ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 974/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 18 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate prescris dreptul pârâtului de a cere executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1008/05.11.2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cu privire la creanță în valoare de 320.100 euro, cu titlu de sultă; să se dispună radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în partea a III-a a CF nr. x a localității București pentru suma respectivă; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 35, 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 95 C. proc. civ., art. 405 C. proc. civ. de la 1865 coroborate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, art. 907, art. 908 alin. (1) pct. 3, art. 2386 pct. 5, art. 2428 alin. (1) C. civ.

A. Primul ciclu procesual

A.1. Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr. 515 din 13 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea principală formulată de reclamanții-pârâți A. și B., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant Municipiul București, prin primarul general; a constatat că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită cu privire la suma de 320.100 euro, reprezentând sulta stabilită prin decizia civilă nr. 1008/05.11.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a dispus radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în partea a III-a a CF nr. x a localității București; a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 1124 A din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 515 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins în tot cererea principală, ca neîntemeiată; a dat în debit reclamanții-pârâți cu 8.901,5 RON și pe pârâtul-reclamant cu 9.001,5 RON, timbraj pentru judecata în primă instanță; a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului de obligare a intimaților la cheltuieli de judecată pentru timbrajul achitat.

A.3. Hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin încheierea nr. 202 din 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a declinat competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1124A din 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în favoarea secției I civile a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 2023 din 12 noiembrie 2019, înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1124A din 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia; a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

B. Al doilea ciclu procesual

B.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia civilă nr. 572 A din 06 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a 111-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 515 din 13.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a respins, ca neîntemeiată, cererea intimaților-reclamanți privind cheltuielile de judecată din apel; în temeiul art. 38 O.U.G. nr. 80/2013, a dispus darea în debit a intimaților-reclamanți cu suma de 8.901,5 RON reprezentând taxă de timbru pentru judecata în primă instanță.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 572 A din 06 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

II.1. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant, prevalându-se de cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din Codul de procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, cu consecința rejudecării cauzei, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- cu referire la istoricul litigiului, raportându-se la limitele de casare statuate prin decizia civilă nr. 2023 din 12 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și la dispozițiile art. 500 alin. (1) C. proc. civ., în mod eronat a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii casate și nu a analizat natura sultei, pentru a se stabili dacă aceasta este asimilată unui drept de creanță sau unui drept real imobiliar pentru se cunoaște termenul de prescripție aplicabil în speță, apreciind că, prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, s-a reținut că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a sultei este de 3 ani și a început să curgă de la expirarea celor 6 luni de la data pronunțării hotărârii de partaj nr. 1008/05.11.2010;

- în mod greșit a interpretat instanța de apel dispozițiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, în sensul în care sulta derivă dintr-o acțiune reală imobiliară și dobândește natura dreptului de proprietate, fiind supusă prescripției de 10 ani, având în vedere că suma de bani stabilită cu titlul de sultă este consecința sistării comunității de bunuri prin admiterea acțiunii de ieșire din indiviziune promovată de reclamanți, care are natura juridică a unei acțiuni reale imobiliare, consecința directă fiind cea a înlocuirii dreptului de proprietate al recurentului cu un drept de creanță împotriva reclamanților;

- în condițiile în care instanța supremă, prin decizia de casare, a constatat corectă soluția instanței de apel pronunțată în primul ciclu procesual, prin care s-a reținut că obligațiile părților, aceea de a preda bunul și cea de a plăti sulta, sunt obligații corelative, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a fi analizată existența vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive, ținând seama de faptul că recurenții-reclamanți au înțeles să administreze înscrisuri noi în calea de atac a recursului, însă, în rejudecare, s-a reținut în mod eronat că recurentul nu a făcut dovada intervenirii vreunei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției pentru că instanța de apel nu a ținut seama înscrierea în cartea funciară a dreptului de ipotecă legală pentru valoarea 320.100 euro cu titlul de sultă, considerând că aceasta a avut loc ulterior expirării termenului de prescripție;

