ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2023/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 18 ianuarie 2017, sub numărul de Dosar x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate prescris dreptul pârâtului de a cere executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cu privire la creanță în valoare de 320.100 euro, cu titlu de sulta; să se dispună radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în C1 partea a III-a a CF nr. x a localității București pentru suma respectivă; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 35, 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 95 C. proc. civ., art. 405 din C. proc. civ. de la 1865 coroborate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, art. 907, 908 alin. (1) pct. 3, 2386 pct. 5, 2428 alin. (1) C. civ.

Pârâtul Municipiul București prin Primar General a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Totodată, a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat ca instanța să constate prescris și dreptul reclamanților de a cere executarea silită în baza aceluiași titlu executoriu, cu privire la ieșirea din indiviziune.

Reclamanții au depus răspuns la întâmpinare formulată de pârâtul Municipiul București prin Primar General, prin care au învederat că apărările acestuia sunt neîntemeiate. S-a mai arătat că dreptul pârâților la sulta este un drept de creanță, supus termenului de prescripție de 3 ani, termen care s-a împlinit în speță la data de 04.05.2014, iar nu un drept real, chiar dacă derivă dintr-o acțiune reală.

Prin Sentința civilă nr. 515 din 13 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamanții pârâți A. și B., în contradictoriu cu pârâtul reclamant Municipiul București prin Primarul General, a constatat că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită cu privire la suma de 320.100 euro, reprezentând sulta stabilită prin Decizia civilă nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a dispus radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în C1 partea a III-a a CF nr. x a localității București, a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul Municipiul București prin primarul general, considerând greșită soluția instanței de fond prin care s-a admis acțiunea.

Prin Decizia nr. 1124A din data de 20 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin primarul general, împotriva Sentinței civile nr. 515 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins în tot cererea principală, ca neîntemeiată. A dat în debit reclamanții-pârâți cu 8.901,5 RON și pe pârâtul-reclamant cu 9.001,5 RON, timbraj pentru judecata în primă instanță. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului de obligare a intimaților la cheltuieli de judecată pentru timbrajul achitat.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva Deciziei nr. 1124A din data de 20 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare a cererii principale.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat].

Instanța de apel a aplicat greșit art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865, dându-i o interpretare cu totul eronată.

Deși dispoziția care consacră motivul de casare invocat face referire la normele de drept material, adică normele de drept substanțial, opuse celor procedurale, aplicarea greșită a art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865 se încadrează în acest motiv de casare, pentru că art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rep. are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a fost întrerupt ca urmare a recunoașterii, de către recurenți, a dreptului intimatului-pârât-reclamant la plata sultei, recunoaștere ce ar fi îmbrăcat forma omisiunii acestora în ceea ce privește o cerere de executare (silită) a obligației de predare a imobilului, obiect al partajului. La elaborarea acestui raționament juridic instanța de apel a avut în vedere caracterul declarativ de drepturi al partajului (sub imperiul C. civ. din 1864), dar și împrejurarea că obligațiile stabilite prin titlul executoriu sunt corelative (plata sultei, pe de o parte, și predarea bunului, pe de altă parte). În fine, a mai stabilit instanța de apel că ambele obligații au natura unor obligații de a face.

Dincolo de faptul că obligația de plată a sultei, adică obligația de a plăti o sumă de bani reprezintă o obligație de a da, iar nu de a face, ea nu este corelativă obligației de predare a bunului, căci corelativ unei obligații este dreptul subiectiv, iar nu o altă obligație. Se poate, cel mult, pune problema unor obligații reciproce și interdependente, caracteristice unui raport juridic născut dintr-un contract sinalagmatic. Chiar dacă s-ar conferi celor două obligații trăsătura reciprocității și chiar pe cea a interdependenței și ar fi privite în lumina caracterului declarativ de drepturi al partajului, nu s-ar putea ajunge la concluzia recunoașterii, de către debitori, a dreptului la plata sultei.

Analiza conținutului normei juridice din art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865 relevă că omisiunea, inacțiunea ori tăcerea debitorului nu poate fi interpretată drept recunoaștere a dreptului corelativ.

Potrivit acestui text cursul prescripției se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii, în orice alt mod, a datoriei.

