ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 992/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 30.05.2016, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 492 și urm. C. civ. de la 1964, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., să se constate că are un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 1000 mp, situat în intravilanul localității Periș, județul Ilfov, care i-a fost atribuit prin adeverința nr. x/28.04.1990, emisă de Sectorul Agricol Ilfov și că a edificat cu bună credință casa de locuit pe teren, în baza autorizației de construire nr. x/1990, emisă de Primăria Sectorului Agricol Ilfov, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională formulată la 17.08.2016, pârâții au solicitat, dacă se va constata că reclamantul are un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 1000 mp, teren ai cărui proprietari sunt, să fie obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 2000 euro lunar reprezentând lipsa de folosință a terenului afectat de superficie, pe toată durata existenței superficiei.

Prin sentința nr. 1372/24.06.2020, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată; a respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți B., C., D. și E., ca nefondată; a obligat pe reclamantul-pârât să plătească pârâților-reclamanți suma de 3.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată;a obligat pe reclamantul-pârât să plătească expertului F. suma de 1.100 RON cu titlu de majorare onorariu, dispoziția fiind executorie.

Prin decizia nr. 322/A/02.03.2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul principal și apelul incident declarate de reclamant și de pârâți împotriva sentinței tribunalului. A anulat sentința și încheierea din data de 14.12.2016. Rejudecând, a respins excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere. A admis cererea principală formulată de reclamantul A. și a admis, în parte, cererea reconvențională. A constatat că reclamantul are un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 981 mp situat în Periș, sat Bălteni, județul Ilfov. A constatat că reclamantul este constructor de bună-credință al construcției situate pe teren. L-a obligat pe reclamantul-pârât la plata, către pârâții-reclamanți, a unei despăgubiri lunare corespunzătoare dreptului de folosință asupra terenului de 941,76 euro lunar, în echivalent în RON la cursul BNR, de la data rămânerii definitive a deciziei și pe toată durata superficiei. A respins, în rest, cererea reconvențională, ca nefondată. În baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a respins cererea pârâților-reclamanți privind cheltuielile de judecată în fața primei instanțe și a respins cererea apelanților pârâți-reclamanți privind cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, ambele părți.

1)Prin recursul declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul-pârât A. a solicitat casarea, în parte, a deciziei numai în ceea ce privește admiterea, în parte, a apelului incident referitor la obligarea sa la plata lipsei de folosință a terenului în suprafață de 981 mp și, rejudecând în fond, să se respingă cererea reconvențională și sub acest aspect.

După prezentarea situației de fapt, recurentul a solicitat a se observa că instanța de apel a apreciat că despăgubirile acordate proprietarului în considerarea dreptului de superficie reprezintă echivalentul folosinței imobilului asupra căruia a fost recunoscut dreptul de superficie. Deși, de principiu, raționamentul curții de apel este corect, recurentul a susținut că acesta nu a ținut cont de împrejurarea că dreptul său de superficie a luat naștere înainte ca intimații pârâți-reclamanți să dobândească calitatea de proprietari pe respectiva suprafață de teren, drept de proprietate ce le-a fost recunoscut în anul 2007, ulterior emiterii adeverinței nr. x/24.04.1990 și autorizației de construire nr. x/1990, deci ulterior dobândirii dreptului său de superficie în temeiul acordului părților, materializat în solicitarea de atribuire a unei suprafețe de teren pentru edificarea unei locuințe și emiterea actelor administrative menționate de către proprietarul de drept, de la acel moment, al terenului.

S-a prevalat în susținere de jurisprudența CEDO, respectiv de hotărârile pronunțare în cauzele Kopecky împotriva Slovaciei nr. 44912/1998, Broniowsky împotriva Poloniei nr. 31443/1996, Vianu c. României, ultima pronunțată cu valoare de principiu.

De principiu, titularul dreptului de superficie poate plăti titularului dreptului de proprietate al terenului o sumă de bani pentru folosința acestuia dar numai dacă dreptul de superficie a luat naștere după dobândirea dreptului de proprietate.

Obligația de plată lunară a sumei de 941,76 euro, stabilită în sarcina sa pentru lipsa de folosință a terenului afectat de dreptul de superficie, reprezintă o îndatorare excesivă, arătând că raționamentul său are în vedere dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1992, iar faptul că instanțele de judecată, în litigiile derulate între aceleași părți, au pronunțat hotărâri cu nesocotirea dispozițiilor imperative ale art. 23 alin. (1) din lege și ale art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, nu-i îndrituiește pe intimații pârâți-reclamanți la perceperea unei sume de bani, cu atât mai mult în cazul în speță.

A apreciat că numai în acest mod aplicând normele legale incidente, ar fi respectat principiul predictibilității legii noi.

În subsidiar, în condițiile în care s-ar aprecia că intimații sunt îndrituiți la plata lipsei de folosință, recurentul a susținut că plata lunară nu trebuie să depășească nivelul taxei de ocupare a domeniului public sau privat al localității stabilită de autoritățile locale. Aceasta, în condițiile în care, de la momentul nașterii dreptului său de superficie, 24.04.1990, urma să plătească o taxă către autoritățile locale pentru folosința terenului atribuit pentru edificarea locuinței, taxă care nu i-a mai fost comunicată deoarece la 19.02.1991 a intrat în vigoare Legea nr. 18/1991.

2)Prin recursul declarat de pârâtele-reclamante C., B. și G. (ultima în calitate de moștenitoare a pârâților-reclamanți D. și E.), întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea, în totalitate, a deciziei și rejudecând procesul în fond, în principal, să se respingă cererea de chemare în judecată, iar în subsidiar, în măsura în care se vor aprecia întemeiate pretențiile reclamantului, să se admită și cererea reconvențională, urmând ca dreptul de folosință al reclamantului să se întindă numai asupra unei suprafețe de teren de 408 mp care să-i permită folosirea optimă a construcției, iar în schimbul folosinței terenului acesta să fie obligat la plata lunară a sumei de 391,68 euro pe toată durata existenței superficiei.

- Întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentele au susținut că hotărârea curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale art. 966 C. civ. de la 1864, cât privește soluția de recunoaștere în favoarea reclamantului a unui drept de superficie asupra terenului în suprafață de 981 mp.

Aplicând dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Curtea Europeană a stabilit că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenția părților sau prin prescripție achizitivă, iar simplul fapt de a ridica o construcție pe terenul altuia, chiar de bună-credință, constructorul având convingerea că este proprietarul terenului pe care construiește, nu ar fi de natură să conducă la recunoașterea unui drept de superficie în favoarea constructorului. Hotărârile CEDO sunt precedente judiciare care obligă instanțele naționale la pronunțarea unor hotărâri în consens cu practica CEDO în respectiva problemă de drept.

Cu toate acestea, în contradicție cu jurisprudența CEDO, instanța de apel a considerat că reclamantul a dobândit legal un drept de superficie în temeiul convenției încheiate cu autoritățile locale la momentul obținerii adeverinței nr. x/1990 emisă de Primăria Periș și edificării construcției în baza autorizației de construire nr. x/1990.

Apreciind că adeverința emisă de primărie are valoarea unei "convenții" ce a dat naștere unui drept de superficie, instanța de apel a ignorat că temeiul de drept ce a stat la baza acesteia nu-i permitea emitentului să pună la dispoziția reclamantului un teren pentru edificarea unei locuințe. Au susținut, în aceste condiții și prevalându-se de art. 966 C. civ. de la 1864, că instanța de apel a trecut peste faptul că respectiva adeverință, fiind un act fundamentat pe o cauză nelicită, nu putea produce niciun efect. Au precizat că Decretul-lege nr. 42/1990 în baza căruia a avut loc atribuirea în folosință a terenului pentru edificarea unei locuințe nu permitea Primăriei Periș să-i atribuie reclamantului în folosință terenul, în condițiile în care respectivul act normativ cuprindea măsuri pentru stimularea țărănimii, în sensul atribuirii în folosință a suprafețelor de teren în scopul desfășurării de activități agricole și zootehnice și nu în vederea construirii de locuințe.

Prin urmare, potrivit recurentelor, neputând produce niciun efect din pricina cauzei sale ilicite, adeverința nr. x/1990 nu putea fi considerată o convenție valabilă de natură a da naștere unui drept de superficie în favoarea reclamantului, chiar dacă la momentul emiterii acesteia nu fusese încă adoptată legislația reparatorie, iar terenul se afla în proprietatea statului.

În opinia recurentelor, este greșită și aprecierea instanței potrivit căreia reclamantul nu poate fi considerat că ar fi avut la momentul obținerii adeverinței și edificării construcției temeiuri pentru a se îndoi de dreptul statului, al autorității locale de a dispune de folosința terenului, în condițiile în care nu exista o legislație reparatorie adoptată.

Recurentele au considerat, totodată, că instanța de apel a trecut peste faptul că autoritatea emitentă a adeverinței, respectiv Primăria Periș a acționat la solicitarea expresă a reclamantului în baza Decretului-lege nr. 42/1990, neputându-se ignora că acesta a acționat cu rea-credință, întrucât avea reprezentarea faptului că nu putea beneficia de prevederile respectivului act normativ.

Au susținut, contrar celor reținute în apel, că reclamantului i se poate imputa faptul că prevalându-se de influența pe care o avea la nivelul administrației locale s-a folosit în mod fraudulos de prevederile decretului obținând un act administrativ ce i-a permis în mod nelegal edificarea unei construcții.

Caracterul fraudulos al demersurilor sale a fost constatat ulterior de instanțe care, prin mai multe hotărâri judecătorești, au stabilit că reclamantul nu era îndreptățit la constituirea unui drept de proprietate asupra suprafeței de teren de 1000 mp (decizia nr. 1966A/2000 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/1999, sentința nr. 3535/2011 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2010 și decizia nr. 1299R/2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2010).

Recurentele au apreciat, de asemenea, ca fiind total greșită dezlegarea pe care instanța de apel a dat-o solicitării reclamantului de a se constata că este constructor de bună-credință, în argumentarea căreia s-a reținut că nu i se putea imputa reclamantului, ca element de rea-credință, atribuirea terenului dincolo de cadrul Decretului-lege nr. 42/1990, fiind responsabilitatea autorităților locale modul de aplicare a actului normativ.

Nu se poate reține că reclamantul a fost un constructor de bună-credință atâta timp cât a fost conștient că a solicitat și obținut un drept de folosință asupra unui teren pentru a cărui folosință știa că nu era îndreptățit și într-un scop care nu era prevăzut de lege.

Pentru a stabili dacă recurentul a acționat cu bună-credință la momentul edificării construcției, instanța de apel trebuia să aibă în vedere toate acțiunile sale anterioare edificării construcției, respectiv modalitatea de obținere a terenului pe care intenționa să construiască,

- Recurentele au criticat și modalitatea în care instanța de apel a soluționat apelul incident considerând că folosirea suprafeței de teren aflată în proprietatea lor de către reclamant ar fi trebuit să limiteze pe cât posibil prejudiciul creat. Astfel, nu puteau fi lipsite de o suprafață de 1000 mp în condițiile în care reclamantului îi era suficientă o suprafață de teren mult mai mică pentru exploatarea construcției edificată pe terenul proprietatea lor, respectiv 408 mp conform expertizei.

Au concluzionat că instanța de apel le-a încălcat dreptul de proprietate, garantat prin prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prin reținerea că nu pot fi restrânse limitele materiale ale dreptului de superficie exclusiv la terenul de 408 mp.

- Întemeiat pe pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentele au considerat că din analiza modului de soluționare a apelului incident se poate constata că hotărârea atacată conține o inadvertență cu privire la suprafața pentru care i s-a recunoscut reclamantului dreptul de superficie.

Au susținut astfel că motivarea contradictorie rezultă din aspectul că, reclamantul a solicitat a se recunoaște dreptul de superficie cu privire la suprafața de 1000 mp, instanța a arătat că dreptul urmează a-i fi recunoscut în limitele menționate în adeverința nr. x/1990 unde se menționează că este vorba de 1000 mp teren, expertul a arătat că din măsurători a rezultat o suprafață de 982 mp, dar cu toate acestea curtea de apel le-a acordat o despăgubire calculată pentru o suprafață de 981 mp.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 02.11.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, reclamantul-pârât A. a solicitat respingerea recursului pârâtelor-reclamante.

A susținut că recurentele au interpretat eronat art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind de notorietate că în raport de textul de lege incident în cauză, art. 492 C. civ. de la 1864, modalitățile de dobândire a dreptului de superficie sunt legea, prescripția achizitivă și titlul, în noțiunea de titlu regăsindu-se atât convenția părților, dar și testamentul, precum și actul administrativ care are caracter de act autentic. A învederat că în act sens s-a pronunțat și CEDO în decizia Bock și Palade c. României din 15.02.2007.

A opinat că raționamentul recurentelor nu poate fi primit deoarece actul administrativ constând în adeverința nr. x/1990 are valoarea de act autentic și face dovada conținutului său până la înscrierea în fals. Alegațiile recurentelor relative la faptul că respectiva adeverință ar fi fost fondată pe o cauză falsă nu pot fi primite în condițiile în care instanțele anterioare nu au fost învestite cu analiza legalității acestui act administrativ.

A învederat că susținerea recurentelor potrivit căreia chiar dacă la nivelul anului 1990 nu era adoptată o legislație reparatorie autoritățile statului nu puteau dispune după bunul lor plac atribuirea unor suprafețe de teren către cetățeni este făcută direct în recurs.

Dreptul de superficie i-a fost constituit înainte de adoptarea Legii nr. 50/1991 care reglementează autorizarea lucrărilor de construire, dar și anterior adoptării Legii nr. 18/1991, deci anterior adoptării noilor reglementări privind atribuirea în folosință a terenurilor aflate în proprietatea privată a statului dar și anterior ca autorii recurentelor să revendice respectiva suprafață de teren.

A înțeles a se prevala în susținere de practica judiciară, respectiv decizia civilă nr. 406/1958 a fostului Tribunal Suprem și decizia nr. 5351/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu se verifică criticile ce vizează dezlegarea dată calității de constructor de bună-credință, învederând că edificarea construcției a fost făcuta cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pe baza autorizației de construire nr. x/1990 emisă de Primăria Sectorului Agricol Ilfov și cu convingerea fermă că a primit terenul în folosință de la adevăratul proprietar.

Nu se verifică nici alegațiile recurentelor potrivit cărora i-ar fi suficientă o suprafață de 408 mp pentru exploatarea construcției, deoarece recunoașterea dreptului de superficie se face în limitele care rezultă din actele în baza cărora acesta a fost constituit.

A solicitat respingerea așa-zisei inadvertențe relative la incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de apel s-a pronunțat strict pe cererea recurentelor care au solicitat obligarea sa la plata lipsei de folosință pentru suprafața de 981 mp.

Chiar în situația în care s-ar admite că ar fi o eroare materială, a susținut că aceasta nu poate fi îndreptată pe calea recursului, ci a procedurii prevăzute de lege în acest scop.

Recurentele pârâte-reclamante nu au formulat întâmpinare la recursul reclamantului-pârât și nici răspuns la întâmpinarea acestuia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinarea recursurilor declarate în cauză va urma ordinea tratării subiectelor abordate în cuprinsul acestora, astfel că va fi analizat cu prioritate recursul pârâtelor-reclamante ce a contestat decizia instanței de apel, în principal, sub aspectul legalității recunoașterii dobândirii unui drept de superficie în beneficiul recurentului-pârât pentru terenul în suprafață de 981 mp situat în Periș, sat Bălteni, str. x, jud. Ilfov și a calității acestuia de constructor de bună-credință, iar în subsidiar, sub aspectul întinderii acestui drept, urmând ca recursul reclamantului-pârât să fie examinat ulterior, criticile acestuia privind legalitatea hotărârii din apel exclusiv în legătură cu regulile de determinare a despăgubirii datorate proprietarului terenului afectat de existența dreptului de superficie.

a) Recursul pârâtelor-reclamante, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susținut că hotărârea instanței de apel, ce a constatat existența unui drept de superficie în patrimoniul reclamantului în limita terenului în suprafață de 981 mp și a calității acestuia de constructor de bună-credință al locuinței edificată pe teren, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și prevederilor art. 966 din C. civ., este nefondat.

Afirmând o dezlegare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentele-pârâte pretind că hotărârea instanței de apel contravine jurisprudenței CEDO care a stabilit că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenția părților sau prin prescripție achizitivă, simplul fapt de a ridica o construcție pe terenul altuia, chiar de bună-credință, constructorul având convingerea că este proprietarul terenului pe care o construiește, nefiind de natură să conducă la recunoașterea unui drept de superficie în favoarea celui ce construiește pe terenul ce nu este proprietatea sa.

Aceste critici nu pot fi primite observându-se, cum de altfel rezultă și din următoarele motive susținute de recurentele-pârâte în continuarea memoriului lor, că instanța de apel a avut în vedere, atunci când a constatat că reclamantul a dobândit legal un drept de superficie asupra terenului în litigiu, o cu totul altă situație legală decât "simplul fapt de a ridica o construcție pe terenul altuia, chiar de bună-credință (. . . . . . . . . .)" din partea constructorului. Astfel, potrivit considerentelor instanței de apel, dreptul de superficie dobândit de reclamantul-pârât a avut la bază acordul asupra folosinței terenului dat de autoritatea locală în cuprinsul adeverinței nr. x/28.04.1990 a Primăriei Periș și acordul pentru construirea locuinței pe acest teren dat de autoritatea locală în cuprinsul autorizației de construire nr. x/1990 emisă de Primăria fostului Sector Agricol Ilfov.

Pe baza acestor elemente, în mod corect instanța de apel a avut în vedere un mod legal de dobândire în privința dreptului de superficie dobândit de reclamant, respectiv pe baza acordului ori convenției (în sensul larg al noțiunii) realizată cu autoritățile locale, mod de dobândire ce se înscrie între cele recunoscute și accepte sub regimul vechiul C. civ. la nivelul jurisprudenței și doctrinei, pe care le indică, pe baza aceleiași surse interne (doctrina și jurisprudența), și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în deciziile sale (exempli gratia, cauza Bock și Palade c.României, par. 32-33, de care s-au prevalat constant în cauză recurentele-pârâte).

Așadar instanța de apel nu a avut în vedere simplul fapt juridic al edificării de către reclamant a unei construcții pe terenul care astăzi aparține recurentelor-pârâte, atunci când a constatat dreptul de superficie născut în patrimoniul acestuia, pentru a se justifica critica de nesocotire a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., ci a reținut argumentat chiar unul din modurile de dobândire enunțat și în jurisprudența instanței de drept european, respectiv titlul sau acordul părților, arătând pertinent că statuările instanței europene pe acest subiect (al izvorului dreptului de superficie) nu vin să adauge sau să dezvolte principiile din dreptul intern, ci doar redau aceste principii pe care le extrag din cadrul legal și jurisprudențial intern.

Cât privește argumentele recurentelor-pârâte relative la nevalabilitatea adeverinței nr. x/28.04.1990 a Primăriei Periș, pretins a fi fost emisă în absența unei baze legale - respectiv, în temeiul Decretului-lege nr. 42/1990 care însă nu reglementa posibilitatea atribuirii de teren în folosință în vederea edificării de construcții - și având o cauză ilicită, de natură să imprime aceeași cauză ilicită și "convenției" sau "acordului" părților reținut ca temei al dreptului de superficie, se reține că nu au fost ignorate de instanța de apel, ci în mod pertinent înlăturate pe considerente care au evidențiat cadrul legal de învestire, raporturile juridice stabilite între părți în urma mai multor judecăți purtate între acestea în legătură cu terenul litigios și, nu în ultimul rând, din rațiuni de securitate și siguranță a raporturilor civile.

Astfel, este corectă remarca instanței de apel în sensul că, deși pârâții-reclamanți au prezentat o serie de argumente de nevalabilitate a adeverinței nr. x/28.04.1990 și a autorizației de construire nr. x/1990 (legate de sfera subiectelor la care se referea Decretul-lege nr. 42/1990, a sferei drepturilor pe care le reglementa, a condițiilor concrete în care au acționat reclamantul-pârât și autoritățile locale emitente), acestea au fost aduse în atenție doar pe cale de apărare, invocarea lor realizându-se în acest litigiu prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, iar nu pe cale de acțiune, cu toate că pârâtele-reclamante sunt și titularele unei cereri reconvenționale în proces, dar prin care au pretins (doar) obligarea reclamantului la plata unei despăgubiri lunare pentru dreptul de superficie asupra terenului, în cazul în care se va constata existența acestuia.