- într-o interpretare a contrario a raționamentului instanței de apel dacă ar fi fost avut în vedere termenul de prescripție de 10 ani, s-ar fi constatat întreruperea acestuia prin înscrierea în cartea funciară nr. x a dreptului ipotecă legală în valoare de 320.100 RON, cu titlu de sultă în favoarea Municipiului București;

- instanța de apel nu a stabilit dacă terenul ce a făcut obiectul partajului s-a aflat în posesia pârâtului și după ce s-a născut dreptul acestuia de a cere exercitarea silită a obligației recurenților de plată a sultei, ținând seama de faptul că aceștia au pretins că au intrat în posesia imobilului odată cu devenirea irevocabilă a hotărârii de partaj nr. 1008/05.11.2010 ce a avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare aut. prin încheierea nr. 304/13.07.2007, prin care B. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 69 mp; prin antecontractul vânzare-cumpărare încheiat între B. și A., calitate de promitenți-vânzători, și C., în calitate promitent-cumpărător, aut. prin încheierea nr. 141/08.06.2011 se referă la aceeași suprafața de teren de 69 mp, situată în str. x;

- cu toate că din actele existente la dosar rezultă că în speță este vorba despre două imobile distincte, dobândite în moduri diferite de către reclamanți, prin decizia atacată instanța de apel a reținut că reclamanții au dovedit că au intrat în posesia terenului în anul 2011, încheind acte juridice cu privire la acest imobil, motivare ce se bazează pe înscrisuri care nu au legătură cu imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată; singurele acte care vizează situația terenului din str. x sunt declarațiile fiscale nr. 3461 și nr. 3462 din 01.01.2015 ale intimaților-reclamanți și cererea adresată Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 5922/29.01.2015;

- chiar în situația în care s-ar considera că intimații-reclamanți au intrat în posesia imobilului în cursul anului 2011, termenul de prescripție de 10 ani a fost întrerupt prin recunoașterea dreptului de a obține plata sultei, care a operat odată cu actele îndeplinite de reclamanți în cursul anului 2015;

- concluzionând, a susținut că prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2023/12.11.2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia nr. 1124A/20.12.2017 cu privire la cererea de chemare în judecată, pronunțând o soluție bazată pe motive contradictorii, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, ca urmare a neluării în considerare a caracterului corelativ al obligațiilor părților și a neanalizării naturii sultei din această perspectivă și, implicit, a termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 20 decembrie 2021 (data depunerii prin firma de curierat D.), în termenul legal, intimații-pârâți B. și A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 10 ianuarie 2022, în termenul legal, recurentul-pârât Municipiul București, prin primarul general, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimații-reclamanți, ca neîntemeiate

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 572 A din 06 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 10 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte reține că recurentul-pârât s-a prevalat de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea cazului de casare prevăzut la pct. 7 - încălcarea autorității de lucru judecat -, recurentul se raportează însă la dispozițiile art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., susținând că decizia pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual a fost casată în totalitate și, drept urmare, în rejudecare, aceasta nu mai avea nicio putere, astfel încât, instanța de apel a stabilit în mod greșit dezlegările date în dosar care erau intrate sub autoritate de lucru judecat.

Din aceste argumente ale recurentului, Înalta Curte apreciază că acesta nu reclamă încălcarea autorității de lucru judecat de către curtea de apel în rejudecare, pentru a se putea analiza această critică pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 -, ci tinde a susține că în rejudecare, greșit a fost reținută autoritatea de lucru judecat a unor considerente decizorii prin care instanța de apel, în primul ciclu procesual, a dat anumite dezlegări în drept.

