau exercită serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorități publice.

În acest sens sunt relevante argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 20/2014, publicată în M. Of., Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, având ca obiect rezolvarea de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 alin. (1) și (2) din Codul penal privind funcționarii publici.

Astfel, deși dezlegarea vizează ipoteza potrivit căreia expertul tehnic judiciar este funcționar public în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal, considerentele sunt valabile, mutatis mutandis, în toate situațiile în care persoanele fizice exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităților publice, așa-numitele profesii liberale. De altfel, instanța supremă reține în decizia amintită, pe de o parte, că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul, iar pe de altă parte, că, pentru ca o persoană să facă parte din această categorie este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerințe obligatorii: să exercite un serviciu de interes public și să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorități publice.

Analiza îndeplinirii primei cerințe, care vizează sfera atribuțiilor persoanei, se face ținând seama dacă, prin realizarea serviciului, se urmărește satisfacerea unor nevoi de interes general și dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică, iar cea de-a doua condiție este îndeplinită, alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică ori dacă activitatea persoanei este supusă controlului sau supravegherii unei autorități publice, indiferent de modalitatea de învestire.

Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înțelege fie acordarea calității din care derivă obligația de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică (numirea în funcția de notar, autorizarea ca interpret etc.), fie încredințarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorității (numirea de către instanța judecătorească a administratorului și lichidatorului judiciar în cadrul procedurii insolvenței ori a expertului tehnic judiciar).

Aceste considerente se regăsesc și în decizia nr. 18/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of., Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, prin care s-a reținut că Banca Națională a României reprezintă o autoritate publică, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, putând exercita controlul sau supravegherea cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, motiv pentru care, în sensul legii penale, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Pornind de la aceste coordonate de principiu, se reține că potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență,

„lichidatorul este practicianul în insolvență compatibil, autorizat în condițiile legii, desemnat să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura generală, cât și în procedura simplificată, și să exercite atribuțiile prevăzute de lege sau pe cele stabilite de instanța de judecată”,

iar potrivit art. 46 teza I din aceeași lege,

”UNPIR (Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România) este persoană juridică de utilitate publică, autonomă și fără scop lucrativ, din care fac parte practicienii în insolvență, în condițiile stabilite de ordonanța de urgență„

.

Contrar susținerilor recurentului, din interpretarea sistematică a textelor anterior menționate rezultă că activitatea lichidatorului judiciar satisface în mod evident o nevoie de interes general și, ca urmare, intră în sfera serviciului de interes public. Totodată, este îndeplinită și cea de-a doua condiție, ca urmare a faptului că învestirea sa în acest sens s-a făcut de către o autoritate publică, respectiv de către Tribunalul B. conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 85/2006. În plus, lichidarea unei societăți comerciale este o activitate reglementată de lege și supravegheată de instanțele judecătorești.

Prin urmare, recurentul A. este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Critica recurentului inculpat vizând faptul că nu s-a reținut încălcarea unei atribuții ce i-ar fi revenit în baza legislației primare incidente este nefondată.

Înalta Curte reține că prin Decizia nr.405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr.517 din 08.07.2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.246 din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma

„îndeplinește în mod defectuos”

din cuprinsul acestora se înțelege

„îndeplinește prin încălcarea legii”.

În esență, instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acțiunile sau omisiunile prin care se săvârșește infracțiunea (par. 60), că acestea încalcă prevederile constituționale ale art.1 alin.(5), întrucât sintagma

„îndeplinește în mod defectuos”

nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuoz