ÎCCJ, Decizia nr. 284/2019

Asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 269 alin. (1) din C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului (punctul C din rechizitoriu).

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, i-a fost interzisă inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost aplicată inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 72 din C. pen. și art. 399 alin. (9) din C. proc. pen. s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatei durata arestării preventive și a arestului la domiciliu începând cu data de 31 ianuarie 2015 până la 15 iunie 2015, inclusiv.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată aceeași inculpată pentru infracțiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată aceeași inculpată pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. (punctul C din rechizitoriu).

S-a constatat că inculpatul B. a fost reținut 24 de ore începând cu 29 ianuarie 2015, ora 19:00, până la 30 ianuarie 2015, ora 19:00, și arestat preventiv în perioada 31 ianuarie 2015 - 6 februarie 2015, inclusiv.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 600 RON în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală din C. proc. pen. și art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații A. și B., în sumă de câte 690 RON, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

a) Prin Rezoluția nr. 256 din 9 septembrie 2013 dată în Dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală (disjuns din Dosarul nr. x/2011 al aceleiași unități de parchet), s-a dispus începerea urmăririi penale față de învinuitul B. pentru săvârșirea infracțiunilor de complot și subminarea economiei naționale, prevăzute de art. 167 alin. (1) din C. pen. (1969) și art. 165 alin. (1) și (2) din C. pen. (1969), reținându-se, în esență, că, în perioada decembrie 2008 - septembrie 2010, în calitate de ministru al economiei, a aderat și sprijinit gruparea infracțională coordonată de C., prin emiterea a trei Memorandumuri și susținerea aprobării O.U.G. nr. 54/2009 și a folosit D. S.A., unitate națională de interes strategic, în interesul privat al S.C. E. S.A., acordând acesteia discounturi comerciale majorate la livrarea gazelor naturale, peste plafoanele practicate de prima entitate și în condițiile în care cea din urmă societate înregistra datorii foarte mari și vechi la plata gazului consumat, fapte ce au generat o stare de pericol pentru economia națională și au creat un prejudiciu în dauna D. S.A. în sumă de 277.000.000 RON.

Raportat la paguba ce ar fi fost produsă prin infracțiunea de subminarea economiei naționale și la necesitatea luării unor măsuri asigurătorii, având în vedere valoarea prejudiciului, ce nu a fost recuperat, și invocând dispozițiile art. 163 și următoarele, art. 217 din C. proc. pen. (1968), art. 9 din Legea nr. 39/2003 și art. 9 din Legea nr. 508/2004, procurorul de caz a dispus, prin Ordonanța nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013, luarea unor măsuri asigurătorii până la concurența sumei de 277.000.000 RON, constând în instituirea sechestrului asigurător asupra a patru imobile aparținând învinuitului și soției sale, poprirea sumelor de bani aflate sau care vor intra în conturile bancare ale acestuia și a dividendelor datorate în prezent și viitor de către societățile la care este asociat, precum și indisponibilizarea, prin luarea unui sechestru, asupra părților sociale/acțiunilor avute la respectivele societăți comerciale, printre care și cele 80 de acțiuni deținute de B. la S.C. F. S.A. . În plus, prin ordonanța cu același număr din 26 septembrie 2013, parchetul a extins sechestrul asigurător cu privire la încă un imobil aflat în proprietatea G., în limita aceleiași sume reprezentând valoarea probabilă a pagubei.

În aceeași zi, 16 decembrie 2013, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a emis în Dosarul nr. x/2011 o adresă către S.C. F. S.A. în care a solicitat, printre altele, indicarea persoanelor care, în perioada august 2012 la zi, au prezentat, cu ocazia Adunărilor Generale ale Acționarilor, în scopul de a-și exercita dreptul de vot, acțiunile la purtător rezultate în urma convertirii acțiunilor deținute de învinuitul B. .

Prin răspunsul transmis la data de 17 decembrie 2013, cu Adresa nr. x înregistrată la parchet în 19 decembrie 2013, S.C. F. S.A. a comunicat că, în intervalul 1 august 2012 - 19 august 2013 au fost prezenți, cu ocazia Adunărilor Generale ale Acționarilor, asociații H. și B., iar, ulterior, din 20 august 2013 până în prezent, acționarii I. și J., întrunind 100% din capitalul social al companiei, sens în care a fost atașat, în susținerea celor menționate, procesul-verbal de depunere a acțiunilor la purtător din 4 octombrie 2013 încheiat cu ocazia AGEA ce a avut loc în aceeași dată.

În completare, prin adresa din 23 decembrie 2013, S.C. F. S.A. a depus pentru prima dată la Dosarul nr. x/2011 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în dovedirea susținerii că B. nu mai este acționar la societate începând din 20 august 2013, extrase din Registrul Acțiunilor și Registrul Acționarilor aferente perioadei 20 - 28 august 2013.

Conform mențiunilor efectuate în aceste documente de H., președinte al Consiliului de Administrație și director general al societății (declarația martorei K. din 8 septembrie 2016), s-a constatat că, la data de 20 august 2013, B. a transmis toate cele 80 de acțiuni la purtător deținute la S.C. F. S.A., și anume 28 (nr. x) către H., 26 (nr. x) către I. și 26 (nr. x) către J.