Concepută în acești termeni, această critică este susceptibilă de recalificare, pe temeiul interpretării a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, în concret, aspectele semnalate de către recurentul-pârât vizează stabilirea limitelor rejudecării apelului, în raport de dezlegările statuate de instanța de recurs, prin decizia de casare nr. 2023/12.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În consecință, întrucât recurentul supune analizei acestei instanțe de recurs corecta stabilire a limitelor rejudecării, Înalta Curte apreciază că aceste critici susțin teza de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, așa încât argumentele recurentului vor fi evaluate pe temeiul acestui caz de casare, întrucât identificarea greșită a limitelor rejudecării sau abaterea instanței de apel în rejudecare după casare de la dezlegările obligatorii date de instanța de recurs, sunt apte să antreneze sancțiunea nulității, dat fiind caracterul imperativ a normei de procedură de la art. 501 din C. proc. civ.

Potrivit celor redate în partea introductivă a prezentei decizii, obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a vizat solicitarea de a se constata prescris dreptul pârâtului de a cere executarea silită, în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1008/05.11.2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cu privire la creanța în valoare de 320.100 euro, stabilită în sarcina reclamanților cu titlu de sultă; să se dispună radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în partea a III-a a CF nr. x a localității București pentru suma menționată.

La rândul său, pârâtul a formulat cererea reconvențională prin care a solicitat să se constate prescris și dreptul reclamanților de a cere executarea silită în baza aceluiași titlu executoriu, cu privire la ieșirea din indiviziune.

Prin hotărârea dată de prima instanță, s-a admis cererea principală, s-a constatat că a intervenit prescripția dreptului pârâtului de a cere executarea silită cu privire la suma de 320.000 euro, reprezentând sulta stabilită prin decizia civilă nr. 1008/5.11.2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a dispus radierea dreptului de ipotecă înscris în favoarea acestuia în C1 partea a III-a a CF nr. x a localității București, iar cererea reconvențională s-a respins cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1124A/20.12.2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de pârât, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea principală, ca neîntemeiată, și a reglat chestiunea timbrajului corespunzător judecății în primă instanță.

Această instanță de apel, între altele, calificase obligațiile executorii stabilite prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1008/5.11.2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă ca fiind obligații de a face, supuse, fiecare, unui termen de prescripție a executării diferit: predarea bunului de către pârâtul Municipiul București reclamanților - unui termen de prescripție de 10 ani (rezultând din aplicarea art. 405 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ.. din 1865), iar obligația de achitare a sultei de către reclamanți pârâtului, unui termen de prescripție a executării silite de 3 ani [în aplicarea tezei I de la art. 405 alin. (1) din vechiul C. proc. civ..].

Împotriva acestei decizii, au promovat recurs doar reclamanții, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 2023/12.11.2019, a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Instanța de casare a confirmat calificarea dată de instanța de apel obligațiilor stabilite prin titlul executoriu în discuție - obligații de a face -, considerându-se însă a fi lipsită de relevanță, din perspectiva legalității deciziei recurate, referirea curții de apel la caracterul corelativ al obligațiilor stabilite prin titlul executorii (obligația unei părți fiind necesar a fi corelativă dreptului celeilalte părți, în cazul contractelor sinalagmatice).

Totodată, s-a mai reținut prin decizia de casare, că legat de întreruperea prescripției extinctive a dreptului de a cere executarea silită a obligației de plată a sultei, în speță, s-a pus problema interpretării prevederilor art. 405

2

alin. (1) lit. a) din Codul de procedură de la 1865, potrivit cărora cursul prescripției se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii, în orice alt mod, a datoriei.

Înalta Curte a reținut, prin aceeași decizie de casare, că în cadrul prezentului litigiu nu s-a pus problema unei recunoașteri exprese a dreptului, ci doar a unei recunoașteri tacite, deci a aplicării celei de-a doua situații prevăzute de norma juridică menționată anterior. S-a constatat că instanța de apel a considerat, în sensul normei evocate, ca fiind o recunoaștere a dreptului la executarea silită a obligației la plata sultei, nepunerea în executare a obligației de predare a posesiei părții din teren ce s-a considerat a se afla în posesia pârâtului.

