ÎCCJ, Decizia nr. 1/2021

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 269 alin. (1) din C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului (punctul C din rechizitoriu).

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, i-a fost interzisă inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost aplicată inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 72 din C. pen. și art. 399 alin. (9) din C. proc. pen. s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatei durata arestării preventive și a arestului la domiciliu începând cu data de 31 ianuarie 2015 până la 15 iunie 2015, inclusiv.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată aceeași inculpată pentru infracțiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată aceeași inculpată pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. (punctul C din rechizitoriu).

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

S-a constatat că inculpatul B. a fost reținut 24 de ore începând cu 29 ianuarie 2015, ora 19:00, până la 30 ianuarie 2015, ora 19:00, și arestat preventiv în perioada 31 ianuarie 2015 - 6 februarie 2015, inclusiv.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 1500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 600 RON în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală din C. proc. pen. și art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații A. și B., în sumă de câte 690 RON, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpata A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 iulie 2017, sub nr. x/2017.

II. Prin decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2015, privind și pe intimatul inculpat B..

În opinie separată, s-a apreciat că se impunea admiterea apelului declarat de inculpata A., desființarea în parte a sentinței penale și achitarea acesteia, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a I-a din C. proc. pen. și pentru infracțiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., cu menținerea celorlalte dispoziții care nu sunt contrare.

Împotriva deciziei penale nr. 117 din 26 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, la data de 22 noiembrie 2018 a formulat contestație în anulare condamnata A..

III. Prin decizia penală nr. 67 din 18 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a admis contestația în anulare formulată de condamnata A. și a desființat în parte decizia penală contestată, numai în ceea ce o privește pe condamnata A..

Prin aceeași decizie a fost fixat termen la data de 20 mai 2019, pentru rejudecarea apelurilor declarate de inculpata A. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015, numai în ceea ce privește soluția de condamnare a inculpatei pentru infracțiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate.

Au fost anulate formele de executare dispuse în baza sentinței penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală sus - menționată în ceea ce o privește pe condamnată.

Urmare a rejudecării apelurilor declarate de inculpata A. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a fost pronunțată decizia penală nr. 284 din 27 noiembrie 2019.

IV. Prin decizia penală nr. 284 din 27 noiembrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, cu majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpata A. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. apelanta intimată inculpată A. a fost obligată la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluționarea apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 217 RON, a rămas în sarcina statului.

În opinie separată, s-a apreciat că se impunea admiterea apelului declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015, desființarea sentinței penale apelate și, în rejudecare, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea inculpatei A. pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 din C. pen.

Instanța de apel a reținut, în esență, cu privire la apelul formulat de inculpata A. următoarele:

Cu privire la primul motiv de apel formulat, s-a arătat că apărarea inculpatei a solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, susținându-se că, în cauză, este incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 417/3.07.2019, prin care s-a constatat că a existat un conflict juridic de natură constitutțională între Parlament, pe de o parte, sți Inalta Curte de Casatție sți Justitție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Ianalta Curte de Casatție sți Justitție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instantță a infractțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea sți sanctționarea faptelor de coruptție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, și s-a statuat, totodată, că dosarele înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și soluționate de aceasta în primă instanță anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Cu privire la această critică, Înalta Curte, Completul de 5 judecători a constatat că decizia Curții Constituționale nr. 417/3.07.2019 nu produce efecte în prezenta cauză, după cum rezultă chiar din considerentele hotărârii instanței de contencios constituțional (par. 170-171).

Totodată, s-a apreciat că, în cauză, rejudecarea căii de atac a apelului are loc în limitele stabilite prin decizia penală nr. 67 din 18 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, respectiv numai în ceea ce privește soluția de condamnare a inculpatei A. pentru infracțiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Pentru toate celelalte infracțiuni ce au constituit obiectul judecății instanței de fond, respectiv abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen. (punctul B din rechizitoriu) și infracțiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., s-a apreciat că soluția primei instanțe, de achitare a inculpatei în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap.la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a rămas definitivă prin decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018 a Înaltei Curți de casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, cu privier la aceste infracțiuni, situația juridică a inculpatei fiind definitiv consolidată anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 417 din 3.07.2019, astfel că aceasta nu produce efecte în prezenta cauză. Împrejurarea că infracțiunea de favorizare a făptuitorului a fost reținută în rechizitoriu în concurs ideal cu o infracțiune de corupție s-a apreciat a fi fără relevanță la acest moment procesual, față de limitele judecății.