Recunoașterea datoriei constituie, așadar, unul dintre cazurile de întrerupere a prescripției dreptului de a cere executarea silită. Datoria înseamnă obligația corelativă dreptului supus prescripției, deci recunoașterea datoriei înseamnă, implicit, recunoașterea dreptului subiectiv corelativ acesteia. Recunoașterea poate fi expresă ori tacită. Recunoașterea expresă poate îmbrăca fie forma unui act juridic unilateral, emanând de la debitor, fie a unui convenții încheiate cu titularul dreptului supus prescripției, creditorul. Recunoașterea tacită presupune acte ori manifestări neechivoce care atestă existența dreptului creditorului.

Actele de recunoaștere tacită a datoriei trebuie să devoaleze voința fermă și neîndoielnică a debitorului în sensul admiterii existenței dreptului supus prescripției. Acte recunoaștere tacită a datoriei, decelate de literatura de specialitate și de cazuistica elaborată pe marginea art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865, dar și a art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și a art. 1865 pct. 3 C. civ. din 1865, sunt: plata parțială a datoriei, în tot sau în parte, a dobânzilor sau a penalităților; solicitarea unui termen de plată; oferirea ori constituirea unei garanții (personală sau reală) în favoarea creditorului; o ofertă reală, chiar neurmată de consemnațiune;o ofertă de plată, chiar neurmată de remiterea sumei de bani sau de executarea prestației sau chiar împuternicirea pe care debitorul o acordă unui terț spre a-i plăti creditorului suma de bani ce face obiectul creanței sale.

Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă și nu întâmplător legiuitorul a folosit sintagma "recunoașterii, în orice alt mod, a datoriei". Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere că manifestările de voință care valorează acte de recunoaștere tacită a datoriei au un atribut comun, fiind neechivoce, ferme, neîndoielnice sub aspectul atestării existenței dreptului supus prescripției.

Deducând, din lipsa unei cereri adresată intimatului-pârât-reclamant de a preda bunul, că au recunoscut dreptul său la plata sultei, instanța de apel a atribuit inacțiunii valoare de act de recunoaștere tacită, aplicând eronat art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865 și ignorând caracterul neechivoc, ferm, neîndoielnic pe care un act de recunoaștere tacită îl presupune.

Formularea art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865 "recunoașterii, în orice alt mod, a datoriei" nu limitează actele de recunoaștere la "un act voluntar de executare a obligației (...)", dar nici nu poate fi interpretată în sensul includerii, în ipoteza normei și a unui caz de recunoaștere tacită sub forma inacțiunii, pentru simplul motiv că inacțiunea este echivocă.

Principiul qui tacet cum loqui debetur consentire videtur cunoaște o aplicare restrânsă în dreptul românesc, tăcerii ori, pe un plan mai larg, inacțiunii, fiindu-i recunoscute efecte juridice doar în mod expres. Spre exemplu, art. 1196 C. civ. din 2009, care consacră ceea ce era unanim acceptat în doctrina și practica elaborate anterior, prevede că tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare - a ofertei de a contracta s.n. - decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări. Un alt exemplu îl poate constitui tacita relocațiune. În privința neexercitării dreptului de opțiune succesorală înăuntrul termenului de opțiune, art. 1112 C. civ. din 2009 dă loc numai unei prezumții de renunțare la moștenire, întemeiată pe faptul negativ vecin și conex al neexercitării dreptului de opțiune, dar nu asimilează tăcerea succesibilului cu renunțarea la moștenire.

Chiar dacă s-ar accepta, prin absurd, că inacțiunea valorează recunoaștere tacită a datoriei, se observă încă o eroare a instanței de apel, care a reținut, pornind de la un considerent din titlul executoriu, că recurenții nu s-ar fi aflat în posesia imobilului. Citând trunchiat și superficial acel pasaj din titlul executoriu, instanța de apel a tras o concluzie greșită. Ceea ce s-a reținut prin titlul executoriu la pagina 8 este că intimatul pârât - Municipiul București nu folosește terenul, acesta fiind lăsat în paragină (astfel cum rezultă din planșele foto depuse la dosar), în timp ce apelanții reclamanți sunt interesați să edifice o construcție.

