ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 765/2021

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 12 din data de 6.02.2020 pronunțată de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/2017, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc.

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), din) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), din) C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea a 620 comprimate și 4,58 g pulbere care conțin substanță activă MDMA (dovada de depunere seria x, nr. x/25.07.2007).

S-a constatat că pedeapsa închisorii a fost executată cu începere de la data de 20.07.2007 (când a fost reținut și arestat preventiv în perioada 20.07.2007 - 22.08.2008) și până la data de 23.08.2011, când a fost liberat condiționat pentru restul de 696 zile.

S-a constatat că pedepsele accesorii și complementare au fost executate.

S-a constatat că măsura confiscării speciale a fost executată.

În baza art. 274 din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la 3000 RON cheltuieli judiciare către stat, în care a fost inclusă suma de 2500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în Dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Buzău.

În acest sens, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate și Terorism Biroul Teritorial Buzău nr. 25/D/P/2007 s-a dispus trimiterea în judecata a inculpatului A., în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. Prin același rechizitoriu au fost trimiși în judecată și coinculpații B. și C..

În actul de sesizare a instanței s-a reținut ca inculpatul A. a oferit, transportat cu autoturismul și a pus în vânzare negociind prețul, droguri de mare risc Ecstasy-care conțin substanță activa 3,4 metilendioximetamfetamina (MDMA), în perioada 17 - 19.07.2007.

Prin Sentința penală nr. 33 din 22.02.2008, pronunțată în Dosarul nr. x/2007, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 - 76 lit. a) din C. pen. instanța l-a condamnat pe inculpatul A., la acea dată arestat preventiv, la 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și b din C. pen.. De asemenea, i-a condamnat la pedepse cu închisoarea pe coinculpații B. și C., în regimul suspendării executării pedepsei, cu privire la inculpată.

Sentința a fost atacată cu apel și ulterior cu recurs, rămânând definitivă în privința inculpatului A., prin Decizia penală nr. 3366/22.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Acesta s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg care, prin hotărârea din data de 14.02.2015 (cerere nr. 7600/09), definitivă la data de 14.05.2017, pronunțată în cauza numită A. contra România, a constatat că procesul reclamantului a fost privat de caracterul echitabil impus de art. 6 din Convenție, pentru că instanțele naționale nu au anchetat în mod adecvat acuzațiile de înscenare.

La data de 22.09.2017, A. a depus la Tribunalul Buzău o cerere de revizuire a Sentinței penale nr. 33 din 22.02.2008 a Tribunalului Buzău, prin care a solicitat desființarea acestei hotărâri și achitarea sa pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc. Tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 465 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen., privind revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului:

(1) Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

(2) Pot cere revizuirea:

a) persoana al cărei drept a fost încălcat;

b) membrii de familie ai condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului;

c) procurorul.

(3) Cererea de revizuire se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

(4) Cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

(5) După sesizare, instanța poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părții, suspendarea executării hotărârii atacate. Dispozițiile art. 460 alin. (1) și (3) se aplică în mod corespunzător.

(6) Participarea procurorului este obligatorie.

(7) La judecarea cererii de revizuire, părțile se citează. Partea aflată în stare de deținere este adusă la judecată.

(8) Atunci când părțile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanța ascultă și concluziile acestora.

(9) Instanța examinează cererea în baza actelor dosarului și se pronunță prin decizie.

(10) Instanța respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă, inadmisibilă sau nefondată.

(11) Atunci când instanța constată că cererea este fondată:

a) desființează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat și, rejudecând cauza, cu aplicarea dispozițiilor secțiunii 1 a cap. V din titlul III al părții speciale, înlătură consecințele încălcării dreptului;

b) desființează hotărârea și, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispozițiile secțiunii 1 a cap. V din titlul III al părții speciale.

(12) Hotărârea pronunțată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Prin Decizia penală nr. 8/19.04.2018, constatând că cererea este fondată, a desființat în parte Sentința penală nr. 33 din 22.02.2008, pronunțată de către Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/2017, cu privire la inculpatul A., în conformitate cu art. 465 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen.. A dispus rejudecarea cauzei cu administrarea de probe. A respins cererea inculpatului de repartizare aleatorie a cauzei.