Deși își dispută dreptul asupra terenului de zeci de ani, fiind implicați în mai multe litigii în legătură cu apartenența ori reconstituirea dreptului asupra acestuia, este de remarcat că niciodată, nici în trecut, dar nici în litigiul pendinte, pârâtele-reclamante nu au contestat în mod direct valabilitatea celor două acte emise de autoritățile locale în beneficiul reclamantului, după cum nu au înțeles să tranșeze situația litigioasă existentă pe tărâmul dispozițiilor art. 494 din C. civ.

Așadar, în mod legitim judecata instanței de apel a fost realizată pornind de la realitatea juridică atestată de hotărârile judecătorești, ce au finalizat litigiile disputate între părți ori în legătură cu terenul litigios (evocate în decizia de apel la fila x din considerente) și care au recunoscut pârâtelor-reclamante dreptul de proprietate asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, și luând în considerare adeverința nr. x/1990 și autorizația de construire nr. x/1990, ca acte administrative a căror nulitate nu a fost declarată, dar care intrate fiind în circuitul civil, și-au produs în mod continuu efectele timp de mai bine de 30 de ani.

Argumentelor prin care pârâții-reclamanți au invocat nevalabilitatea adeverinței nr. x/1990, ca act ce a atribuit un drept de folosință în alte scopuri decât cele permise de Decretul-lege nr. 42/1990, instanța de apel le-a răspuns cu considerente de oportunitate și necesitate a asigurării siguranței circuitului civil, deopotrivă protejat în jurisprudența internă și cea a jurisdicției de drept european, remarcând în mod corect că lipsirea de efecte a adeverinței și autorizației de construire nu s-ar putea face în mod retroactiv, pe cale incidentală, în afara cadrului legal anume reglementat pentru anularea actelor administrative.

Tot în afara cadrului legal de învestire sunt și susținerile pârâtelor-reclamante din memoriul de recurs prin care au invocat pozițiile subiective de rea-credință, intenția pusă în încălcarea legii deopotrivă de către solicitantul și emitentul adeverinței nr. x/1990, a căror contribuție comună la emiterea actului ilegal a fost invocată drept cauză ilicită a acestuia, aspecte a căror cercetare și verificare nu poate avea loc pe cale incidentală și în condițiile în care autoritatea publică emitentă nici nu este parte în litigiu.

În mod legitim a reținut instanța de apel că nu poate fi imputat reclamantului modalitatea în care autoritatea publică a emis adeverința nr. x/1990, chiar dacă a acționat pe baza solicitării acestuia, modalitatea de aplicare a Decretului-lege nr. 42/1990 nefiind în sarcina sa, ci a autorității statului chemată să execute legea.

Faptul că ulterior adoptării Legii nr. 18/1991, reclamantul a încercat să dobândească și proprietatea acestui teren, acționând de o manieră frauduloasă ce a fost sancționată prin mai multe hotărâri judecătorești ce au reținut că nu era îndreptățit la construirea unui drept de proprietate asupra suprafeței de 1000 mp teren, nu demonstrează în mod direct și dobândirea ilicită a folosinței terenului, după cum afirmă recurenții-pârâți, fiind în discuție drepturi diferite (cel de folosință și cel la constituirea unui drept de proprietate în baza Legii nr. 18/1991) care au luat naștere la momente diferite și în conjuncturi juridice diferite.

Prin urmare, este corectă susținerea instanței de apel care a reținut că dreptul de superficie s-a născut în patrimoniul reclamantului pe baza acordului dat de autoritățile administrației publice locale de atribuire în folosință a terenului (adeverința nr. x/1990) și de a construi pe teren (autorizația nr. x/1990), situații intervenite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 și recunoașterii în baza dispozițiilor sale a dreptului pârâtelor-reclamante la reconstituirea dreptului de proprietate pentru același teren.

În considerarea celor expuse anterior, nu pot fi primite nici criticile pârâților-reclamanți prin care au susținut dezlegarea greșită dată de instanța de apel cererii de a se constata calitatea reclamantului de constructor de bună credință, critici sprijinite pe teza lor, privitoare la nelegalitatea obținerii dreptului de folosință asupra terenului pe care a fost edificată construcția, ce a fost înlăturată în mod justificat de instanța de apel.