Cu privire la al doilea motiv de apel, prin care s-a solicitat încetarea procesului penal, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., instanța de apel a reținut că apărarea a arătat, în esență, că sesizarea din oficiu cuprinde o descriere detaliată a faptelor, iar aceasta nu putea porni de la parchet, ci a fost realizată de Serviciul Român de Informații, care, la momentul respectiv, în baza unor protocoale încheiate cu Ministerul Public, realiza acte conexe actului de justiție. S-a arătat că această concluzie este susținută de împrejurarea că din comunicatele de presă de la momentul reținerii inculpatei A., rezultă că D.N.A a beneficiat de sprijinul de specialitate al Serviciul Român de Informații. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 101 alin. (2) și (4) din C. proc. pen. s-a solicitat excluderea tuturor probelor directe și derivate care au rezultat ca urmare a stării de fapt consemnată de către procuror în cadrul sesizării din oficiu, întrucât acestea nu pot reprezenta decât preluări ale unor note informative întocmite de organe ale statului fără atribuții în cadrul procesului penal, respectiv fără competență funcțională de realizare a unor acte de urmărire penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a reținut că, potrivit art. 288 alin. (1) din C. proc. pen., organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu, iar potrivit art. 292 din C. proc. pen., organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 și încheie un proces-verbal în acest sens.

Verificând actele dosarului, s-a constatat că actul de sesizare în dosarul de urmărire penală îl constituie procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 15 octombrie 2014 .

Înalta Curte, Completul de 5 judecători a reținut că legalitatea actelor de urmărire penală este supusă cenzurii în procedura de cameră preliminară, iar apărarea inculpatei nu a adus argumente pertinente pentru punerea în discuție a acestei nulități în cursul judecății în apel (datele invocate în motivele de apel existau la dosarul de urmărire penală, fiind cunoscute încă din procedura de cameră preliminară, astfel că nu există vreun temei legal sau izvorât din jurisprudența Curții Constituționale pentru repunerea lor în discuție).

Pe de altă parte, s-a apreciat că soluția de încetare a procesului penal întemeiată pe dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. e) teza a III-a din C. proc. pen., este incidentă atunci când lipsește sesizarea organului competent și vizează doar acele situații în care, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este nevoie de o sesizare specială, spre exemplu, în cazul infracțiunilor prev. de art. 413-417 din C. pen., când pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară, conform art. 431 din C. pen., sesizarea comandantului. Or, în mod evident, în cauză nu era necesară vreo sesizare specială.

Nu în ultimul rând, s-a menționat faptul că, în cursul cercetării judecătorești în apel, în primul ciclu procesual, (finalizat prin decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018, desființată doar în parte), Înalta Curte a încuviințat cererea inculpatei și a solicitat parchetului să comunice dacă în cursul urmăririi penale desfășurate în cauză, Serviciul Român de Informații a colaborat cu organele de urmărire penală în efectuarea actelor de urmărire penală și, în cazul în care răspunsul este afirmativ, să se precizeze în ce a constat această colaborare.

Răspunzând acestei solicitări, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a arătat, prin Nota din data de 19 iunie 2018 (aflată dosar nr. x/2017), că Serviciul Român de Informații nu a participat la efectuarea actelor de urmărire penală în dosarul nr. x/2014 al Direcției Naționale Anticorupție, secția de Combatere a Corupției, acestea fiind dispuse/întocmite exclusiv de procurori sau ofițeri de poliție judiciară delegați de procurori, aspect care rezultă din actele existente în dosarul de urmărire penală. Cvasitotalitatea declarațiilor au fost luate de procuror în prezența apărătorilor aleși, astfel că este exclusă suspiciunea ca la aceste activități să fi participat vreun reprezentant al Serviciului Român de Informații.

Față de cele arătate, se constată că susținerile apelantei inculpate A., pe acest aspect, sunt nefondate.

De asemenea, s-au apreciat a fi neîntemeiate și criticile apărării în sensul că toate actele de urmărire penală, inclusiv rechizitoriul au fost realizate de un organ de urmărire necompetent.

În ceea ce privește criticile vizând fondul cauzei, prin care se tindea la pronunțarea unei soluții de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau a II -a, s-au reținut următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, a constatat că situația de fapt a fost în mod corect stabilită, fiind confirmată de probele administrate în cauză, martorii reaudiați în actualul cadru procesual la solicitarea apărării, respectiv C., D., E. și F. neaducând elemente suplimentare care să conducă la modificarea acestei baze factuale.

Prioritar analizei situației de fapt și a probatoriului pe care aceasta se întemeiază, instanța de apel a procedat la examinarea susținerilor apărării referitoare la limitele sesizării instanței, în sensul că dispoziția inculpatei de schimbare a procurorului de ședință nu ar face obiectul judecății întrucât această faptă nu a fost descrisă și nu a fost considerată activitate infracțională în rechizitoriu.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a constatat că apărările sunt total nefondate, reținând că, în cuprinsul actului de sesizare, s-au reținut aceste aspecte.

Descriind în continuare faptele care se circumscriau atitudinii abuzive și de subordonare a intereselor D.I.I.C.O.T. interesului inculpatului G., în rechizitoriu s-a arătat că "probele administrate în cauză au relevat că, în luna iunie 2013 inculpata A. i-a solicitat procurorului de ședință, martorul C., care participa la cercetarea judecătorească în acest dosar încă din anul 2008 (menționăm că dosarul se afla pe rolul instanței de judecată de peste 10 ani), să-i prezinte evoluția dosarului și care este punctul său de vedere relativ la finalitatea dosarului nr. x/2006 al Tribunalului București, în care fuseseră trimiși în judecată mai mulți inculpați, inclusiv G..

În considerarea faptului că în dosarul disjuns din acest dosar și care privea pe inculpatul H., instanța pronunțase o condamnare de 10 ani închisoare, iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G. erau similare, procurorul C. i-a spus că se așteaptă ca instanța să-i aplice acestuia15 ani de închisoare.

În continuare martorul C. a mai arătat că în luna august 2013, deși participase de peste 5 ani la ședințele de judecată în această cauză, a fost anunțat de procurorul șef serviciu, martora F. că, exceptând cauza G., urma să participe la toate celelalte cauze, din dispoziția procurorului șef direcție, A., care a desemnat ca procuror de ședință pe D..

Datorită faptului că martorul C. a apreciat că se impunea să participe în continuare la judecarea acestei cauze, datorită complexității sale și faptului că este deja pregătit pentru acea speță, a participat ca procuror de ședință și la termenul din septembrie 2013. În ziua următoare a fost chemat de procurorul șef direcție, A., care i-a spus că din acel moment nu trebuie să mai aibă nicio tangență cu acel dosar. Mai mult, începând cu data de 15.11.2013, pentru ca inculpata A. să fie sigură că nu va mai avea vreo tangență cu dosarul a dispus delegarea procurorului C. la Serviciul de combatere a criminalității economico financiare. Pe toată perioada care s-a scurs din primăvara anului 2013 și până la judecarea cauzei pe fond, procuror de ședință în acest dosar a fost martora D.".

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a constatat astfel că acuzația adusă inculpatei se referă inclusiv la dispoziția de schimbare a procurorului care asigura participarea în dosarul privindu-l pe inculpatul G., și, totodată, că inculpata a formulat apărări sub acest aspect, inclusiv în cursul urmăririi penale, arătând că "la solicitarea domnului C. care dorea o funcție de conducere în cadrul Serviciului de combatere a macrocriminalității economico - financiare, a fost de acord cu redistribuirea ședințelor de judecată, astfel încât acesta să fie degrevat de anumite dosare și am lăsat la latitudinea acestora alegerea acestor cauze..", acestea fiind analizate și în actul de sesizare.

Cu privire la situația de fapt, instanța de apel a evidențiat faptul că apărarea inculpatei a susținut, în esență, că inițiativa schimbării procurorului de ședință C. nu i-a aparținut acesteia, ci martorei F. și că modificarea s-a făcut în contextul reorganizării activității Serviciului judiciar.

În acord cu instanța de fond, Completul de 5 Judecători, a reținut că dispoziția de schimbare a procurorului de ședință în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului București, secția I penală, în care inculpatul G. avea calitatea de inculpat, a fost dată de apelanta inculpată A., probele administrate în cauză conturând, în mod cert, această concluzie.

Înalta Curte a constatat că depoziția martorului G. este susținută de fotografiile atașate la dosarul cauzei, așa încât susținerile apelantei inculpate care invocă lipsa de credibilitate a acestuia, raportat la pretinsa dorință de răzbunare împotriva procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată nu au fost primite, în contextul relațiilor de natură personală existente între cei doi.

Deopotrivă, s-a apreciat că modul în care inculpata a acționat ulterior, prin schimbarea procurorului de ședință C. și impunerea anumitor concluzii în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului București, secția I penală, în care G. avea calitatea de inculpat în scopul ajutării acestuia, confirmă declarațiile acestuia.

În contextul poziției tranșante a procurorului de ședință, magistrat care nu putea fi controlat de procurorul șef de direcție, după cum a afirmat și martorul G., și sub pretextul reorganizării activității Serviciului judiciar din cadrul D.I.I.C.O.T., inculpata a solicitat martorei F. întocmirea unui tabel cu dosarele structurii aflate pe rolurile instanțelor și cu procurorii care intrau în ședințele de judecată în respectivele dosare. Ulterior, aceasta a decis înlocuirea procurorului de ședință din dosarul G., măsură pusă în aplicare de șefa serviciului judiciar, procurorul F., prin întocmirea planificărilor în ședințele de judecată.

Înalta Curte a mai reținut și că martora F. a susținut ferm în fața primei instanțe faptul că i-a fost solicitat de către conducerea DIICOT-ului întocmirea acestui tabel, însă "inițiativa luării dosarului G. de la procurorul C. nu mi-a aparținut", că acesta a fost singurul dosar în care procurorul nu a mai intrat, menționând că "nu mi-am ridicat problema de ce a fost rerepartizat doar dosarul cu G. iar celelalte dosare i-au fost lăsate procurorului C., iar în momentul în care am vorbit telefonic cu procurorul șef DIICOT mi s-a comunicat "Ce, fata asta este proastă?" făcându-se referire la capacitățile acesteia profesionale de a participa la judecarea dosarului G.".