În acest cotext, s-a apreciat că, potrivit doctrinei și jurisprudenței, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția extinctivă și să fie neîndoielnică. Recunoașterea tacită trebuie să fie dedusă din împrejurări neechivoce.

Astfel, contrar celor susținute de către recurenți, Înalta Curte a stabilit că nu se poate reține că, în sine, inacțiunea, ca situație din care să se deducă recunoașterea tacită a existenței unui drept, ar fi echivocă.

S-a constatat însă, că instanța de apel a dedus existența recunoașterii tacite a dreptului pârâtei la primirea sultei, dintr-o împrejurare existentă înainte de nașterea dreptului de a cere executarea silită, moment stabilit de către aceeași instanță la data de 5.05.2011, în condițiile în care recurenții susțin că ar fi intrat în posesia terenului ce a făcut obiectul partajului de la momentul rămânerii irevocabile a titlului executoriu, considerându-se puși în posesie prin partea din dispozitivul acestuia, prin care li s-a atribuit imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, astfel că nu ar mai fi avut interesul să ceară executarea silită a acestei dispoziții.

În recursul corespunzător primului ciclu procesual, recurenții-reclamanți au invocat și existența contractului de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972/14.11.2011, dată de notarul public E., pe care l-au încheiat cu C., despre care au susținut că ar proba faptului că se aflau în posesia terenului la data de 14.11.2011, de vreme ce au fost în măsură să asigure comodatarului folosința gratuită a terenului.

Se reține că instanța de casare a arătat că pentru ca nepunerea în executare a dispoziției titlului executoriu privitor la atribuirea posesiei către recurenți să reprezinte o împrejurare fără echivoc, în sensul recunoașterii tacite a dreptului pârâtului, ținând cont de apărarea recurenților, în sensul că s-au considerat puși în posesie prin dispozitivul titlului executoriu prin care li s-a atribuit imobilul în cauză în deplină proprietate și liniștită posesie, încheind și contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972/14.11.2011, instanța de apel trebuia să determine dacă terenul ce a făcut obiectul partajului s-a aflat în fapt în posesia pârâtului și după ce s-a născut dreptul acestuia de a cere executarea silită a obligației recurenților de plată a sultei.

Totodată, având în vedere că înscrisul reprezentat de contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972/14.11.2011 a fost depus în recurs, dar și luând în considerare împrejurarea că recurenții au susținut apărarea privind intrarea în posesia imobilului odată cu devenirea irevocabilă a hotărârii ce constituie titlu executoriu și cu prilejul dezbaterilor pe fond în fața instanței de apel, când aceasta a pus în discuție problema existenței unui proces-verbal de punere în posesie, Înalta Curte a apreciat prin decizia data în recurs că evaluarea acestui aspect implică reanalizarea în mod coroborat a probelor administrate în cauză, competență ce revine instanței de apel ca instanță de fond, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile în raport cu data inițierii prezentului litigiu.

S-a mai arătat prin decizia de trmitere spre rejudecare că instanța de apel va aprecia, conform art. 482 raportat la art. 254 alin. (5) coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dacă este necesară administrarea unor probe suplimentare pentru lămurirea situației de fapt anterior menționate.

Așa fiind, Înalta Curte constată că în rejudecare, erau incidente dispozițiile art. 501 din C. proc. civ., în sensul efectului obligatoriu al dezlegărilor date unor probleme de drept prin decizia de casare (alin. (1), dar și cele stabilite la alin. (3) al aceleiași norme, potrivit căruia: "(3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată."

Or, cu deplina respectare a acestei reguli de procedură, Înalta Curte constată că instanța de apel a reluat analizarea motivelor de apel formulate de către pârât, ținând însă seama de cele statuate prin decizia de casare.

Cum prima critică susținută de către pârât prin motivele de apel privea chestiunea termenului de prescripție a executării silite a obligației de achitare a sultei de către reclamanți pârâtului, într-o corectă aplicare a prevederilor procedurale, curtea de apel a stabilit că această chestiune nu intra în limitele rejudecării, fiind intrată sub autoritate de lucru judecat, prin neatacarea cu recurs de către pârât a acestei dezlegări din decizia instanței de apel, din primul ciclu procesual.