Calitatea reclamantului de constructor de bună-credință nu poate fi desprinsă de cadrul legal în care s-au desfășurat evenimentele relevante cauzei, respectiv la o dată anterioară adoptării Legii nr. 18/1991, așadar în absența oricărei legislații reparatorii care să pună sub semnul îndoielii dreptul statului asupra bunurilor aflate în proprietatea sa. De asemenea, prezintă relevanță faptul că edificarea construcției s-a realizat pe baza autorizării în acest sens dată de autoritatea publică locală și în condițiile atribuirii prealabile a unui drept de folosință asupra terenului în temeiul unui act juridic valabil la data ridicării construcției.

- Soluția adoptată în privința cererii reconvenționale, care a fost admisă în parte, însă fără consecința urmărită de pârâții-reclamanți pe calea apelului incident, a restrângerii dreptului de superficie al reclamantului la suprafața de 408 mp, determinată prin expertiza topografică a fi cea strict necesară folosirii construcțiilor, nu este expresia unei aplicări greșite a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, după cum fără temei critică recurentele-pârâte.

Neîncuviințarea acestei solicitări nu este decât consecința cadrului procesual în care s-a desfășurat judecata și în care instanța a fost învestită prin cererea principală de chemare în judecată nu cu stabilirea dreptului de superficie, ci cu constatarea existenței sale asupra terenului în litigiu.

Prin urmare, în urma administrării și evaluării probelor propuse de părți, instanța avea a statua doar asupra existenței ori inexistenței dreptului, iar odată constatat pe baza "titlului" invocat de reclamant, aceasta nu avea a-l supune vreunei cenzuri pe argumente de necesitate și utilitate. Tocmai întrucât izvorul dreptului nu este hotărârea instanței pronunțată în soluționarea litigiului dintre părți, ci actele și situațiile juridice anterioare exhibate de reclamant (adeverința nr. x/1990, autorizația de construire nr. x/1990 și faptul edificării construcției), s-a argumentat în mod corect de către instanța de apel că "Prerogativele specifice dreptului de superficie operează, cu privire la teren, în limitele materiale și juridice ale constituirii acestuia, urmare a acordului dat prin adeverința nr. x/1990 și edificării construcției".

În considerarea tuturor acestor aspecte, apare ca legitimă poziția instanței de apel care a reținut inexistența unui temei legal de a impune o restrângere a limitelor materiale ale dreptului de superficie ce aparține reclamantului, la suprafața de 408 mp determinată prin expertiza topografică a fi cea strict necesară folosirii construcțiilor de pe teren, astfel cum solicitaseră pârâtele-reclamante prin apelul incident.

- Nu sunt considerente contradictorii cele prin care instanța de apel reține că prerogativele specifice dreptului de superficie operează, cu privire la teren, în limitele materiale și juridice ale constituirii acestuia, neputând fi dispusă restrângerea lor la suprafața de 408 mp teren, în raport cu cele prin care admiterea cererii principale și constatarea existenței dreptului de superficie este arătată ca fiind dispusă pentru suprafața de 981 mp, așadar diferit de suprafața de 1000 mp menționată în adeverința nr. x/28.04.1990, atare diminuare fiind impusă de rezultatul măsurătorilor și de situația de fapt a terenului regăsită de curtea de apel în documentația topo-cadastrală a imobilului.

De asemenea, nu există contradicție nici în raport cu considerentele care explică și recunosc dreptul pârâtelor-reclamante de a fi despăgubite pentru limitarea adusă dreptului lor de proprietate prin existența dreptului de superficie deținut de reclamant, în limita suprafeței de 981 mp teren, cât s-a stabilit că măsoară în fapt terenul atribuit în folosința acestuia, soluția constatării dreptului de superficie cu corelativul calculării despăgubirilor cuvenite pârâtelor-reclamante chiar pentru suprafața arătată în adeverința nr. x/28.04.1990 (respectiv, 1000 mp), pentru care acestea pledează prin recurs, fiind una evident lipsită de acoperire în realitatea faptică și, din acest motiv, de neprimit.

Cât privește diferența între suprafața terenului, arătată în expertiza întocmită de expert F., de 982 mp, și cea avută în vedere de soluția instanței de apel, de 981 mp, se apreciază că nici măcar despre o eroare materială nu poate fi vorba, instanța de apel arătând că s-a raportat la această suprafață ca fiind existentă în fapt, pe care a preluat-o din documentația topo-cadastrală și mențiunile de carte funciară, iar nu din expertiza judiciară topografică administrată în proces.