Dacă intimatul-pârât-reclamant nu avea posesia asupra imobilului, nu înseamnă că el nu se afla în posesia recurenților. Dimpotrivă, aceștia stăpânesc terenul încă de la momentul rămânerii irevocabile a titlului executoriu, fiind puși în posesie prin chiar dispozitivul acestuia:

"atribuie reclamanților imobilul mai sus menționat în deplină proprietate și liniștită posesie". Nu au cerut predarea bunului, pentru că nu aveau un interes, acesta aflându-se deja în posesia lor. Contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972 din 14 noiembrie 2011, dată de notarul public C., pe care l-au încheiat cu D., probează că se aflau în posesia terenului la 14 noiembrie 2011, de vreme ce i-au asigurat comodatarului folosința gratuită asupra acestuia.

În drept, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat și art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865.

Municipiul București prin primar general a formulat întâmpinare, solicitând respingere recursului declarat de reclamanți ca neîntemeiat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca temeinică și legală.

În motivarea acestei solicitări s-au arătat următoarele.

În motivarea recursului, recurenții afirmă că nu au solicitat predarea bunului deoarece acesta se afla deja în posesia lor. Însă, astfel cum rezultă din considerentele Sentinței civile nr. 1008 din 5 noiembrie 2010, la momentul pronunțării hotărârii de partaj, terenul era lăsat în paragină, nefiind folosit în mod exclusiv și în integralitatea sa de către recurenți, pentru a nu mai fi necesară predarea cotei de 77% ce le-a fost atribuită prin titlul executoriu.

Astfel, modalitatea prin care recurenții puteau intra în posesia cotei din teren ce le-a fost atribuit presupunea o atitudine activă a acestora prin săvârșirea de fapte pozitive, anume de a solicita Municipiului București transmiterea posesiei terenului sau de a solicita îndeplinirea în mod silit a obligației de predare, numai de la momentul predării terenului putând fi calculat termenul de prescripție de 3 ani al obligației de plată a sultei.

În mod corect instanța de apel a considerat aplicabile prevederile art. 405

2

alin. (1) lit. a) în ceea ce privește recunoașterea tacită a obligației de plată a sultei, cu efect întrerupător asupra termenului de prescripție.

Potrivit extrasului de carte funciară nr. x din 5 ianuarie 2017 aflat la dosarul cauzei și potrivit susținerilor recurenților din cuprinsul cererii introductive de chemare în judecată, la data de 6 iulie 2015, aceștia au înscris în partea a II-a a cărții funciare nr. x a localității București, dreptul lor de proprietate în cota de 1/1 asupra terenului în suprafață totală de 229 mp situat în str. x sector 1 București. Odată cu înscrierea dreptului de proprietate, a fost înscris în partea a III-a a aceleiași cărți funciare, dreptul de ipotecă legală în favoarea Municipiului București prin Primar General, pentru valoarea de 320.100 euro cu titlu de sultă, în baza Deciziei civile nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Potrivit vechiul C. civ. aplicabil în speță: art. 1838. Nu se poate renunța la prescripțiune decât după împlinirea ei; art. 1839. Renunțarea la prescripțiune este sau expresă sau tacită. Renunțarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câștigat.

Având în vedere că momentul de la care ar fi început să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru îndeplinirea obligației de plată a sultei este 5 mai 2011, considerăm că, prin însăși formularea la data de 6 iulie 2015 a cererii de notare în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului și al Municipiului București asupra sultei în sumă de 320.100 euro, au devenit incidente prevederile art. 1839 C. civ. de la 1864, operând în mod tacit renunțarea la prescripția ce ar fi fost împlinită pana în acel moment

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 26 iunie 2018, sub Dosar nr. x/2017.

Prin Încheierea nr. 202 din 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 1124 A din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în favoarea secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 6 martie 2019 dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2017* și repartizat aleatoriu completului filtru nr. 9.

Prin încheierea din data de 8 octombrie 2019 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește calificarea obligației de a plăti sulta ca fiind obligație de a face sau de a da, este de menționat că doctrina vechiul C. civ., care este aplicabil obligației în cauză în raport de nașterea acesteia, considera ca fiind obligații de a da doar cele privind constituirea sau transmiterea unui drept real. Ca atare, din această perspectivă este corectă calificarea de către instanța de apel a celor două obligații, de predare a bunului imobil și de plată a sultei ca fiind obligații de a face.

Referitor la calificarea de către instanța de apel a acestor obligații ca fiind corelative, într-adevăr o obligație este corelativă unui drept al celeilalte părți, obligațiile unui contract sinalagmatic, cum este și contractul de partaj, fiind reciproce și interdependente, dar acest mod impropriu de folosire a acestor termeni juridici nu a influențat legalitatea hotărârii pronunțate în apel, sub aspectul efectelor juridice pe care le-ar fi putut produce.