Din succesiunea anterior redată a soluțiilor pronunțate în cauza de față și în conformitate cu prevederile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte observă că instanța de apel a reținut că dezlegarea referitoare la calificarea dată în primul ciclu procesual obligațiilor stabilite prin titlul executoriu, dar și termenul de prescripție a executării silite diferit în privința acestor obligații, constituie dezlegări intrate sub autoritate de lucru judecat și care nu intrau în limitele rejudecării.

Astfel, art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. stabilește că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină (sau, altfel spus, considerentele decisive), inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă (ceea ce reprezintă considerente decizorii).

Or, această chestiune a termenului de prescripție aplicabil executării silite a creanței de 320.100 euro, stabilită în sarcina reclamanților prin titlul executoriu, întrucât este vorba depre un drept de creanță, a fost dezlegată de instanța de apel în primul ciclu procesual, instanța reținând că este aplicabil termenul de prescripție a executării silite de 3 ani, în conformitate cu art. 405 alin. (1) prima teză din C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au exercitat recurs numai reclamanții, nu și pârâtul, care avea la îndemână fie un recurs principal la considerente, fie un recurs incident, în raport de prevederile art. 491 rap. la art. 472 din C. proc. civ., cum corect a observat curtea de apel în rejudecare.

Drept urmare, prin decizia de casare, această chestiune nu a intrat în evaluările anterioarei instanțe de recurs, nefiind învestită în acest sens, așa încât, dezlegarea din primul ciclu referitoare la aplicabilitatea termenului de prescripție de 3 ani pentru executarea silită a obligației de plată a sultei, în mod corect s-a reținut în rejudecarea apelului că era intrată sub autoritate de lucru judecat.

În consecință, Înalta Curte apreciază că la pronunțarea deciziei recurate au fost respectate și corect aplicate prevederile art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

De asemenea, se reține că, în contextul acestui prim motiv de recurs al pârâtului, prevederile art. 500 alin. (1) din C. proc. civ. nu pot constitui un argument valabil pentru a se fi reluat, în rejudecare, analizarea acestei chestiuni, întrucât norma evocată are în vedere pierderea caracterului executoriu al hotărârii casate, astfel cum este, de regulă, decizia pronunțată în apel, dar supusă recursului [situațiile de excepție de la art. 484 alin. (1) C. proc. civ., neinteresând speța de față, deoarece vizează alte cereri decât cea dedusă judecății în acest dosar].

Caracterul executoriu al unei hotărâri date în apel este stabilit în mod expres de art. 632 alin. (2) și art. 633 pct. 1 din C. proc. civ., o astfel de hotărâre putând fi pusă în executare pe riscul creditorului (art. 637 din același Cod).

În sensul concluziei anterioare (pierderea doar a caracterului executoriu de hotărârea casată) pledează și un alt argument de text, anume dispozițiile art. 500 alin. (2) potrivit cu care: "(2) Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă înstanța de recurs nu dispune altfel. (…)."

În schimb, cu referire la considerente, nu poate fi trasă o concluzie identică, ci aceasta va trebui nunațată, pentru că o hotărâre casată lipsește de efecte, pe lângă dispozitiv și considerentele decisive care au fundamentat soluția care era susceptibilă de a fi pusă în executare, și considerentele decizorii care au fost reformate în recurs, fiind supuse, prin motivele de recurs, cenzurii instanței de casare, și cărora, instanța de recurs le-a dat o dezlegare sau le-a trimis spre o nouă evaluare instanței care a pronunțat hotărârea casată.

Drept urmare, nici din aceasă perspectivă critica recurentului nu poate fi primită, întrucât pârâtul nu a formulat un recurs principal sau incident în primul ciclu procesual, iar reclamanții nu au avut critici prin care să antameze chestiunea termenului de prescripție aplicabil executării silite a creanței pârâtului împotriva lor, chestiune care, de altfel, era inadecvată interesului lor procesual.