Ulterior, H. a transferat acțiunile la purtător primite de la inculpat către I., respectiv un număr de 18 astfel de acțiuni (nr. x) în 23 august 2013, iar celelalte 10 (nr. x) pe 28 august 2013. Totodată, în 20, 23 și 28 august 2013, H. a transmis celor doi copii ai săi cele 80 de acțiuni la purtător deținute la S.C. F. S.A.

La data de 24 februarie 2014 S.C. F. S.A., prin apărător ales L., s-a adresat parchetului cu o nouă plângere împotriva ordonanței din 24 septembrie 2013 emisă în Dosarul nr. x/2011 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin care s-a dispus indisponibilizarea acțiunilor deținute de B. la această companie, arătându-se că respectiva măsură este nelegală, prejudiciază grav imaginea firmei și îi afectează credibilitatea în raporturile cu clienții, partenerii de afaceri, instituțiile de credit și terții, motiv pentru care se impune analizarea cu celeritate a solicitării de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra celor 80 de acțiuni la purtător emise de societate. În finalul sesizării, s-a făcut referire la anexarea unor înscrisuri doveditoare, dintre care au fost indicate doar extrasul din Registrul Acțiunilor și Registrul Acționarilor, documente care, fiind depuse la dosar în 23 decembrie 2013, nu au fost avute în vedere de procuror la momentul emiterii Ordonanței nr. 2153/II/2/2013 din 25 noiembrie 2013, prin care a fost respinsă plângerea anterioară.

Chiar în ziua înregistrării la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a plângerii formulate de S.C. F. S.A., aceasta a fost repartizată de inculpata A. procurorului de caz M. cu care, ulterior, a purtat o discuție în legătură cu organul judiciar căruia i-ar aparține competența să o soluționeze, opinia celui din urmă, contrară celei exprimate de procurorul-șef direcție, fiind în sensul că o asemenea contestație nu mai poate fi examinată de către parchet, potrivit noilor dispoziții procedurale (depoziția martorului M. din 21 aprilie 2016, declarațiile inculpatei A. din 30 ianuarie 2015 - dosar urmărire penală - și 15 octombrie 2015). Același punct de vedere a fost expus de martorul M. și cu ocazia întocmirii Referatului nr. x/2014 din 24 februarie 2014, în cuprinsul căruia, făcând referire la prevederile art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., a menționat că "plângerea petentului B. împreună cu dosarul cauzei" urmează "să fie înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță de judecată căreia îi revine competența de soluționare a contestației".

Pe fondul părerilor divergente referitoare la modul de desfășurare a anchetei penale în Dosarul nr. x/2010, pe care îl instrumenta, procurorul M. nu s-a consultat cu colegul său, N., cu privire la organul judiciar competent să examineze plângerea introdusă de S.C. F. S.A., aducându-i, însă, la cunoștință măsura administrativă dispusă de procurorul-șef direcție, de a-i repartiza lucrarea, precum și împrejurarea că a întocmit, în cauză, Referatul nr. x/2014 (depoziția martorului M.).

Referatul, împreună cu plângerea formulată de S.C. F. S.A., a fost reținut, în aceeași zi, spre soluționare de inculpata A., . Pe prima pagină a contestației, a fost înscrisă, de aceasta, o a doua viză, datată tot 24 februarie 2014, respectiv "Dl. proc. M. rog prezentați dosarul pt. consultare", iar pe Referatul nr. x/2014, a fost aplicată de inculpată, în aceeași zi, rezoluția privind reținerea cererii pentru soluționare de către procurorul-șef direcție, având în vedere dispozițiile art. 304 din C. proc. pen.

Prin Ordonanța nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014, inculpata A. a admis plângerea formulată de S.C. F. S.A., prin avocat L., și a infirmat parțial ordonanța din 24 septembrie 2013 emisă în Dosarul nr. x/2011 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, numai cu privire la dispoziția de la pct. 4 teza I referitoare la indisponibilizarea, prin luarea unui sechestru asupra unui număr de 80 de acțiuni deținute de către B. la respectiva societate, ca nelegală. În consecință, a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra respectivelor acțiuni, menținerea celorlalte dispoziții ale ordonanței atacate și comunicarea soluției către petenta S.C. F. S.A.

Astfel, procurorul-șef direcție a apreciat că este competent să verifice legalitatea și temeinicia Ordonanței de luare a sechestrului asigurător nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013, având în vedere calitatea S.C. F. S.A. de persoană interesată, care are posibilitatea de a contesta actele și măsurile prin care s-a adus atingere drepturilor sau intereselor sale legitime, precum și dispozițiile art. 304 alin. (2) din C. proc. pen., care permit procurorului ierarhic superior să infirme motivat, oricând, din oficiu sau ca urmare a formulării unei plângeri, orice măsură procesuală nelegală sau netemeinică a procurorilor din subordine.

În esență, în motivarea Ordonanței nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014, s-a reținut că măsurile asigurătorii necesare în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune pot viza doar bunurile suspectului, inculpatului sau ale părții responsabile civilmente, or, în cauză, din actele și lucrările dosarului, nu rezultă că, la momentul instituirii sechestrului, B. era deținătorul celor 80 de acțiuni la purtător ale S.C. F. S.A. sau că acestea ar fi fost descoperite de procuror asupra suspectului ori ridicate de la el, după cum nu reiese nici faptul că, ulterior datei de 20 august 2013, cel din urmă ar fi efectuat operațiuni juridice cu respectivele acțiuni la purtător emise de societatea petentă. Astfel, s-a reținut că, din înscrisurile depuse în susținerea plângerii, rezultă că începând cu data de 20 august 2013 și până în prezent, cu ocazia Adunărilor Generale ale Acționarilor S.C. F. S.A., nu a mai participat suspectul B., ci acționarii I. și J., ca titulari ai acțiunilor la purtător conform procesului-verbal din 4 octombrie 2013; în ceea ce privește acțiunile S.C. F. S.A., acestea sunt acțiuni la purtător din august 2012; conform listei acționarilor S.C. F. S.A. din 28 august 2013, deținători apar H., I. și J.; B. apare ca cedent al unui număr de 80 de acțiuni la data de 20 august 2013.

Ca atare, având în vedere aceste aspecte, dar și prevederile art. 92 alin. (4) și art. 99 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și considerațiile doctrinare referitoare la drepturile recunoscute posesorului de bună credință al acțiunilor la purtător, procurorul-șef direcție a concluzionat că, la data de 24 septembrie 2013, B. nu mai era proprietar al acțiunilor la purtător emise de S.C. F. S.A. și asupra cărora a fost instituită măsura sechestrului asigurător în Dosarul nr. x/2011 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, astfel încât a apreciat că dispoziția de la pct. 4 teza I din ordonanța atacată este nelegală.

Prin Ordonanța nr. 3101/C/2014 din 12 decembrie 2014, în temeiul acelorași dispoziții legale, respectiv art. 304 alin. (2) din C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus infirmarea, ca nelegală, a Ordonanței nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014 a procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și comunicarea unui exemplar al soluției către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală pentru a se proceda la înaintarea contestației formulate de S.C. F. S.A., prin apărător, la instanța competentă. În motivarea ordonanței, procurorul general a arătat că, față de modificările aduse Legii nr. 508/2004 prin O.U.G. nr. 3/2014, potrivit cărora infracțiunile ce formează obiectul urmăririi penale nu mai intră în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, este necesar ca această structură să-și verifice competența materială, în raport și cu dispozițiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 .

În consecință, la data de 16 decembrie 2014, un exemplar al ordonanței procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost trimis Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală care, în 18 decembrie 2014, a înaintat, spre competentă soluționare, contestația formulată de S.C. F. S.A., prin avocat ales L., împotriva Ordonanței nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013 a aceleiași unități de parchet, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, instanța supremă dispunând, prin Încheierea nr. 1102 din 23 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, respingerea acesteia, ca tardivă.

b) Înalta Curte, secția penală, a constatat că, prin actul de sesizare, s-a reținut că aceeași activitate desfășurată de inculpata A. realizează elementele de tipicitate atât ale infracțiunii de abuz în serviciu, în forma calificată, cât și ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului, arătându-se, în esență, că aceasta, în calitate de procuror-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin Ordonanța nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014, a admis plângerea formulată de B., suspect într-un dosar penal instrumentat de structura de parchet menționată, dispunând ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013 a procurorului de caz asupra unui număr de 80 de acțiuni deținute de acesta la S.C. F. S.A., măsură ce a avut ca efect crearea unei tulburări grave a activității procesual penale, prin punerea în imposibilitate a autorităților judiciare să recupereze, în viitor, prejudiciul infracțional, precum și înlăturarea indisponibilizării legale a acțiunilor, împrejurare ce i-a permis coinculpatului B. să-și pună la adăpost acțiunile sechestrate și să obțină foloase necuvenite prin înstrăinarea lor.

În realizarea activității infracționale, inculpatei A. i-a fost imputată încălcarea dispozițiilor art. 250 alin. (1) din C. proc. pen. și ale art. 8, art. 18 și art. 25 din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, aprobat prin Ordinul nr. 1226/C din 15 aprilie 2009 al Ministerului justiției și libertăților cetățenești, prevederi ce au fost completate de către procurorul de ședință, cu ocazia dezbaterilor, cu cele din art. 304 și art. 363 din C. proc. pen., din art. 3, art. 4, art. 62, art. 63, art. 64 și art. 67 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, din art. 4 și art. 5 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și din art. 21 și art. 26 din Legea nr. 508/2004, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, s-a mai reținut că aceasta a beneficiat de complicitatea tacită și concomitentă a inculpatului B., materializată în depunerea cererii de ridicare a sechestrului instituit asupra celor 80 de acțiuni ale S.C. F. S.A., precum și a unui set de documente "nerelevante din punct de vedere legal", conform cărora inculpatul nu ar mai fi deținut respectivele acțiuni din luna august 2012.

Prioritar verificării corespondenței între împrejurările faptice reținute prin actul de sesizare și tiparul normelor de incriminare în care au fost încadrate instanța de fond a reținut că, reglementând o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu, legiuitorul a incriminat în art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la dispozițiile art. 297 alin. (1) din C. pen., fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, obținând, totodată, și un folos necuvenit pentru sine ori pentru altul.

Pentru a exista infracțiunea de abuz în serviciu, în forma prevăzută de legea specială, este necesar ca îndeplinirea în mod defectuos a unui act de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu să aibă ca urmare atât obținerea unui avantaj necuvenit pentru sine sau un terț, cât și producerea unei pagube sau a unei atingeri a drepturilor ori intereselor altei persoane. Astfel, în lipsa oricăreia dintre urmările menționate, fapta autorului nu realizează elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, în forma calificată.

De asemenea, și în situația în care îndeplinirea defectuoasă a actului de serviciu nu este cauzată de atitudinea conștientă și voită a făptuitorului, constând în prevederea rezultatului faptei sale și urmărirea sau acceptarea acestuia, nu se conturează toate elementele de conținut ale infracțiunii de abuz în serviciu în varianta specială, întrucât activitatea nu a fost desfășurată cu reaua-credință specifică săvârșirii faptei cu forma de vinovăție a intenției, în oricare din modalitățile sale.

Pe de altă parte, sfera atribuțiilor de serviciu în virtutea cărora funcționarului public îi incumbă obligația de a îndeplini anumite acte trebuie să își găsească o reglementare expresă în lege, ordonanță sau ordonanță de urgență, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. Nr. 517/8.07.2016.

În ceea ce privește infracțiunea de favorizarea făptuitorului, s-a constatat că aceasta este definită în art. 269 alin. (1) din C. pen. ca reprezentând ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală ori executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Așadar, simplul ajutor dat unei persoane ce face obiectul cercetărilor într-o cauză penală, prin care nu se urmărește zădărnicirea anchetei penale, nu se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de favorizarea făptuitorului, nefiind îndeplinită cerința esențială prevăzută de lege pentru existența laturii obiective a acestei infracțiuni.

Înalta Curte a apreciat că, în cazul în care fapta de favorizare în scopul împiedicării sau îngreunării urmăririi penale ori a tragerii la răspundere penală se săvârșește de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor specifice funcției pe care o ocupă, prin îndeplinirea defectuoasă a unui act ce intră în sfera sa de activitate, cu consecința atât a obținerii unui folos necuvenit pentru cel favorizat, cât și a cauzării unei pagube sau vătămări a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, nu se pot reține în concurs ideal infracțiunile de abuz în serviciu în forma specială și de favorizare a făptuitorului, ci doar infracțiunea de abuz în serviciu în varianta prevăzută în legea specială, infracțiunea contra înfăptuirii justiției fiind absorbită în conținutul constitutiv al primei fapte, întrucât, prin aceeași acțiune, nu se produc consecințe diferite, având în vedere că urmarea imediată a activității de favorizare este identică cu beneficiul procurat pentru altul prin realizarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu.

Dacă, însă, funcționarul public, în realizarea îndatoririlor de serviciu, prin aceeași acțiune sau inacțiune, produce o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice ori ale unei persoane juridice, cu sau fără obținerea unui beneficiu pentru sine ori pentru o altă persoană decât cea favorizată, precum și urmarea imediată specifică faptei de favorizare, sunt îndeplinite condițiile pluralității de infracțiunii sub forma concursului ideal între infracțiunea de favorizarea făptuitorului și cea de abuz în serviciu, fie în forma reglementată de art. 297 alin. (1) din C. pen., fie în varianta prevăzută de legea specială.

În ipoteza în care acțiunea sau inacțiunea funcționarului public nu produce niciuna din consecințele la care se referă art. 297 alin. (1) din C. pen., ci doar un folos necuvenit pentru cel favorizat, pot fi incidente doar dispozițiile art. 269 alin. (1) din C. pen. privind infracțiunea de favorizarea făptuitorului.

Într-o asemenea situație, întrucât fapta realizează elementele de tipicitate ale acestei infracțiuni care, deși nu necesită ca autorul să aibă o anumită calitate, în cazul concret, este săvârșită de un funcționar public tot în cadrul relațiilor de serviciu, s-a apreciat că sunt aplicabile numai dispozițiile legale care incriminează fapta de favorizarea făptuitorului, fiind exclusă reținerea unei pluralități de infracțiuni în forma concursului ideal cu infracțiunea de abuz în serviciu.

S-a apreciat că, deși elementul material al laturii obiective este același, așa cum o cer dispozițiile art. 38 alin. (2) din C. pen., care reglementează concursul formal, nu se realizează atât conținutul constitutiv al infracțiunii de favorizare a făptuitorului, cât și cel al infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât nu se produc urmările specifice fiecărei fapte, ci, din contră, aceeași urmare imediată caracteristică, însă, numai activității de favorizare, s-a constatat că poate fi reținută doar infracțiunea reglementată de art. 269 alin. (1) din C. pen.

În acest context, instanța de fond a reținut că precizările și completările făcute de procuror, cu ocazia dezbaterilor, în legătură cu dispozițiile din legislația primară, despre care s-a susținut că au fost încălcate de inculpata A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, la momentul soluționării plângerii formulate de S.C. F. S.A., nu pot fi supuse controlului jurisdicțional întrucât exced acuzațiilor aduse prin rechizitoriu, a cărui regularitate a fost verificată cu caracter de autoritate de lucru judecat în procedura de cameră preliminară.

De altfel, a reținut instanța de fond, cercetarea judecătorească, potrivit art. 371 din C. proc. pen., s-a limitat numai la faptele descrise în actul de sesizare, prin raportare la împrejurările de timp și de loc, dar și la elementele care au circumstanțiat activitatea imputată, obligație instituită în sarcina instanței în scopul asigurării dreptului la apărare al persoanelor trimise în judecată care, încă de la momentul începerii judecății dispuse de judecătorul de cameră preliminară, trebuie să cunoască într-o manieră clară și completă toate acuzațiile și circumstanțele ce le caracterizează pentru a beneficia de un proces echitabil și a putea să aducă toate argumentele ce le dovedesc nevinovăția.