Legat de întreruperea prescripției extinctive a dreptului de a cere executarea silită a obligației de plată a sultei, în speță s-a pus problema interpretării prevederilor art. 405

2

alin. (1) lit. a) din Codul de procedură de la 1865, potrivit cărora cursul prescripției se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii, în orice alt mod, a datoriei.

În cadrul prezentului litigiu nu s-a pus problema unei recunoașteri exprese a dreptului, ci doar a unei recunoașteri tacite, deci a aplicării celei de-a doua situații prevăzute de norma juridică menționată anterior.

Prin întâmpinare s-a susținut că a intervenit recunoașterea dreptului la plata sultei după împlinirea prescripției, conform art. 1838, 1839 din C. civ. de la 1864, prin înscrierea, de către recurenți, la data de 6 iulie 2015, în partea a II-a a cărții funciare nr. x a localității București, a dreptului lor de proprietate în cota de 1/1 asupra terenului în suprafață totală de 229 mp, situat în str. x sector 1 București, și în partea a III -a a aceleiași cărți funciare, a dreptului de ipotecă legală în favoarea Municipiului București prin primar general, pentru valoarea de 320.100 euro cu titlu de sultă, în baza Deciziei civile nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Această susținere este nefondată având în vedere că dispozițiile titlului XX (art. 1837 și urm.) ale C. civ. de la 1864, privitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune având un obiect patrimonial, au fost implicit abrogate prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în măsura determinată prin art. 25 și 26 ale acestui decret.

Instanța de apel a considerat ca fiind o recunoaștere a dreptului la executarea silită a obligației la plata sultei nepunerea în executare a obligației de predare a posesiei părții din teren ce s-a considerat a se afla în posesia pârâtului.

Astfel, sub acest aspect în decizia atacată s-au reținut următoarele:

"Singurele obligații executorii pe care le creează în sarcina părților sunt cele de a face. Prima, de a preda bunul, este supusă dreptului executare silit pe termenul de prescripție de 10 ani. A doua, de a plăti sulta, este supusă dreptului executare silit pe termenul de prescripție de 3 ani.

Ele sunt obligații corelative așa cum au fost stabilite în speță de titlul executoriu Decizia de apel nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 din Dosarul nr. x/2007, deoarece hotărârea de partaj (pagina 8, a sa), așa cum a rămas irevocabilă, a motivat în considerentele sale că la data partajului terenul supus partajului nu era folosit de niciunul din coproprietari, era lăsat în paragină. Așadar, nestabilind o situație de excepție când coproprietarul căruia i s-ar atribui bunul prin partaj ar fi deja în folosința lui, astfel încât să nu mai fie necesară executarea, fie benevolă prin luarea în folosință fie silită prin predare silită pe calea procedurii executării silite, hotărârea de partaj rămasă irevocabilă- titlul executoriu Decizia nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 din Dosarul nr. x/2007 - trebuia pusă în executare cu privire la obligația de a face constând în predarea bunului.

(...)

Așadar, termenul de prescripție de 3 ani pentru dreptul apelantului-pârât de a cere intimaților-reclamanți să-și îndeplinească(de bună voie sau silit) obligația irevocabilă de plată a sultei, ce a început să curgă la expirarea a 6 luni de la data pronunțării deciziei definitive de apel ce a schimbat în parte sentința din Dosarul nr. x/2007, adică la 5 mai 2011, a fost întrerupt de recunoașterea lui de către intimații-reclamanți anterior cererii de chemare în judecată din cauza de față în întreaga acea perioadă anterioară cererii de chemare în judecată, începând cu 5 mai 2011, în care nu și-au luat în posesie și folosință terenul atribuit irevocabil în lotul lor de proprietate exclusivă pentru care trebuia să plătească această sultă, recunoscând astfel dreptul apelantului-pârât la încasarea sultei de la aceștia până la predarea-primirea terenului în folosință exclusivă cuvenită din hotărârea irevocabilă de partaj al proprietății prin atribuire a bunului în exclusivitate, obligațiile părților fiind corelative, nu independente."