În motivarea acestei decizii, instanța a reținut că A. a formulat cerere de revizuire, în conformitate cu art. 465 din C. proc. pen., a Sentinței penale nr. 33/22.02.20108 pronunțată de către TRIBUNALUL BUZĂU în Dosarul nr. x/2007, ca urmare a pronunțării hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) la data de 17.01.2017, prin care s-a reținut că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție cu privire la dreptul la un proces echitabil.

În esență, CEDO a reținut că petiționarul a invocat excepția instigării de către organele de urmărire penală cu privire la comiterea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din legea nr. 143/2000 pentru care a fost condamnat.

Așa cum rezultă din paragrafele 27 - 48 din hotărârea CEDO, instanța europeană a constatat că, pe baza testului de fond cu privire la instigare și a criteriilor elaborate în jurisprudența sa, nu se poate stabili, pe baza actelor din dosar (paragraful 47) "baza pe care a fost organizată operațiunea sub acoperire și dacă autoritățile au avut motive întemeiate să o instige".

Analizând modul în care instanțele naționale s-au ocupat de cererea petiționarului cu privire la excepția instigării, CEDO a reținut că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție (paragraful 53 din hotărâre).

În acest sens, motivele pentru care s-a constatat această încălcare au fost dezvoltate în paragrafele 49-52:

- instanța de fond se confruntase cu excepția instigării invocate de către petiționar, o acuzație care nu era cu totul improbabilă;

- instanța era obligată să ia toate măsurile pentru a descoperi adevărul în cauză, ținând cont că sarcina probei revenea urmăririi penale pentru a dovedi că nu existase o instigare;

- CEDO a analizat în continuare și ceea ce ar fi trebuit să verifice instanța națională, respectiv, pe baza evaluării informațiilor de la dosar și a reexaminării materialelor relevante cu privire la operațiunea sub acoperire, audiind funcționarii și celelalte persoane implicate, care era baza suspiciunii autorităților cu privire la faptul că reclamantul ar fi putut fi implicat în traficul de droguri;

- CEDO a mai reținut că instanțele naționale nu au verificat declarația inclusă în raportul preliminar din 1 martie 2007 potrivit cărui poliția deținea informații privind implicarea reclamantului în traficul de droguri;

- acest fapt ar fi ajutat la clarificarea motivelor organizării operațiunii sub acoperire, mai precis dacă autoritățile au acționat în baza informațiilor primite de la o persoană particulară și, prin urmare, au surprins o infracțiune în formă continuată sau dacă informația fusese culeasă în mod direct de către poliție, aceasta din urmă riscând să-și extindă rolul la cel de agent instigator;

- CEDO a mai stabilit că instanțele naționale nu au analizat elemente cum ar fi faptul că reclamantul a fost contactat mai întâi de către X care îl întrebase dacă ar putea să obțină droguri, sau faptul că acest contact inițial avusese loc înainte ca operațiunea sub acoperire să fi fost autorizată oficial;

- s-a mai precizat că, poate ar fi fost necesar ca instanțele naționale să încerce să precizeze amploarea insistenței investigatorului sub acoperire;

- s-a concluzionat că instanțele naționale nu au anchetat în mod adecvat acuzațiile de înscenare.

Prin încheierea de ședință din 2.03.2018, instanța învestită cu cererea de revizuire a reținut, în baza art. 465 alin. (3) din C. proc. pen., că revine Tribunalului Buzău competența de a soluționa în primă instanță cererea de revizuire formulată de către petiționarul A..

De asemenea, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 465 alin. (1) din C. proc. pen. cu privire la constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil prin hotărârea CEDO din 17.01.2017, consecințele încălcării Convenției continuând să se producă, iar remedierea nu se poate realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Constatând că cererea de revizuire este fondată, reținând argumentele CEDO ce au fost analizate mai sus, astfel cum au fost dezvoltate în paragrafele 49-52 din hotărârea pronunțată, în conformitate cu art. 465 alin. (9) și alin. (11) lit. b) din C. proc. pen., instanța a desființat, în parte, Sentința penală nr. 33 din 22.02.2008, pronunțată de către Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/2017, cu privire la inculpatul A.. A dispus rejudecarea cauzei cu administrarea de probe. A motivat că administrarea de probe rezultă din considerentele hotărârii pronunțate de către CEDO, în care s-a reținut că, pe baza testului de fond, nu s-a stabilit existența provocării, reținându-se că instanțele naționale nu au administrat probe pentru a răspunde corespunzător excepției invocate de către reclamant. În plus, în paragrafele 49 - 52, CEDO a invocat aspectele pe care instanțele naționale nu le-au analizat corespunzător cu privire la excepția provocării.