Pe de altă parte, martora a arătat "mi-a fost adus la cunoștință faptul că dosarul G. urma să fie preluat de către procurorul D. chiar de către procurorul C. care mi-a comunicat la un moment dat prin vara anului 2013 că A. a spus să treacă la serviciul economico-financiar urmând ca dosarul mai sus indicat să fie luat de alt procuror" însă, în același timp a susținut că, "am fost întrebată de către A. cine va intra în dosarul G. și i-am spus că va intra procurorul D., pentru că aceasta mai avea două dosare la acel complet" (declarație apel), afirmând că în cadrul DIICOT exista regula ca procurorul programat într-o ședință de judecată să preia toate dosarele aflate pe rol, susținând, totodată că decizia ar fi fost luată cu acordul martorului C..

Completul de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curți a reținut că nu a existat un asemenea acord al martorului C. și nicio discuție prealabilă a acestuia cu inculpata A., împrejurare confirmată de întregul material probator, nefiind invocată nici măcar de apărarea inculpatei, care, astfel cum s-a arătat, a susținut varianta că schimbarea procurorului ar fi fost dispusă de martora F. cu ocazia reorganizării secției.

Susținerile martorului C. sunt confirmate și de către inculpată care, în declarația dată în fața instanței de fond a recunoscut că i-a comunicat procurorului C., cu ocazia discuțiilor purtate pe fondul refuzului acestuia de a-i permite martorei D. să intre în locul său în ședință în cauza G., că ea a decis hotărât redistribuirea dosarului, "am purtat o discuție cu proc. C. căruia i-am spus că în dosar urmează să intre dna D. întrucât așa am hotărât iar în momentul în care acesta și-a exprimat nemulțumirea i-am solicitat fie să formuleze în scris o contestație a deciziei pe care am luat-o fie să plece de la DIICOT dacă nu putem colabora".

Martorul C. a fost delegat la 15.11.2013 la conducerea biroului combaterea infracțiunilor privind piața de capital (G. susținând că a aflat că modalitatea de îndepărtare a fost "promovându-l"), și, astfel cum rezultă din declarațiile acestuia cât și din planificările procurorilor în ședințele de judecată (atașate la dosarul de urmărire penală), a continuat să asigure participarea la ședințele de judecată în toate celelalte dosare care-i fuseseră repartizate, aflate pe rolul Tribunalului București, Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție, în luna ianuarie 2014 fiindu-i repartizată o altă cauză de o complexitate deosebită, (dosarul Hidroelectrica). Rezultă, așadar, că delegarea a intervenit la un interval de câteva luni de la înlocuirea sa din dosarul G. iar această delegare nu a avut consecințe asupra activității sale în cadrul secției judiciare.

De asemenea, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a reținut că nu a avut loc o reorganizare a serviciului judiciar, martora F. susținând că nu a fost chemată de procurorul șef direcție A. pentru a discuta împreună cu aceasta și cu procurorul șef adjunct despre reorganizarea activității la nivelul serviciului, ci doar i-a fost cerut tabelul cu procurorii care intrau în ședințele de judecată în dosarele DIICOT, schimbarea intervenită vizând doar redistribuirea cauzei privindu-l pe inculpatul G., acesta fiind singurul dosar în care procurorul de ședință a fost înlocuit.

În raport de probatoriul administrat, instanța de apel a reținut, contrar apărărilor formulate de către inculpată, că dispoziția de schimbare a procurorului de ședință i-a aparținut și că aceasta nu a avut ca scop real optimizarea activității desfășurată de unitatea de parchet, ci, dimpotrivă crearea unei aparențe în acest sens, care să ofere prilejul înlăturării procurorului C., aceasta măsură dispusă de inculpată fiind privită cumulat cu acțiunea de impunere procurorului de ședință a concluziilor pe care acesta trebuia să le susțină cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei respective.

În continuare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a examinat criticile ce vizează reținerea de către prima instanță a poziției inculpatei în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, reținând că s-a invocat, pe de o parte, că această faptă nu formează obiectul judecății, nefiind descrisă în actul de sesizare, ci doar în expunerea declarației martorului C., că prima instanță a adăugat în mod nelegal noi acte materiale în sarcina inculpatei, cu privire la care nu s-au administrat probe în cursul urmăririi penale și nici nu a fost audiată. Pe de altă parte, s-a arătat că în practică existau opinii divergente cu privire la modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, că Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat această problemă de drept prin Decizia nr. 2/2014 și că din probatoriul administrat nu a rezultat că inculpata ar fi impus procurorilor teza instituțiilor autonome în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului G..

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că, într-adevăr, în actul de sesizare nu se formulează o învinuire distinctă sub acest aspect, împrejurare reținută de altfel și de către prima instanță, care a analizat aceste fapte ca elemente de circumstanțiere a activității desfășurată de inculpată în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului G..