În recurs, deși se susține inițial că instanța de apel a tras concluzia greșită dintr-un considerent din titlul executoriu că recurenții nu s-ar fi aflat în posesia imobilului și că ceea ce s-ar fi reținut prin titlul executoriu la pagina 8 ar fi că intimatul pârât, Municipiul București, nu folosește terenul, acesta fiind lăsat în paragină, în timp ce apelanții reclamanți ar fi interesați să edifice o construcție, în final se susține că recurenții stăpânesc terenul de la momentul rămânerii irevocabile a titlului executoriu, fiind puși în posesie prin chiar dispozitivul acestuia:

"atribuie reclamanților imobilul mai sus menționat în deplină proprietate și liniștită posesie".

Potrivit doctrinei și jurisprudenței recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția extinctivă și să fie neîndoielnică. Recunoașterea tacită trebuie să fie dedusă din împrejurări neechivoce.

În jurisprudență s-au reținut, de exemplu, următoarele situații ca fiind recunoaștere tacită: posesia exercitată asupra bunurilor succesorale aflate în indiviziune de către moștenitorul care a plătit peste partea sa din datoriile și sarcinile moștenirii poate echivala cu o recunoaștere din partea celorlalți moștenitori; exercitarea de către moștenitorul rezervatar a posesiei asupra bunurilor ce formează obiectul unor liberalități excesive poate avea semnificația unei recunoașteri tacite, de către legatar sau, după caz, donatar, a dreptului moștenitorului de a solicita reducțiunea liberalităților excesive.

Astfel, contrar celor susținute de către recurenți, nu se poate reține că în sine inacțiunea, ca situație din care să se deducă recunoașterea tacită a existenței unui drept, ar fi echivocă.

Totuși, instanța de apel a dedus existența recunoașterii tacite a dreptului pârâtei la primirea sultei dintr-o împrejurare existentă înainte de nașterea dreptului de a cere executarea silită, moment stabilit de către aceeași instanță la data de 5 mai 2011, în condițiile în care recurenții susțin că ar fi intrat în posesia terenului ce a făcut obiectul partajului de la momentul rămânerii irevocabile a titlului executoriu, considerându-se puși în posesie prin partea din dispozitivul acestuia prin care li s-a atribuit reclamanților imobilul mai sus menționat în deplină proprietate și liniștită posesie, astfel că nu ar mai fi avut interesul să ceară executarea silită a acestei dispoziții.

În recurs, recurenții au invocat și existența contractului de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972 din 14 noiembrie 2011, dată de notarul public C., pe care l-au încheiat cu D., despre care susțin că ar proba că se aflau în posesia terenului la 14 noiembrie 2011, de vreme ce i-ar fi asigurat comodatarului folosința gratuită asupra acestuia.

Pentru ca nepunerea în executare a dispoziției titlului executoriu privitor la atribuirea posesiei către recurenți să reprezinte o împrejurare fără echivoc, în sensul recunoașterii tacite a dreptului pârâtului, ținând cont de apărarea recurenților în sensul că s-au considerat puși în posesie prin dispozitivul titlului executoriu prin care li s-a atribuit imobilul în cauză în deplină proprietate și liniștită posesie, încheind și contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972 din 14 noiembrie 2011, instanța de apel trebuia să determine dacă terenul ce a făcut obiectul partajului s-a aflat în fapt în posesia pârâtului și după ce s-a născut dreptul acestuia de a cere executarea silită a obligației recurenților de plată a sultei.

Având în vedere că înscrisul reprezentat de contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972 din 14 noiembrie 2011 a fost depus în recurs, că recurenții au susținut apărarea privind intrarea în posesia imobilului odată cu devenirea irevocabilă a hotărârii ce constituie titlu executoriu și cu prilejul dezbaterilor pe fond în fața instanței de apel, când aceasta a pus în discuție problema existenței unui proces-verbal de punere în posesie, Înalta Curte constată că analizarea acestui aspect implică reanalizarea în mod coroborat a probelor administrate în cauză, atribuție ce revine instanței de apel ca instanță de fond, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile în raport cu data inițierii prezentului litigiu. Instanța de apel va aprecia, conform art. 482 raportat la art. 254 alin. (5) coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dacă este necesară administrarea unor probe suplimentare pentru lămurirea situației de fapt menționată anterior.

În consecință, în temeiul art. 496 și art. 497, raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 1124A din data de 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/2017.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2019.

GGC - LM