Așadar, indicarea unor dispoziții legale noi după încheierea cercetării judecătorești, a căror încălcare de către inculpata A., în exercitarea atribuțiilor specifice funcției de procuror-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a fost reclamată de către acuzare, contravine normelor procesual penale întrucât permite reconfigurarea împrejurărilor faptice imputate după epuizarea momentului instituit de lege, ceea ce echivalează cu o nesocotire a principiului separării funcțiilor judiciare și, în egală măsură, a dreptului la apărare, în condițiile în care limitele și obiectul judecății stabilite prin rechizitoriu sunt supuse controlului de legalitate în faza camerei preliminare, fiind exclusă extinderea ulterioară a acestora în etapa judecății.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor regulamentare menționate în actul de sesizare a instanței, s-a constatat, în raport cu cele statuate de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, că, întrucât atribuțiile specifice funcției de procuror-șef al structurii specializate de parchet sunt prevăzute doar în acte de reglementare secundară, nu poate caracteriza sub aspectul laturii obiective infracțiunea de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpatei, în condițiile în care comportamentul interzis care conduce la îndeplinirea în mod defectuos a unui act de serviciu trebuie impus prin legislația primară.

În consecință, instanța de fond a constatat că presupusa îndeplinire necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu de către inculpata A. poate fi analizată doar prin prisma încălcării dispozițiilor din legislația primară, însă în limitele anterior precizate, adică a prevederilor art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., reținute prin actul de sesizare a instanței.

Acuzația formulată față de inculpată cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu în forma calificată, în esență, a fost rezumată la modul în care aceasta a înțeles să interpreteze norma procesual penală, în condițiile în care procurorul de caz a reținut că singura cale de atac prin care o persoană cercetată sau o altă persoană interesată poate critica măsura asigurătorie luată de organul de urmărire penală este contestația adresată judecătorului de drepturi și libertăți, conform art. 250 alin. (1) din C. proc. pen.

Într-o atare situație, s-a constatat că ceea ce i se impută, în realitate, inculpatei este raționamentul logico-juridic ce a stat la baza admiterii plângerii formulate de petenta S.C. F. S.A., raționament care nu poate constitui, prin el însuși, o dovadă a îndeplinirii abuzive a atribuțiilor de serviciu, în lipsa oricăror alte elemente care să demonstreze reaua-credință a magistratului în exercitarea funcției.

O interpretare contrară ar echivala cu o încălcare a independenței procurorului, principiu care guvernează activitatea acestuia, conform art. 64 alin. (1) teza I din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere că soluțiile adoptate în timpul anchetei penale pot fi infirmate de procurorul ierarhic superior, însă numai motivat, așa cum prevăd dispozițiile alin. (3) al aceluiași text de lege.

Astfel, nelegalitatea soluțiilor date de procuror, ce decurge din modul de interpretare a dispozițiilor de drept substanțial sau procesual, nu atrage, în mod automat, incidența legii penale, eventualele erori survenite în instrumentarea unui dosar penal putând fi remediate numai în procedura controlului ierarhic sau, după caz, în cea jurisdicțională.

Pe de altă parte, s-a apreciat că împrejurarea că greșelile făcute de magistrat în exercitarea atribuțiilor specifice funcției pot fi remediate în condițiile legii nu-i creează o imunitate sub aspectul răspunderii penale, acesta putând fi subiect activ al infracțiunii de abuz în serviciu, însă numai în situația în care există suficiente elemente din care să rezulte că adoptarea actului sau a măsurii nelegale este consecința unei atitudini conștiente și voite care se circumscrie noțiunii de rea-credință.

Altfel spus, aprecierea întrunirii elementelor de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu în cazul adoptării, din oficiu, a unei soluții ori rezolvării unei cereri de către procuror trebuie să fie rezultatul examinării tuturor împrejurărilor în care a fost concepută și desfășurată activitatea imputată, apte să evidențieze satisfacerea unor interese personale în schimbul îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu.

Înalta Curte, secția penală, a apreciat că, deși o atare plângere este de competența exclusivă a judecătorului de drepturi și libertăți, conform art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., care reprezintă norma specială ce derogă de la cea generală cuprinsă în art. 339 din C. proc. pen., simpla reținere a sesizării de către inculpată, care ocupa funcția de procuror-șef direcție, cu consecința admiterii ei, fără a fi coroborată cu un minim de probe concludente și convingătoare care să dovedească că adoptarea soluției nu este întâmplătoare, ci a fost cauzată cu bună-știință, nefiind doar o chestiune de interpretare a legii, nu este suficientă pentru a considera că atitudinea acesteia conturează elementele de conținut ale infracțiunii de abuz în serviciu, cu atât mai mult cu cât procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a infirmat, în condițiile art. 304 alin. (2) din C. proc. pen., prin Ordonanța nr. 3101/C/2014 din 12 decembrie 2014, măsura ridicării sechestrului.

De altfel, a reținut instanța de fond, împrejurarea că interpretarea dată de acuzată dispozițiilor legale atât sub aspectul competenței cât și al temeiniciei plângerii, fundamentată inclusiv pe actele existente la dosar, corespunde în parte și cu argumentele prezentate de petiționară în cuprinsul sesizării nu este aptă să conducă automat la concluzia că inculpata a îndeplinit în mod defectuos un act de serviciu, date fiind considerațiile punctate anterior, măsura procesuală fiind rezultatul propriei analize a prevederilor legale care, în opinia sa, erau incidente în cauză, precum și a înscrisurilor depuse de S.C. F. S.A. ulterior soluționării primelor două plângeri înregistrate la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la datele de 22 noiembrie 2013 și 5 decembrie 2013.