Instanța de apel a apreciat că aspectele referitoare la discuțiile privind modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, nu pot fi reținute, în cauză nedemonstrându-se faptul că aceste discuții au privit strict dosarul G. sau că poziția exprimată de către inculpata A., aceea a aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome ar fi fost diferită în funcție de dosarul în care era făcută această analiză.

Înalta Curte a reținut că modalitatea de aplicare a art. 5 din C. pen. a constituit, atât anterior intrării în vigoare a Noului C. pen. cât și ulterior acestui moment, până la pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 265/2014, un subiect de interes deosebit, intens dezbătut nu doar la nivelul DIICOT ci și în toate instituțiile din cadrul sistemului judiciar, dar și în mediul juridic în general, cu privire la această problemă fiind sesizat și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, prin decizia nr. 2/2014 din 14 aprilie 2014, a statuat că, "în aplicarea art. 5 din C. pen., stabilește că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei". Din considerentele acestei decizii, Înalta Curte Completul de 5 judecători a constatat că poziția oficială a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin concluziile depuse la dosar, susținute prin invocarea doctrinei, jurisprudenței și a deciziilor anterioare ale Curții Constituționale, a fost aceea că "identificarea legii penale mai favorabile în materie de prescripție nu se va face potrivit criteriului aprecierii globale, ci prin aplicarea separată a dispozițiilor din legile succesive privind sancțiunea și, respectiv, prescripția (...) prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă care trebuie analizată separat în procesul de identificare și aplicare a legii penale mai favorabile, în raport cu instituția pedepsei". În plus, Înalta Curte, Completul de 5 judecători a reținut că aceleași concluzii au fost formulate de către Ministerul Public și în fața instanței de contencios constituțional cu ocazia dezbaterilor asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din C. pen., soluționată prin decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 publicată în M.Of. Partea I nr. 372 din 20 mai 2014.

Înalta Curte a reținut, așadar, că în cauză, nu pot fi reținute ca elemente circumstanțiale defavorabile inculpatei aspectele menționate anterior și nici decizia de schimbare a procurorului de ședință C. nu poate fi legată de modul de interpretare a dispozițiilor art. 5 din C. pen., chiar dacă martorul susținea aplicarea globală a legii penale mai favorabile, în condițiile în care, din declarația acestuia dată în cursul urmăririi penale a rezultat că dispoziția de a fi calculate termenele de prescripție a intervenit după întoarcerea sa din concediu, când decizia de înlăturare din dosarul G. fusese deja luată.

În ceea ce privește solicitarea de formulare de concluzii în sensul condamnării martorului G. cu suspendarea executării pedepsei, s-a reținut că apelanta nu a contestat situația de fapt stabilită de prima instanță, apărările acesteia vizând exclusiv probleme de drept, respectiv neîndeplinirea condițiilor de tipicitate obiectivă și subiectivă a faptei.

În acord cu instanța de fond, Completul de 5 judecători, a constatat că întocmirea referatului nr. x/2014 și a procesului-verbal din 27 octombrie 2014 privind formularea unor concluzii cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pentru G. s-a făcut din dispoziția expresă a inculpatei A. care s-a și implicat efectiv în conceperea referatului și a argumentelor ce urmau să fie susținute în instanță de către procurorul de ședință D. pentru obținerea unei soluții favorabile martorului G., susținerile apărării fiind contrazise de declarațiile succesive ale martorelor D. și F..

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a reținut că, potrivit legii, procurorul de ședință era liber să-și susțină punctul de vedere și să formuleze inclusiv concluzii de achitare sau încetare a procesului penal, nefiind necesar acordul anterior al procurorului ierarhic superior și, cu atât mai puțin, nu era necesar și nici uzual ca acest acord (dacă ar fi existat în practica parchetelor) să fie depus la dosar, astfel cum solicita inculpata A., ceea ce a urmărit inculpata fiind nu numai determinarea procurorului de ședință să formuleze concluzii favorabile inculpatului G., în totală discrepanță cu gravitatea faptelor, dar și ca, prin respectivul referat să confirme instanței faptul că aceasta este și poziția oficială a DIICOT în cauză, susținută de șeful acesteia care era chiar autorul rechizitoriului.

Chiar dacă referatul nr. x/2014 din 27.10.2014 nu a fost depus la dosarul cauzei de către procurorul de ședință, iar martora D. a formulat cu ocazia dezbaterilor, doar în subsidiar, concluzii în sensul celor consemnate în cuprinsul acestuia, s-a considerat că împrejurarea este lipsită de relevanță sub aspectul consecințelor juridice ale faptei inculpatei, astfel cum se va arăta în continuare.

Față de această situație de fapt, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 din C. pen.

În acest context, s-a arătat că elementul material al laturii obiective a acestei infracțiuni constă în ajutorul dat făptuitorului, iar cerința esențială atașată elementului material este ca actul de ajutor să fie făcut în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, astfel că infracțiunea subzistă chiar dacă scopul pentru care s-a dat ajutorul nu s-a realizat. Dat fiind că scopul reprezintă destinația acțiunii, fiind un element atașat laturii obiective, din punct de vedere al laturii subiective, infracțiunea poate fi comisă cu intenție, în ambele sale forme.