Instanța a respins cererea inculpatului A. formulată prin apărător, de a se dispune repartizarea aleatorie a cauzei pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu privire la competența de soluționare a cererii de revizuire, prin noul C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut în art. 465 alin. (3) din C. proc. pen. că "cererea se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere".

În legislația anterioară, art. 408 alin. (3) din C. proc. pen. stabilea în competența exclusivă a ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, completul de 9 judecători, judecarea unei cereri de revizuire în cazul hotărârilor CEDO.

De lege lata, s-a reținut că legiuitorul a stabilit competența de soluționare a cererii de revizuire instanței în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului constatat prin hotărârea CEDO.

Având în vedere că în paragraful 49 din hotărârea pronunțată, CEDO a făcut referire la faptul că instanța de fond se confruntase cu "motivul invocat de reclamant privind instigarea", precum și ceea ce a reținut instanța europeană în sensul că reclamatul a invocat aceleași aspecte și în căile de atac (apel și recurs), iar instanțele naționale nu au anchetat în mod adecvat acuzațiile de înscenare, s-a reținut că revizuirea revine instanței care a pronunțat sentința în primă instanță.

Reglementând soluțiile ce pot fi pronunțate cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 465 din C. proc. pen., legiuitorul a preluat, în alin. (11) lit. a) și b) dispozițiile pe care le prevedea și legislația anterioară în art. 408 alin. (11) din C. proc. pen.

Interpretând coroborat dispozițiile ar. 465 alin. (3) și (11) lit. b) din C. proc. pen., s-a reținut că legiuitorul a intenționat ca cererea de revizuire să nu mai revină în competența exclusivă a Î.C.C.J., însă a menținut dispoziția - atunci când se apreciază că este necesară administrarea de probe - de "rejudecare a cauzei de către instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului".

S-a menționat că nu rezultă din conținutul dispozițiilor legale că rejudecarea cauzei se face de către un alt complet de judecată, așa cum a susținut inculpatul, prin apărător.

În condițiile în care art. 465 alin. (3) din C. proc. pen. prevede că "cererea de revizuire se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere", rejudecarea nu se poate face de către altă instanță decât cea competentă.

S-a mai susținut de către apărătorii inculpatului că nu s-ar putea dispune desființarea în parte a sentinței de condamnare cu administrarea de probe în temeiul art. 465 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen., ci, fie se dispune desființarea în parte, iar lit. a) nu atrage administrarea de probe, fie, dacă instanța optează pentru lit. b), nu este posibilă administrarea de probe și nu se dispune desființarea în parte, ci desființarea în totalitate.

Tribunalul Buzău a precizat că a folosit noțiunea de desființare în parte pentru a indica limitele rejudecării, care nu îl pot viza decât pe A..

Astfel, prevederea de la art. 465 alin. (alin. (11) lit. a) din C. proc. pen., se referă doar la dreptul încălcat, în timp ce dispozițiile art. 465 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen. se referă la întreaga situație juridică a unei persoane, ceea ce este cazul și în speța de față.

Deci, folosind noțiunea de desființare în parte a sentinței de condamnare, instanța a clarificat cadrul procesual, în sensul că desființarea se referă doar la situația inculpatului A., nu și a celorlalte părți, însă cu privire la care acest inculpat desființarea este totală.

De asemenea, a mai susținut inculpatul, prin apărător, că instanța nu ar putea administra decât probe noi, față de temeiul în baza căruia a admis cererea de revizuire, întrucât textul se referă la "administrarea de probe", noțiune diferită față de "readministrarea de probe".

Tribunalul Buzău a considerat că textul nu se poate interpreta în acest mod restrictiv, cu atât mai mult cu cât, aplicat la speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit tocmai la insuficienta cercetare a aspectelor referitoare la provocare, invocate de inculpat. Or, nu s-ar putea exclude varianta ca această clarificare să rezulte dintr-o audiere mai amănunțită a unui martor deja audiat. Prin urmare, nu ar putea constitui intenția legiuitorului de a restrânge libertatea instanței de a administra orice mijloc de probă, chiar și unul administrat în procedura sancționată de instanța de contencios al drepturilor omului.