Astfel, inculpata A. și-a motivat dispoziția de ridicare a sechestrului fără să se limiteze la a face trimitere la susținerile petentei, fapt ce a dovedit, în opinia instanței de fond, că soluția adoptată reprezintă raționamentul său logico-juridic bazat inclusiv pe actele noi (extrase din Registrul Acțiunilor și Registrul Acționarilor aferente perioadei 20 - 28 august 2013), ce nu au fost avute în vedere la respingerea/arhivarea plângerilor anterioare. Ca atare, Înalta Curte, secția penală, nu a putut reține că interpretarea dată nu are nicio contingență cu cauza, pentru a o putea caracteriza ca fiind în evidentă contradicție cu normele juridice aplicabile în speță și înscrisurile existente la dosar.

Sub acest aspect, instanța de fond a apreciat că prezintă relevanță și faptul că, abia după numirea inculpatei în funcția de procuror-șef la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, așa cum rezultă din înscrisuri, dar și din declarațiile sale și cele ale martorului O., au fost efectuate demersuri pentru obținerea avizului de începere a urmăririi penale împotriva lui B., cercetat în Dosarul nr. x/2011 al aceleiași structuri de parchet, în condițiile în care, față de celelalte persoane din cauză, o asemenea măsură procesuală fusese dispusă încă din cursul anului 2011, împrejurare care, în lipsa oricăror alte probe, nu susține cele reținute de acuzare cu privire la conivența infracțională dintre cei doi și care contribuie, alături de celelalte argumente prezentate la aprecierea că soluția dată de inculpata A. este rezultatul propriei convingeri și interpretări a normelor legale și actelor din dosar, fără ca aceasta să fi urmărit crearea unui beneficiu pentru coinculpat.

De asemenea, deși, așa cum a susținut acuzarea, plângerea a fost soluționată în ziua imediat următoare înregistrării la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, de către inculpată, care, cu toate că a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 304 alin. (2) din C. proc. pen., nu a repartizat-o procurorului șef serviciu spre rezolvare, Înalta Curte a constatat că respectivele împrejurări nu conturează un comportament defectuos al acesteia în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

Sub același aspect, instanța de fond a reținut că invocarea, direct de către procurorul de ședință, a nesocotirii dispozițiilor art. 304 din C. proc. pen., în etapa dezbaterilor pe fond, deci după încheierea cercetării judecătorești, echivalează cu modificarea faptelor reținute prin rechizitoriu și, implicit, a limitelor judecății, procedeu ce nu este permis de normele procesual penale.

În ceea ce privește urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu, în forma specială reglementată în art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., instanța supremă a constatat că, prin admiterea plângerii formulată de S.C. F. S.A., inculpata A. nu a creat un folos necuvenit pentru coinculpatul B., în condițiile în care, la data de 30 septembrie 2013, când i-a fost adusă la cunoștință măsura instituită și acesta a comunicat că cele 80 de acțiuni sunt la purtător și nu mai este proprietarul lor, fiind introduse în circuitul economic, organul de urmărire penală nu a depus diligențe, la acel moment, pentru identificarea noului deținător, în vederea punerii efective în executare a sechestrului, iar, ulterior, cu ocazia efectuării anchetei în prezenta cauză, procurorul de caz nu a strâns probe care, în conformitate cu art. 99 alin. (1) din C. proc. pen., să facă dovada faptului că, la data luării măsurii asigurătorii, inculpatul B. era posesorul respectivelor titluri de valoare.

Înalta Curte, secția penală, a reținut că simpla afirmație din rechizitoriu că tradițiunea acțiunilor la purtător ale inculpatului B. către cei doi copii ai săi s-ar fi realizat la data de 4 octombrie 2013, când a avut loc Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor S.C. F. S.A., întrucât, cu acea ocazie, noii deținători au prezentat pentru prima dată titlurile de valoare, nu este suficientă pentru a demonstra că transmiterea proprietății a operat la o dată ulterioară instituirii măsurii asigurătorii, în lipsa oricăror mijloace de probă care să dovedească acest fapt, date fiind dispozițiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 99 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, s-a apreciat că invocarea, prin rechizitoriu, a Actului adițional nr. x din 17 mai 2013 la contractul de gaj pe acțiuni încheiat între S.C. P. S.R.L. și S.C. F. S.A., ca un argument al folosului necuvenit obținut de inculpatul B. ca urmare a admiterii de către coinculpata A. a plângerii formulată de emitentul acțiunilor la purtător, nu poate fi primită în fundamentarea acuzației, având în vedere că acest document este anterior luării măsurii asigurătorii, motiv pentru care faptul că, la acel moment, inculpatul era încă proprietarul titlurilor de valoare la purtător nu exclude tradițiunea acestora către copii săi înainte de dispunerea sechestrului.