În consecință, Înalta Curte va înlătura ca nefondat primul motiv de casare susținut de pârât, analizat pe temeiul art. 488 alin. (5) din C. proc. civ.

În continuare, este de precizat că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care poate fi exercitată numai pentru motivele expres și limitative prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., controlul judiciar exercitat în recurs fiind exclusiv unul de legalitate, astfel încât, în această etapă procesuală, nu se poate realiza o reapreciere a probelor sau o verificare a interpretării date acestora de către instanța de apel.

Premisa deja demonstrată, utilă în evaluarea criticilor subsecvente, este aceea că termenul de prescripție aplicabil în speță executării silite a obligației de plată a sultei este cele de 3 ani, fiind prevăzut de art. 405 alin. (1) teza intâi din C. proc. civ. din 1865.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sunt fără relevanță în cauză susținerile recurentului prin care acesta tinde a demonstra că termenul de prescripție de 10 ani [prevăzut de art. 405 alin. (1) teza a doua], aplicabil, în opinia sa, nu era împlinit la data promovării cererii de chemare în judecată de către reclamanți, aceasta fiind o chestiune intrata sub autoritate de lucru judecat din primul ciclu procesual și care nu poate face obiectul cenzurii acestei instanțe de recurs.

Ca atare, toate criticile acestuia urmează a fi evaluate prin raportare la termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de 3 ani.

Consecința acestei premise, este aceea că sunt lipsite de obiect criticile recurentului prin care reia chestiunea termenului de prescripție aplicabil, având în vedere cele deja argumentate în analizarea primului motiv de recurs.

Revenind la cele statuate prin decizia de casare, se reține că instanța de recurs a stabilit că este necesar ca, în rejudecare, să se verifice dacă în cauză a intervenit sau nu o cauză de întrerupere a curgerii termenului de prescripție de 3 ani, printr-o recunoaștere tacită de către intimații-reclamanați a dreptului creditorului-pârât de a cere executarea silită a obligației de plată a sultei, derivând din împrejurarea că nu au solicitat punerea în executare a deciziei civile nr. 1008/05.11.2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă în privința obligației de predare a terenului atribuit acestora, situat în București.

Totodată, instanța de casare a reținut că împrejurarea anterior relevată, cu toate că reprezintă o inacțiune, nu este echivocă și, drept urmare, are aptitudinea de a se circumscrie noțiunii juridice de recunoaștere tacită a datoriei de către cel în folosul căruia curge, potrivit art. 405

2

alin. (1) din C. proc. civ. din 1865.

În plus, s-a pus în sarcina instanței de rejudecare să verifice această cauză de întrerupere a termenului de prescripție, prin reevaluarea tuturor probelor, inclusiv a contractului de comodat depus în recurs de către reclamanți, contract sub semnătură legalizată sub nr. x/14.11.2011 de BNP E., pe care aceștia l-au încheiat cu C. și cu privire la care au susținut că ar proba faptul că se aflau în posesia terenului la 14.11.2011, de vreme ce au fost în măsură a asigura comodatarului folosința gratuită a terenului, obiect al acestui contract.

Procedând în consecință, curtea de apel mai întâi a tranșat asupra disputei dintre părți cu privire la persoana în posesia căreia s-a aflat terenul ulterior datei de 05.05.2011 (dată la care s-a născut dreptul de a cere executarea silită, având în vedere că s-a acordat un termen de grație de 6 luni de la data pronunțării, pentru executarea obligației de plată a sultei, potrivit titlului executoriu - decizia civilă nr. 1008/5.11.2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin nerecurare), având în vedere susținerile contradictorii ale părților sub acest aspect, reclamanții susținând că au intrat și în posesia de fapt a terenului de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar pârâtul că aceștia au intrat în stăpânirea terenului din anul 2015 când au depus declarațiile fiscale și cererea de atribuire a numărului cadastral.