S-au admis deci, în mai multe etape, toate probele care ar fi putut duce la clarificarea aspectelor invocate de inculpat, și anume: inițial s-a solicitat de la DIICOT Biroul Teritorial Buzău să comunice care erau informațiile pe care le dețineau organele de poliție cu privire la pretinsa implicare a inculpatului în traficul de droguri și dacă mai există și alte informații clasificate în cauză în afară de cele cu care a fost deja informată instanța de judecată, ulterior s-a dispus declasificarea acestora, precum și audierea sau reaudierea investigatorilor sub acoperire "D." și "E." și a ofițerilor de poliție F. și G..

DIICOT Biroul Teritorial Buzău a depus la dosarul cauzei ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din data de 19.06.2007 față de A., pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și ordonanța de redeschidere a urmăririi penale din data 13.07.2007, precum și un denunț formulat în data de 08.08.2007 de A., documente păstrate inițial la suplimentul dosarului de urmărire penală.

Tribunalul Buzău a învederat că rolul acestei instanțe este de a analiza întregul probatoriu administrat în cauză, pentru a stabili dacă a existat sau nu provocarea inculpatului A. din partea agenților statului și, în funcție de concluzia rezultată, de a-l achita sau de a-l condamna pe acesta.

Apărătorii inculpatului au apreciat că rolul instanței este limitat la următoarele aspecte:

- pe de o parte, acoperirea carențelor procedurale constate de Curte

- și, pe de altă parte, administrarea de probe pentru verificarea aspectului substanțial central invocat de instanța europeană, și anume ce fel de date au stat la baza deciziei de a organiza operațiunea sub acoperire, dacă proveneau din surse ale poliției sau de la persoane terțe, dacă aveau autoritățile suficiente motive să investigheze activitatea inculpatului.

Tribunalul Buzău a precizat că instanța de contencios al drepturilor omului nu a decis că a existat provocare, ci a reținut că "instanțele naționale nu au anchetat în mod adecvat acuzațiile de înscenare. Pentru aceste motive, procesul reclamantului a fost privat de caracterul echitabil impus la art. 6 din Convenție."

Prin urmare, instanța, așa cum s-a arătat mai sus, a considerat că, dimpotrivă, rolul său nu poate fi restrâns la anumite aspecte, ci, așa cum rezultă și din textele analizate mai sus și intens dezbătute la începutul procedurii, desființarea hotărârii este totală cu privire la inculpatul A., ceea ce atrage o rejudecare completă a cauzei, existând pentru instanță obligația de a clarifica dacă a existat sau nu provocare din partea reprezentanților statului.

De asemenea, prima instanță a menționat că nu poate fi ținută de o anumită interpretare a probelor dată de CEDO, tocmai pentru că instanța europeană a făcut aceste aprecieri în condițiile unui probatoriu incomplet, acesta fiind raționamentul ce se desprinde din întreaga hotărâre.

Ar fi lipsită de sens o rejudecare, în condițiile în care instanța nu ar fi liberă să interpreteze toate probele din dosar, într-un mod coordonat și în lumina nouă dată de completarea probatoriului.

Prima instanță a a rezumat contextul cauzei și a expus situația de fapt pe care a reținut-o în urma analizei probelor.

Acuzațiile aduse inculpatului se referă la faptul că a intermediat vânzarea unei cantități de droguri între B. și investigatorul sub acoperire "D.".

Tranzacția a avut loc în seara de 19.07.2007, când s-a organizat o acțiune de prindere în flagrant.

Astfel, în data menționată, B., având asupra sa 642 comprimate Ecstasy, împreună cu inculpata C., prietena sa, au venit cu un taxi din Focșani în Râmnicu Sărat unde, în jurul orelor 23:05, s-au întâlnit cu inculpatul A.. Cu autoturismul acestuia au mers în parcarea "H." de la ieșirea din Râmnicu Sărat unde urmau sa se întâlnească cu D.. Inculpatul B. a urcat în mașina investigatorului, având asupra sa cele 642 comprimate de Ecstasy pe care urma sa primească 20.000 RON, inculpata C. a rămas în autoturismul inculpatului A., care a mers cu investigatorul acoperit "E." în han, așezând-se la o masă.

Inculpatul B. i-a dat investigatorului "D." comprimatele, spunându-i că sunt 645 și urma sa-i fie plătite 650, celelalte 5 comprimate fiind cele primite drept probă, moment în care au intervenit organele de politie, găsind cele 642 comprimate ce aveau inscripționat logo-lu "I." pe o fațeta, iar pe cealaltă o linie transversală.