Principala problemă ridicată prin motivele de apel se referă la faptul că instanța de fond ar fi interpretat extensiv dispozițiile art. 269 din C. pen., în defavoarea inculpatei, interpretare interzisă de principiul legalității incriminării și de prevederile art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, s-a învederat că aspectele care vizează suspendarea condiționată a executării pedepsei nu se circumscriu noțiunii de tragere la răspundere penală, întrucât individualizarea pedepsei este un proces ce intervine ulterior constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii penale. S-a arătat că prin solicitarea de aplicare a unei pedepse cu suspendare condiționată a executării nu se realizează o activitate de îngreunare a tragerii la răspundere penală, ci eventual doar o atenuare a consecințelor procesului penal. De asemenea, a fost invocat și faptul că referatul vizat de inculpata A. nu a fost depus de către procurorul de ședință D. la dosarul cauzei, astfel că instanța de judecată nu a avut cunoștință despre existența lui, precum și împrejurarea că, ulterior, inculpata i-a spus martorei ""să facă ce vrea, întrucât nu o mai interesează".

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a constatat neîntemeiate toate aceste critici.

În primul rând, s-a evidențiat faptul că acuzația formulată împotriva inculpatei, confirmată probator și în apel, constă în acțiuni concertate care reprezintă acte de ajutor circumscrise unui scop inițial, acela de a îngreuna tragerea la răspundere penală a martorului G., inculpat în dosarul penal nr. x/2006 aflat pe rolul Tribunalului București, secția I penală (în cauză fiind reținută o infracțiune unică, sub forma unei unități naturale colective).

Ca atare, s-a apreciat că faptele inculpatei nu pot fi analizate distinct, fragmentat, prin disocierea acțiunilor prin care a impus noului procuror de ședință susținerea unor concluzii de suspendare condiționată a executării pedepsei pentru inculpatul G., de prima etapă a planului acesteia de schimbare a procurorului de ședință pentru a asigura posibilitatea unui control al acestuia în vederea direcționării concluziilor care trebuiau formulate dosar.

Pornind de la aceste premise, în ceea ce privește chestiunea de drept invocată de apărare, s-a reținut că răspunderea penală este consecința infracțiunii care constituie premisa și temeiul ei, iar la rândul său, răspunderea penală constituie premisa și temeiul aplicării sancțiunilor penale. Între cele trei instituții fundamentale ale dreptului penal există o strânsă interdependență, infracțiunea, ca fapt interzis de lege atrage prin săvârșirea ei răspunderea penală, infracțiunea fiind singurul temei al răspunderii penale, iar răspunderea penală fără sancțiune ar fi lipsită de obiect.

Răspunderea penală este definită de aceeași doctrină ca fiind însuși raportul juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii. Întrucât unicul temei al răspunderii penale este săvârșirea unei infracțiuni, în cadrul raportului juridic penal de conflict trebuie să se stabilească existența faptei care dă naștere răspunderii penale și sancțiunea ce urmează să fie aplicată infractorului și executată de acesta.

Plecând de la aceste scurte considerații teoretice și reținând că tragerea la răspundere penală nu se rezumă doar la constatarea îndeplinirii condițiilor de tipicitate obiectivă și subiectivă din norma care incriminează comportamentul ilicit, ci presupune și aplicarea sancțiunii prevăzută de lege, Înalta Curte a constatat că nu se poate susține că instanța de fond a realizat o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 269 din C. pen.. Dimpotrivă, interpretarea este una previzibilă, fiind, așa cum s-a arătat, într-o totală concordanță cu doctrina în materie, inclusiv cea anterioară anului 1989. Consecința săvârșirii unei infracțiuni a fost și este tragerea la răspundere penală a infractorului, respectiv cercetarea, judecarea și condamnarea acestuia la o pedeapsă sau, după caz, aplicarea unei măsuri educative prevăzute de lege.

Instanța de apel, în majoritate, a reținut că toate acțiunile inculpatei, începând cu schimbarea, la cererea martorului G., a procurorului de ședință, întrucât "era un tip agresiv", nu putea fi controlat și își făcuse cunoscută poziția cu privire la pedeapsa care s-ar justifica în cauză, aceea de 15 ani închisoare (raportându-se la sancțiunea stabilită în cauza disjunsă), desemnarea unui alt procuror de ședință căruia i-a impus să formuleze concluzii de aplicare a unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării, i-a solicitat să întocmească un referat pe care l-a aprobat, urmărind în acest fel să aducă la cunoștința instanței că acesta reprezintă chiar punctul vedere al D.I.I.C.O.T., prin procurorul șef direcție (care întocmise și rechizitoriul în cauză), consemnarea respectivelor împrejurări în registrul de analiză a soluțiilor (prin care urmărea blocarea oricăror discuții cu privire la exercitarea unei eventuale căi de atac, în cazul în care instanța ar fi dispus o asemenea modalitate de individualizare), se circumscriu unor acte de ajutor dat lui G., inculpat în dosarul penal nr. x/2006 aflat pe rolul Tribunalului București, secția I penală.