Cum aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a materialului probator al cauzei, în scopul stabilirii circumstanțelor de fapt esențiale pentru cauză, Înalta Curte nu are competența de a reaprecia asupra acestora, limitându-se a constata că instanța de rejudecare a dat eficiență celor stabilite în sarcina sa prin decizia de casare, dispunând completarea probatoriului pentru verificările necesare și concluzionând, în cuprinsul unui raționament logico-juridic, ce întrunește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., că intimații-reclamanți au dovedit împrejurarea că au intrat în posesia terenului în anul 2011, încheind acte juridice cu privire la acest imobil, în timp ce apelantul-pârât nu a administrat niciun mijloc de probă din care să reiasă că, ulterior datei de 05.05.2011, a mai deținut terenul respectiv, deși sarcina probei îi revenea conform art. 249 din C. proc. civ.

Totodată, s-a reținut că neîntocmirea unui proces-verbal de predare primire ulterior pronunțării deciziei civile nr. x/05.11.2010, nu prezintă relevanță sub aspectul preluării posesiei terenului de către intimații-reclamanți, câtă vreme aceștia au apreciat că pot folosi terenul în baza titlului executoriu și au încheiat acte juridice prin care au transmis folosința unui terț, la aproximativ un an după data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj, anume contractul de comodat legalizat sub nr. x/14.11.2011 de BNP E., act juridic în cuprinsul căruia s-a menționat explicit că intimații-reclamanți au dobândit imobilul, în urma partajului consfințit prin decizia civilă nr. 1008/05.11.2010, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2007.

De asemenea, instanța de apel a înlăturat fundamentat susținerea recurentului-pârât referitoare la faptul că doar declarațiile fiscale din data de 07.01.2015 pentru deschiderea rolului fiscal și cererea de atribuire a numărului cadastral ar reprezenta dovezi incontestabile asupra intrării efective în posesia imobilului de către intimați, întrucât posesia, ca stare de fapt, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar nu numai prin procesul-verbal de predare primire încheiat între părți ori prin depunerea declarațiile fiscale, invocate de către pârât, sau intabularea dreptului reclamanților în cartea funciară.

Într-adevăr, deschiderea rolului fiscal prezintă relevanță din perspectiva achitării obligațiilor fiscale de către titularul dreptului de proprietate (obligații care au fost calculate retroactiv, din data de 05.11.2010), iar înscrierea în cartea funciară are ca finalitate asigurarea opozabilității dreptului față de terți, fără legătură cu exercitarea posesiei asupra terenului ce făcut obiectul intabulării.

Înalta Curte constată că instanța de apel a înlăturat în mod argumentat și apărările aceluiași pârât, în sensul că înscrisurile depuse de intimații-reclamanți se referă la un alt imobil decât cel menționat în titlul executoriu, având în vedere trimiterea explicită din cuprinsul acestui act juridic la decizia civilă 1008/05.11.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care s-a stabilit obligația de plată a sultei ce face obiectul cererii principale (constatarea prescrierii dreptului pârâtului de a cere executarea silită a obligației intimaților de plată a sultei).

În consecință, se constată că, în aplicarea prevederilor art. 405

2

alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. din 1865, instanța de apel a constatat în mod corect că recunoașterea datoriei față de pârât, derivând din lipsa unei cereri de predare a terenului, a putut opera cu valența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție până cel mai târziu la data de 14.11.2011, când a fost încheiat contractul de comodat, prin care intimații-reclamanți au transmis folosința acestui teren, act juridic care a fost apreciat drept o probă certă a intrării în posesia imobilului. De la această dată, a început să curgă un termen de prescripție de 3 ani, care s-a împlinit la data de 14.11.2014, fără ca recurentul-pârât să facă dovada intervenirii vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere în această perioadă. Or, la data promovării cererii de chemare în judecată în cauza de față de către intimați - 18.01.2017, acest termen de prescripție era împlinit.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente nici cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă, astfel că, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 572A din 06 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 mai 2022.