S-a susținut de inculpat că întreaga operațiune a fost înscenată de poliție, care l-a provocat să intermedieze tranzacția, prin investigatorul sub acoperire D., iar CEDO a considerat că instanțele naționale nu au făcut suficiente demersuri pentru a verifica această susținere.

După completarea probatoriului în conformitate cu cerințele Curții Europene, prima instanță a constat că nu se confirmă ipoteza provocării inculpatului A. de către agenții statului.

Dintre probele admise de prima instanță, una singură nu a putut fi administrată, și anume vizionarea înregistrării flagrantului în ședință publică, întrucât nu s-a mai găsit înregistrarea efectuată la acea dată. Relevanța probei s-a apreciat că este discutabilă, ținând seama că obiectul probațiunii se referă la provocarea inculpatului mult anterioară acestui moment.

Astfel, au fost declasificate documentele care au stat la baza sesizării din oficiu, act de declanșare a cercetărilor în cauză.

Potrivit notei privind rezumatul informațiilor clasificate de la fila x, au existat patru rapoarte diferite întocmite de ofițeri de poliție din cadrul SCCO Vrancea (2 rapoarte), SCCO Buzău și IPJ Vrancea - Poliția Municipală, primul fiind datat 16.04.2007, iar celelalte 18.06.2007, 01.08.2007 și 08.08.2007, cu privire la informațiile referitoare la implicarea lui A. în traficul de droguri .

Ofițerul F., cel care a întocmit procesele-verbale din perioada 01.03. - 18.04.2007, cu privire la existența acestor date, a explicat, în declarația sa, că l-a contactat telefonic "legendat" pe A., în sensul că nu și-a dezvăluit identitatea reală sau calitatea de polițist, cu scopul de a verifica sumar aceste informații, înainte de a întocmi sesizarea din oficiu.

Atât ofițerul F., cât și șeful acestuia, G., au declarat că ofițerii de poliție au și atribuția de a verifica informațiile referitoare la infracțiuni, atribuție diferită de competențele de cercetare penală. Prin urmare, ambii au explicat că primele contacte dintre ofițerul F., anterioare înregistrării dosarului penal sau a autorizării unui investigator sub acoperire, au avut ca scop o verificare preliminară a informațiilor primite (a se vedea declarațiile martorilor de la filele x, vol. 2 instanță).

Potrivit art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române, polițiștii au atribuția de a culege informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite. Conform pct. 10 din același text, desfășoară, potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea.

De altfel, este nu numai o chestiune reglementată, dar și una logică, de a exista un filtru între informații vagi și înregistrarea unui dosar penal, pentru că ar fi foarte ineficient pentru activitatea de poliție și parchet ca orice zvon să se transforme în dosar penal, cu atât mai mult cu cât deja legislația națională e excesiv de riguroasă în această privință, dispunând ca toate sesizările/plângerile care vizează infracțiuni să fie verificate în cadrul unei instrucții penale, direct prin înregistrare la parchete, fără niciun filtru anterior, care să permită instrumentarea numai a acelor cauze care prin importanța/relevanța lor cer specializarea pe care o dobândește un procuror. În cazul infracțiunilor de trafic de droguri, competența revine unor structuri cu o și mai precisă specializare din cadrul parchetelor, or ar fi total ineficient ca resursele să se epuizeze în proceduri formale. Prin urmare, din toate punctele de vedere era necesară o minimă verificare prealabilă a informațiilor primite, ceea ce agentul F. a și făcut. Instanța nu i-ar putea pretinde să acționeze în calitate de polițist în această verificare, fără să cadă în ridicol. Era firesc ca polițistul să folosească pretextele, tacticile pentru care a fost pregătit să le utilizeze în profesia sa. Nu orice "viclenie" este sancționată de lege, ci numai acelea strict interzise, sau care ar presupune mijloace neloiale. Or, contactarea care a avut loc, sub un pretext oarecare, a potențialului traficant de droguri A. de către un ofițerul F., polițist care nu și-a dezvăluit identitatea reală și care a constatat că persoana vizată nu neagă preocupările legate de un posibil trafic de droguri, urmată de încheierea procesului-verbal de sesizare din oficiu, nu poate fi considerată o activitate neautorizată sau ilegală. Astfel, acest contact a avut loc anterior înregistrării dosarului penal, având doar rolul filtrului la care s-a făcut referire mai sus.