Scopul acțiunilor acesteia, cum în mod corect a stabilit prima instanță, a fost acela de a îngreuna tragerea la răspundere penală a inculpatului G.. Potrivit doctrinei, a îngreuna însemnă a face dificultăți, a face greutăți, a provoca întârzieri, amânări sau complicații, a pune piedici, a căuta să inducă în eroare sau să abată atenția de la o anumită împrejurare sau lucru, a deruta (V. Dongoroz. Explicații teoretice ale C. pen. român, vol. IV, ed. a II a, All Beck, București 2003, pag. 191).

Astfel cum s-a arătat anterior, tragerea la răspundere penală implică și aplicarea pedepsei, care trebuie stabilită în limitele și pe baza criteriilor prevăzute de lege, fiind necesar ca rezultatul operațiunii de individualizare să reflecte, atât prin cuantum cât și prin modalitatea de executare, gravitatea faptei și periculozitatea făptuitorului și să asigure realizarea scopului preventiv-educativ.

Se impune a fi subliniat faptul că prezenta cauză nu relevă nicidecum situația unui procuror care, cu buna credință, apreciind toate circumstanțele cauzei, a considerat că se impune reducerea limitelor de pedeapsa prin reținerea de circumstanțe atenuante si aplicarea unei pedepse neprivative de libertate, ci un caz de o gravitate deosebită, în care procurorul sef al D.I.I.C.O.T., prin acțiuni concertate a subordonat practic instituția parchetului, chemată să reprezinte interesele generale ale societății în activitatea judiciară și să apere ordinea de drept, intereselor personale ale inculpatului G..

În cauza în care acesta era inculpat, soluția în ceea ce privește individualizarea pedepselor ce urmau a fi aplicate era una previzibilă, neputând fi fundamental diferită față de cea dispusă în dosarul disjuns, privindu-l pe inculpatul H.. Și în acest din urmă caz rechizitoriul a fost întocmit de inculpată, aceasta interesându-se periodic de măsurile dispuse de instanță (astfel cum rezultă din declarațiile matorului E.), inculpatul fiind condamnat în noiembrie 2011 de Tribunalul București la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pedeapsă majorată de Curtea de Apel București la 12 ani închisoare.

În aceste circumstanțe și cunoscând practica instanțelor în spețe similare, acțiunile inculpatei s-au circumscris unui singur deziderat, acela ca inculpatului G. să nu îi fie aplicată o pedeapsă care să corespundă criteriilor de individualizare prevăzute de lege și să fie proporțională cu situația care a antrenat răspunderea penală, ci una favorabilă inculpatului, redusă sub minim, a cărei executare să fie suspendată condiționat.

Scopul se circumscrie unei îngreunări a tragerii la răspundere penală, inculpata urmărind prin acțiunile sale să abată atenția de la împrejurările descrise în rechizitoriu care evidențiau gravitatea deosebită a faptelor și să prezinte instanței de judecată actuala viziune, nu numai a procurorului de ședință, dar și a D.I.I.C.O.T., prin procurorul șef, autor și al actului de sesizare, cu privire la faptele și persoanele pe care le-a trimis în judecată (prin solicitarea de depunere a referatului aprobat la dosarul cauzei), și, totodată, să se creeze circumstanțele în care o eventuală soluție favorabilă pronunțată de prima instanță nu va fi apelată de către parchet (prin consemnările din registrul de analiză a soluțiilor).

Acesta este scopul urmărit de către inculpată prin acțiunile sale, care se circumscrie dispoziției din norma de incriminare, fiind lipsit de relevanță dacă acesta a fost atins sau nu, ori dacă instanța achiesa sau nu la poziția Ministerului Public. Favorizarea făptuitorului este o infracțiune de pericol, astfel că nu este necesar ca ajutorul dat să și îngreuneze efectiv tragerea la răspundere penală, ci doar să se urmărească acest obiectiv, condiție îndeplinită în prezenta cauză.

Infracțiunea se consumă la momentul în care activitatea de ajutor a fost realizată și s-a produs urmarea imediată, periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției.

În cauza de față, infracțiunea s-a consumat la momentul la care inculpata A. a avizat referatul nr. x/2014 din data de 27 octombrie 2014, act care a devenit un act oficial și care reprezenta poziția D.I.I.C.O.T. în cauza G. - Carom, a primit număr de înregistrare la unitatea de parchet, făcându-se mențiune despre acesta și în registrul de analiză a soluțiilor ținut la nivelul Serviciului judiciar și, apoi, fiind înmânat procurorului de ședință pentru a fi depus și folosit în instanță.