În consecință, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte, secția penală, a reținut că fapta pentru care a fost trimisă în judecată inculpata A. constând în soluționarea plângerii formulate de S.C. F. S.A., prin admiterea acesteia și ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra celor 80 de acțiuni emise de petentă, nu realizează, sub aspectul laturii obiective, elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., motiv pentru care, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a dispus achitarea acesteia.

c) Cu privire la inculpatul B., prin actul de sesizare a instanței, s-a reținut, în esență, că, fiind cercetat în Dosarul nr. x/2010 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală (la care a fost reunită Cauza nr. 362/D/P/2011), acesta a sprijinit, în mod tacit și concomitent, activitatea infracțională a inculpatei A., prin depunerea cererii de ridicare a sechestrului instituit asupra celor 80 de acțiuni ale S.C. F. S.A., precum și a unui set de documente "nerelevante din punct de vedere legal", din care rezultă că nu mai deținea respectivele acțiuni din luna august 2012.

Contrar celor reținute prin rechizitoriu, Înalta Curte, secția penală, a constatat că plângerea înregistrată, la data de 24 februarie 2014, la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și soluționată de inculpata A., prin Ordonanța nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014, a fost formulată de S.C. F. S.A., prin avocat ales, în timp ce inculpatul B. a introdus, prin același apărător, o singură plângere, la data de 4 octombrie 2013, prin care a contestat măsurile asigurătorii luate prin Ordonanța nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013 emisă de procurorul de caz, ce a fost respinsă de procurorul-șef serviciu, ca neîntemeiată, prin Ordonanța nr. 2153/II/2/2013 din 28 octombrie 2013.

Așadar, a constatat instanța de fond, la soluționarea plângerii înregistrată, la data de 24 februarie 2014, inculpata A. nu a avut în vedere vreun înscris care să fi fost depus de inculpatul B., documentele la care aceasta a făcut referire în cuprinsul ordonanței de ridicare a sechestrului asigurător fiind transmise în urma corespondenței oficiale purtată cu organul de urmărire penală de către S.C. F. S.A. Mai mult, inculpatul nu a atașat acte pentru a dovedi tradițiunea acțiunilor sale nici măcar în susținerea propriei plângeri.

Prin urmare, afirmația parchetului referitoare la introducerea de către inculpatul B. a unei contestații împotriva măsurii asigurătorii la judecătorul de drepturi și libertăți, a fost apreciată de instanța de fond ca fiind lipsită de suport probator în condițiile în care, din actele dosarului, a rezultat că singura plângere înaintată spre soluționare instanței de judecată, conform dispozițiilor din cuprinsul Ordonanței nr. 3101/C/2014 din 12 decembrie 2014, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost cea formulată de S.C. F. S.A., prin avocat ales, la data de 24 februarie 2014, aceasta formând obiectul Dosarului nr. x/2014 al secției penale a instanței supreme, soluționat prin Încheierea nr. 1102 din 23 decembrie 2014, în sensul respingerii, ca tardivă, a căii de atac promovată de societate.

Având în vedere în ce a constat acuzația penală formulată împotriva inculpatului B., Înalta Curte, secția penală, a reținut că, în raport cu probele administrate în cauză, nu există activitatea infracțională ce i-a fost imputată acestuia, dat fiind faptul că nu este titularul plângerii admise de coinculpată, și, ca atare, nu s-a realizat conivența dintre cei doi.

În acest context, Înalta Curte, secția penală, a reținut că și în cazul în care inculpatul ar fi introdus plângerea în discuție, această acțiune, prin ea însăși, necoroborată cu alte mijloace de probă, nu ar putea fi calificată ca un sprijin acordat inculpatei A. în exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la situația paradoxală ca valorificarea unui drept constituțional, cel la petiționare, transpus și în normele procesual penale sub forma căilor de atac, să atragă angajarea răspunderii penale în ipoteza în care ar avea ca rezultat soluționarea favorabilă a cererii petentului.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, secția penală, a constatat că mijloacele de probă pe care parchetul și-a întemeiat acuzația imputată inculpatului B. nu furnizează indicii că acesta ar fi realizat acte de complicitate concomitentă pentru ridicarea sechestrului asigurător de către procurorul-șef direcție, cu atât mai mult cu cât, ceea ce caracterizează această formă a participației penale este contribuția dată în același timp cu acțiunea autorului și materializată în acte de ajutor la executarea activității infracționale, împrejurare ce nu a putut fi reținută în cauză, din moment ce adoptarea soluției s-a făcut în ziua următoare introducerii plângerii.

În acest sens, instanța de fond a avut în vedere depoziția martorului Q. care nu a oferit, nici în faza de urmărire penală, dar nici în cursul cercetării judecătorești, informații de natură să confirme faptul că inculpatul B. era încă, la momentul luării măsurii asigurătorii, proprietar al celor 80 de acțiuni la purtător emise de S.C. F. S.A., întrucât, deși a discutat cu acesta despre donarea titlurilor de valoare, a plasat conversația purtată la finalul verii anului 2013 sau, după caz, anterior contactării sale de către procurorul M., care i-a solicitat deblocarea cărților funciare pentru proprietăți ale G.

Totodată, convorbirea telefonică avută de cei doi după plecarea inculpatului B. de la parchet, unde i s-a comunicat instituirea măsurilor asigurătorii, inclusiv a sechestrului asupra acțiunilor la purtător menționate, a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanță având în vedere că referirile acestuia din urmă la chestiunea privind titlurile de valoare, despre care a afirmat că a fost lămurită la organul de urmărire penală, a fost făcută în contextul demersurilor pentru finalizarea unei tranzacții imobiliare, așa cum au explicat conținutul discuției telefonice atât martorul, cât și inculpatul, clarificare ce nu este contrazisă de niciun alt mijloc de probă administrat în cauză.