Ulterior înregistrării dosarului penal, în data de 18.04.2007 s-a dispus de către procuror, potrivit legislației interne, autorizarea investigatorului "D." . Dosarul a fost ulterior clasat, așa cum s-a arătat mai sus, în perioada 19.06.2007 - 13.07.2007. După redeschiderea urmăririi penale, în aceeași zi - 13.07.2007, a fost reautorizat investigatorul sub acoperire D. .

S-a reținut de către prima instanță că, în perioada 01.06. - 19.07.2007, au avut loc contacte telefonice între D. și A. (în jur de 25 de convorbiri, dintre care 6 în ziua flagrantului, iar celelalte au fost inițiate în principal de A., doar 5 astfel de apeluri fiind inițiate de D.).

Prin urmare, prima instanță a reținut că, după mai puțin de trei luni de la înregistrarea dosarului penal, agenții statului au renunțat la cercetări, dispunându-se clasarea cauzei, întrucât s-a constatat că fapta nu se confirmă .

Cercetările au fost reluate în data de 13.07.2007, ca urmare a contactării investigatorului "D." de către A., care l-a întrebat dacă mai este interesat de procurarea de droguri, anunțând un transport din Italia de astfel de comprimate .

Ulterior, au avut loc întâlniri între agentul sub acoperire, contacte telefonice, s-a stabilit data tranzacției, prețul etc., totul finalizându-se în data de 19.07.2007, cu prinderea autorilor în flagrant.

Tribunalul Buzău a reținut că nu există provocare din partea genților statului. Astfel, la baza întregii operațiuni au existat informații cu privire la prezența inculpatului în anturajul unor traficanți de droguri. Chiar dacă aceste informații provin din surse interne ale poliție, fiind în concepția Curții, mai puțin relevante decât dacă ar proveni din surse externe, prima instanță a constatat, totuși, că nu există o singură sursă, ci patru, ceea ce înlătură suspiciunea că informațiile sunt inventate sau fabricate. Ele au existat și au fost aflate de mai mulți ofițeri de poliție. Chiar dacă datele la care au fost înregistrate sunt ulterioare sesizării din oficiu, este cert ca aceste informații au existat anterior, fiind înregistrate mai târziu, căci nu se explică altfel faptul că două dintre rapoarte au fost evidențiate abia în luna august 2007, când inculpatul era deja arestat.

În continuare, informațiile au fost verificate minimal de un ofițer de poliție (ofițerul F.) care a constatat că inculpatul nu a negat ipoteza de a fi implicat în traficul de droguri.

Astfel, Tribunalul Buzău a reținut că, inițial, a fost înregistrat dosarul penal la care s-a renunțat la scurt timp (prin clasare, dosar prima instanță), ceea ce a convins prima instanță de pasivitatea funcționarilor statului care, constatând că după ce au trecut mai puțin de trei luni, nu s-a concretizat nicio activitate infracțională, au renunțat la acuzații.

Dosarul nu s-ar fi redeschis niciodată, dacă nu ar fi existat inițiativa inculpatului A., care l-a contactat pe investigatorul sub acoperire, oferindu-se să intermedieze tranzacția între el și B..

În concluzie, au existat informații reale, pentru că ele au provenit din mai multe surse, a existat pasivitatea funcționarilor statului, care au închis dosarul, pentru ca apoi procedura împotriva inculpatului să fie reluată prin redeschiderea urmăririi penale ca urmare a propriei inițiative a acestuia.

Tribunalul Buzău a constatat că suspiciunea de înscenare a fost înlăturată, probele administrate demonstrând, fără echivoc, vinovăția inculpatului.

Astfel, Tribunalul a reținut că fapta a fost comisă în circumstanțele avute în vedere de prima procedură ce s-a finalizat la condamnarea inculpatului A. la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc.

II. Împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești în data de 18.05.2020, sub nr. x/2017.

Motivele de apel.

Prin apărători aleși, apelantul-revizuent a arătat că sentința atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: hotărârea a fost pronunțată de un complet nelegal constituit ca urmare a încălcării principiului repartizării aleatorii. De asemenea a existat în cauză cazul de incompatibilitate prev.de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

A menționat că judecătorul de la fond ar fi trebuit să dispună repartizarea aleatorie a cauzei după admiterea în principiu a cererii și nu să procedeze la soluționarea cauzei.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de apel, a arătat că instanța de fond a încălcat principiul non reformatio in peius întrucât i-a creat acestuia o situație mai grea decât cea pe care a avut-o la data formulării cererii de revizuire.