Prin urmare, s-a apreciat că nu are nicio relevanță faptul că martora D. nu a depus la instanță referatul întocmit, după cum nu prezintă relevanță nici faptul că, ulterior, în contextul discuției purtată anterior ultimului termen de judecată din 5 noiembrie 2014, inculpata i-a comunicat martorei că poate "să facă ce vrea, întrucât nu o mai interesează", dat fiind scandalul mediatic declanșat de apariția în presă a fotografiilor de la Paris. Cu toate acestea, astfel cum s-a arătat, martora D. a formulat, în subsidiar, concluzii în sensul celor consemnate în cuprinsul referatului, împrejurare care dovedește autoritatea și ascendentul avut de procurorul șef direcție asupra procurorului care l-a înlocuit pe martorul C. și căruia a reușit îi să impună punctul său de vedere, prin care urmărea favorizarea inculpatului G..

Sub aspectul laturii subiective, în opinie majoritară, Completul de 5 Judecători a apreciat că inculpata A. a comis fapta cu intenție directă, din probele administrate în cauză, relevate anterior în considerentele prezentei decizii, dovedind că a realizat și urmărit să dea ajutor martorului G., pentru obținerea unei soluții favorabile acestuia sub aspectul regimului neprivativ de executare a pedepsei, prevăzând că prin acțiunile sale creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției.

Contrar susținerilor din motivele de apel, acțiunile inculpatei nu au fost bazate pe buna sa credință, ci au urmărit să eludeze prevederile legii și să lezeze ordinea de drept. Apărarea în sensul că solicitarea unei condamnări cu suspendarea executării pedepsei pentru G. a fost determinată de intervenția prim adjunctului șefului Serviciului Român de Informații care i-a menționat că această cerere este fundamentată pe rațiuni ce țin de interesul statului român, inculpata fiind astfel convinsă că interesul statului este reprezentat mai bine în această manieră, ea acționând cu bună credință, chiar dacă ar fi reală nu este de natură a conduce la înlăturarea vinovăției acesteia, ci întărește faptul că actele sale de conduită au fost în scopul favorizării martorului G..

Prin urmare, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a constatat că inculpata A. a acționat, în realizarea planului de a-l ajuta pe martorul G., cu vinovăția cerută de norma de incriminare, respectiv cu intenție directă.

Cu privire la apelul Ministerului Public prin care se critica individualizarea pedepsei aplicată inculpatei, solicitându-se majorarea acesteia Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în unanimitate, a reținut că împotriva sentinței penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015 au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpata A., ce au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018 a Completului de 5 Judecători al instanței supreme. Ulterior, urmare publicării deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale, inculpata A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. d), coroborat cu art. 431 din C. proc. pen., cale extraordinară de atac ce a fost admisă prin decizia nr. 67 din 18 martie 2019, consecința admiterii contestației în anulare fiind rejudecarea apelurilor declarate în cauză.

Dispozițiile art. 418 alin. (1) din C. proc. pen. interzic instanței de apel ca, soluționând cauza, să creeze o situație mai grea pentru persoana care a declarat apel, regula non reformatio in peius fiind pe deplin aplicabilă și cu ocazia rejudecării în urma admiterii unei căi extraordinare de atac.

Cum Ministerul Public nu a formulat contestație în anulare, în rejudecarea apelurilor urmare a admiterii extraordinare de atac promovată exclusiv de inculpată, Înalta Curte a apreciat că nu poate înrăutăți situația acesteia, astfel că nu a reexaminat criticile prin care se tinde la majorarea pedepsei aplicată de prima instanță.

V. Împotriva deciziei penale nr. 284 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, la data de 28 noiembrie 2019, inculpata A. (prin apărători aleși, avocat I. și J.) a formulat cerere de recurs în casație.

În motivarea căii de atac, recurenta inculpată a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 și 7 din C. proc. pen., în argumentarea cărora a susținut, în esență, următoarele:

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., inculpata A. a arătat că, în speță sunt incidente considerentele deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curții Constituționale, fapt ce atrage aplicarea dispozițiilor art. 281 alin. (1) din C. proc. pen., nulitate absolută ce nu poate fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei de către o instanță competentă.

În fapt, a susținut recurenta inculpată, că sentința penală nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016 a fost pronunțată de unul dintre completurile de 3 judecători al secției Penale a instanței supreme, iar raportat la considerentele deciziei Curții Constituționale anterior menționată acesta nu a fost un complet specializat conform dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000. Prin urmare, sentința penală pronunțată în prima instanță de un complet nespecializat este lovită de nulitate absolută în integralitatea sa.

Totodată, cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpata A., în esență, a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât, în cauză, infracțiunea de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea sa nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Cu referire la acest caz de casare, criticând soluția dispusă de instanța de control judiciar, inculpata a arătat că norma penală este de strictă interpretare, procesul penal fiind cârmuit de principiul in dubio pro reo, și, prin urmare activitatea infracțională reținută în sarcina sa nu poate fi circumscrisă conținutului constituțional al infracțiunii prevăzute de art. 269 din C. pen.

În acest sens apărar