De altfel, nici convorbirile telefonice purtate de inculpatul B., în zilele de 2 și 3 octombrie 2013, cu martora K., nu confirmă acuzația, în condițiile în care, din lecturarea transcrierii lor, a rezultat că inculpatul a urmărit ca opinia legală întocmită de o casă de avocatură în legătură cu acțiunile la purtător să ajungă în posesia avocatului său ales, demers ce poate fi interpretat, în lipsa oricăror alte elemente probatorii care să ateste contrariul, că a fost realizat în vederea susținerii singurei plângeri pe care a formulat-o împotriva măsurilor asigurătorii instituite inclusiv asupra acțiunilor în discuție, în raport cu data redactării acestei plângeri de către apărător, respectiv 3 octombrie 2013, și care a fost înregistrată la parchet a doua zi, adică la 4 octombrie 2013.

În aceste condiții, instanța de fond a constatat că mijloacele de probă pe care procurorul și-a întemeiat acuzația puteau, cel mult, să contureze suspiciuni incipiente sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sustragere de sub sechestru și nicidecum participația sub forma complicității la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu imputată inculpatei A. și concretizată în exercitarea unui drept conferit de lege, pe care nici nu l-a folosit în contextul reținut de parchet.

Chiar în situația în care probatoriul administrat în cursul cercetării judecătorești ar fi condus la ideea că inculpatul a sustras de sub sechestru o parte din bunurile indisponibilizate, instanța de fond a reținut că nu îi era permis de norma procesual penală să pronunțe o soluție de condamnare în acest sens, întrucât, în realitate, nu s-ar fi pus problema unei schimbări de încadrare juridică determinată de greșita calificare a faptei de către semnatarul rechizitoriului, ci a modificării însăși a acuzației, ce nu poate, însă, interveni în această fază procesuală, întrucât, așa cum s-a menționat și anterior, judecata se mărginește numai la faptele și la persoanele indicate în actul de sesizare a instanței.

O interpretare contrară ar fi presupus o reconfigurare a situației de fapt, având în vedere că ceea ce i s-a imputat inculpatului este sprijinul acordat procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism prin depunerea, împreună cu cererea sa de ridicare a sechestrului, a unor documente lipsite de importanță din punct de vedere juridic, și nu prezumtive acțiuni de luare în stăpânire a unor bunuri legal sechestrate.

Având în vedere argumentele mai sus expuse, Înalta Curte, secția penală, a constatat că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B. nu există în materialitatea ei, motiv pentru care a dispus achitarea acestuia, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată, faptă prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.

d) Cu referire la infracțiunea de favorizarea făptuitorului, reținută în sarcina inculpatei A., instanța de fond a constatat că aceasta s-a materializat, conform rechizitoriului, în ajutorul pe care inculpata A., în calitate de procuror-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, l-a dat inculpatului B., prin înlăturarea indisponibilizării legale instituită asupra unui număr de 80 de acțiuni la purtător emise de S.C. F. S.A., măsură ce a avut ca efect crearea unei tulburări grave a activității procesual penale, prin punerea în imposibilitate a autorităților judiciare să recupereze, în viitor, prejudiciul cauzat de acesta prin faptele comise ca ministru al economiei și pentru care era cercetat în Dosarul nr. x/2010 al aceleiași unități de parchet.

În examinarea acuzației formulate, instanța de fond a reținut că pentru ca acțiunea de ajutorare să constituie elementul material al infracțiunii prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., este necesar, printre altele, ca aceasta să fie comisă în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, cerință esențială a laturii obiective fără de care activitatea autorului nu ar putea fi caracterizată ca fiind o favorizare a făptuitorului.

Astfel, s-a reținut că pentru a fi împiedicată sau îngreunată cercetarea penală, ajutorul trebuie acordat făptuitorului în intervalul cuprins între momentul săvârșirii faptei penale de către acesta din urmă și cel al trimiterii sale în judecată și să vizeze întârzierea sau eludarea anchetei ori sustragerea persoanei la a cărei favorizare se tinde de la cercetarea efectuată de organul de urmărire penală.

Or, în cauză, acțiunea de ridicare de către inculpată a sechestrului asigurător instituit asupra titlurilor la purtător nu a fost de natură să zădărnicească ori să îngreuneze urmărirea penală, întrucât imposibilitatea recuperării, în viitor, a prejudiciului cauzat de activitatea infracțională la comiterea căreia ar fi participat și inculpatul B., prin ea însăși, nu este aptă să afecteze derularea anchetei penale în luarea măsurilor procesuale și îndeplinirea actelor de procedură specifice acestei etape a procesului penal, care are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea celor care le-au săvârșit și la stabilirea răspunderii penale a acestora pentru a se constata dacă se impune trimiterea lor în judecată, conform art. 285 din C. proc. pen.

Pe de altă parte, având în vedere circumstanțele de săvârșire a faptelor reținute prin rechizitoriu, potrivit cărora tradițiunea acțiunilor la purtător către cei doi copii ai inculpatului B. ar fi operat la 4 octombrie 2013, a rezultat că, prin admiterea plângerii, cu consecința ridicării sechestrului asigurător, nu s-a realizat ajutorul cerut de norma de incriminare, întrucât acesta nu le ma