Practic, dacă ar rămâne definitivă hotărârea de condamnare, acestuia i s-ar îngreuna situația pentru că cel puțin termenul de reabilitare ar trebui să curgă de la data rămânerii definitive a celei de-a doua hotărâri.

Un alt motiv de apel s-a referit la faptul că instanța de fond, prin condamnarea apelantului a doua oară, a încălcat hotărârea definitivă a CEDO.

Instanța de fond ar fi trebuit ca, în temeiul art. 465 alin. (11) rap.la art. 426 și urm. din C. proc. pen., precum și în temeiul art. 46 din CEDO ("Forța obligatorie și executarea hotărârilor"), rejudecând cauza, trebuia să dispună achitarea acestuia în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a-II-a din C. proc. pen., pentru infracțiunea de trafic de droguri. Aceasta era singura posibilitate de înlăturare a consecințelor încălcării dreptului său la un proces echitabil, constatată prin hotărârea CEDO din 14.02.2017. Curtea europeană în par. 56 al hotărârii face trimitere expresă la remedierea încălcării respective prin intermediul dreptului intern (art. 465 din C. proc. pen.).

În opinia apelantului, instanța de fond ar fi încălcat hotărârea CEDO, câtă vreme a reținut în considerente că "nu poate fi ținută de o anumită interpretare a probelor dată de Curte", că "nu se confirmă ipoteza provocării inculpatului A. de către agenții statului" sau că împrejurarea că informațiile provin exclusiv din surse ale poliției ar fi suficientă pentru activitatea investigatorului.

Apelantul a considerat că ceea ce trebuia să verifice instanța de fond în cadrul procesual strict al art. 465 din C. proc. pen. era doar dacă autorizarea investigatorului sub acoperire a avut o bază legală, în sensul existenței unor informații anterioare provenind din surse terțe cu privire la presupusa activitate infracțională a apelantului.

A mai arătat că instanța de fond a ignorat cu bună știință dispozițiile exprese ale Curții, în special cele referitoare la criteriul substanțial avut în vedere de instanța europeană. Tribunalul Buzău nu s-a referit la criteriul substanțial utilizat de Curte, criteriu cu privire la care era ținută de considerentele hotărârii europene. A preferat doar să se refere la criteriul procedural, încercând în acest mod să acopere încălcarea drepturilor sale cu noi încălcări și mai grave, pentru că ele apar în contextul existenței unei hotărâri a Curții în speță.

În hotărârea sa, pentru a stabili încălcarea dreptului la un proces echitabil, instanța europeană a aplicat atât un test substanțial, cât și unul procedural.

Apelantul a apreciat că, din punct de vedere substanțial, pornind de la principiul că înainte de a autoriza utilizarea investigatorilor sub acoperire, autoritățile naționale trebuie să aibă motive suficiente de a bănui persoana investigată că se ocupă cu traficul de droguri, CEDO a constatat că la dosarul cauzei nu au existat acte din care să rezulte necesitatea organizării unei operațiuni sub acoperire împotriva apelantului.

Nici primul raport al investigatorului sub acoperire din 1.03.2007, nici ordonanța de autorizare a unui astfel de agent din 18.04.2007, nu au oferit niciun detaliu despre informațiile de care ar fi dispus autoritățile cu privire la presupusa sa implicare anterioară în traficul de droguri și despre modul cum astfel de informații ar fi fost culese. În aceeași ordine de idei, Curtea a observat că apelantul nu avea antecedente penale și nicio cantitate de droguri nu a fost găsită asupra sa, nici înainte și nici în cursul investigației respective. În plus agentul sub acoperire a fost cel care l-a contactat inițial și apoi l-a sunat ulterior de mai multe ori pentru a-l întreba despre vânzarea de droguri.

CEDO a reținut pe baza constatărilor de mai sus că "este greu de aflat cu certitudine care a fost baza declanșării operațiunii sub acoperire și dacă autoritățile aveau un motiv întemeiat să să investigheze".

Din punct de vedere procedural, CEDO a examinat dacă în cursul procedurilor interne acesta a putut să-și facă efectiv apărarea în sensul invocării provocării din partea investigatorului și a evaluat modul în care instanțele interne au tratat o astfel de apărare.