În considerarea tuturor acestor motive, recursul formulat de pârâtele-reclamante va fi respins ca nefondat.

b) Recursul formulat de reclamantul-pârât, în privința căruia s-a stabilit prin raportul asupra recursurilor ca fiind încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lumina cărora va fi analizat, este întemeiat în limitele ce vor fi arătate în cele ce urmează.

Prin recursul său, recurentul-reclamant a criticat pentru nelegalitate exclusiv soluția instanței de apel privind obligarea sa la plata unei despăgubiri lunare corespunzătoare dreptului de folosință asupra terenului, în cuantum de 941,76 euro/lună, în echivalent în RON la cursul BNR, susținând că măsura dispusă reprezintă o îndatorire excesivă.

În esență, întemeiat pe principiul predictibilității legii noi, reclamantul-pârât a pretins că, întrucât dreptul său de superficie s-a născut anterior recunoașterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtelor-reclamante asupra terenului în litigiu (care a avut loc în anul 2007), el nu putea fi obligat la plata unei despăgubiri față de acestea sau, în tot cazul, dacă acest lucru se întâmpla, obligația de plată trebuia stabilită la nivelul taxei pe care urma să o plătească autorităților locale pentru folosința terenului (și care nu i-a mai fost comunicată, dată fiind intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991).

Aceste critici sunt întemeiate doar sub aspectul necesității determinării cuantumului despăgubirii datorate de reclamant proprietarilor terenului pentru limitarea adusă dreptului lor prin existența superficiei, în raport de data nașterii acesteia din urmă, iar nu în raport de criterii (precum valoarea de piață la închirierea terenurilor la nivelul anului 2017) de la data expertizei de evaluare imobiliară, doar în acest fel asigurându-se eficiență respectării principiului predictibilității legii noi.

Procedând în acest fel, instanța de apel nu a făcut decât să atașeze unei situații juridice trecute (dreptul de superficie care s-a născut în anul 1990), efecte determinate în raport de criterii inexistente la data înființării acesteia, regăsite în valoarea de piață la închirierea terenurilor, la data expertizei.

Or, de vreme ce s-a reținut că dreptul de superficie invocat de reclamant a luat naștere în baza acordului dat de autoritățile locale pentru folosința terenului (adeverința nr. x/1990) și pentru edificarea construcției pe acesta (autorizația de construire nr. x/1990), la momentul edificării construcției și a devenit opozabil pârâților-reclamanți urmare a reconstituirii în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenului, anterior deținut de stat, este neîndoielnic că opozabilitatea dreptului trebuie să privească, inclusiv opozabilitatea efectelor generate de acesta la data nașterii sale, fapt ce presupune ca despăgubirea cuvenită proprietarului pentru limitele aduse în exercițiul dreptului său să fie cuantificată în raport de criteriile existente la acea dată.

Nu vor fi primite criticile recurentului-reclamant potrivit cărora respectarea predictibilității legii noi ar fi asigurată în cauză prin înlăturarea totală a obligației sale de dezdăunare a proprietarilor terenului, sub justificarea întâietății nașterii dreptului său de superficie, de vreme ce, în acord cu propriile afirmații ale acestuia, chiar de la data înființării dreptului de superficie, urma a-i fi impusă de autoritățile locale o taxă pentru folosința terenului, situație ce nu a mai avut loc urmare a modificărilor în regimul juridic al terenului produsă sub incidența noilor prevederi ale Legii nr. 18/1991.

În considerarea acestor motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 aplicate în corelare cu cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant și va casa în parte decizia atacată, în limita necesității determinării cuantumului despăgubirii datorate pentru folosința terenului proprietatea pârâtelor-reclamante, în raport cu momentul nașterii dreptului de superficie, urmând a trimite cauza spre rejudecare exclusiv pe acest aspect.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate, ca o consecință a respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtele-reclamante împotriva aceleiași hotărâri a instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 322 A din 2 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel în privința cuantumului despăgubirilor datorate pentru terenul pârâților-reclamanți.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele C., B., G. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2022.