CEDO a reținut că instanțele interne nu au verificat afirmația din raportul din 1.03.2007 cum că ar fi existat date că apelantul ar fi fost implicat anterior în traficul de droguri. În plus, chiar dacă investigatorul sub acoperire a fost formal audiat de instanța de fond, întrebările apărătorului inculpatului au fost respinse. Prin urmare, acesta nu a dat explicațiile necesare cu privire la problema provocării polițienești. Instanțele naționale nu au analizat împrejurarea că investigatorul sub acoperire a fost cel care a luat primul legătura cu inculpatul și nici faptul că acest contact a avut loc înaintea autorizării de către procuror a investigatorului sub acoperire.

De asemenea, instanța de contencios al drepturilor omului a mai reținut că instanțele naționale nu au analizat lipsa antecedentelor penale, nici faptul că în posesia sa nu s-a găsit nicio cantitate de droguri și nici împrejurarea că nu ar fi câștigat nimic din tranzacția respectivă.

Totodată, instanța europeană a constatat că tranzacția respectivă a avut loc la câteva luni după contactul inițial cu investigatorul sub acoperire și că acesta l-a sunat de mai multe ori în intervalul respectiv în legătură cu acea tranzacție. În acest context instanțele naționale, în analiza apărării sale bazate pe provocare din partea investigatorului, ar fi trebuit să clarifice gradul de insistență al acestuia în raporturile cu inculpatul.

În fine, CEDO a reținut că, în afară de declarațiile părților, condamnarea acestuia s-a fundamentat exclusiv pe probele strânse în cursul operațiunii sub acoperire și anume rapoartele polițiștilor, transcrierea convorbirilor telefonice și ambientale purtate de investigatorul sub acoperire cu inculpatul și cu coinculpatul B..

În aceste condiții, scopul procedurii interne de revizuire este, pe de o parte, acoperirea carențelor procedurale constatate de Curte și, pe de altă parte, administrarea de probe pentru verificarea aspectului substanțial central invocat de instanța europeană și anume: ce fel de date au stat la baza deciziei de a organiza operațiunea sub acoperire? Astfel, de date în măsura în care au existat, proveneau din surse ale poliției sau de la persoane private, terțe? Aveau autoritățile motive suficiente să-l investigheze pe apelant având în vedere comportamentul său de până atunci?

A considerat că pe parcursul cercetării judecătorești desfășurate după admiterea în principiu a cererii de revizuire s-au administrat probe noi care permit formularea unor răspunsuri certe la întrebările de mai sus și pe care instanța de fond le-a ignorat.

A apreciat că, în motivarea hotărârii, instanța a ignorat două aspecte esențiale:

- pe de o parte, informațiile la care se face referire sunt informații care provin exclusiv din surse ale poliției, lucru recunoscut expres și în scris de către parchet. Nicio informație nu provine de la persoane particulare. Or, Curtea atribuie o importanță covârșitoare acestui aspect.

- pe de altă parte, toate aceste presupuse informații au apărut cu mult după ce investigatorul sub acoperire își începuse activitatea sa nelegală. Cea mai timpurie informație este din data de 16.04.2007, iar activitatea investigatorului începuse pe 23.02.2007 cu aproape două luni mai devreme.

Fără niciun suport probator, instanța de fond a reținut că aceste informații ar fi existat anterior, fiind preocupată astfel nu de pronunțarea unei hotărâri bazate pe probe, ci de obținerea cu orice preț a condamnării inculpatului, chiar dacă prețul respectiv era încălcarea unei hotărâri a Curții.

Prin încheierea din 10.05.2018 chiar instanța de fond a dispus în mod corect:

"având în vedere faptul că hotărârea CEDO se face referire în mod repetat la faptul că instanțele naționale nu au verificat care era baza pe care au avut-o organele de urmărire penală pentru a organiza operațiunea sub acoperire, pentru a organiza flagrantul, par. 49 din hotărârea CEDO se va solicita DIICOT - Biroul Teritorial Buzău să comunice care erau informațiile pe care le deținea poliția la datele de 23.02.2007, 1.03.2007 și ulterior...".

Din probele administrate rezultă că nu au existat cu privire la inculpat informații privind preocupări în domeniul traficului de droguri anterioare datei de 23.02.2007 (dată când a început în fapt activitatea investigatorului sub acoperire). Chiar dacă s-ar accepta teza parchetului că organele de poliție ar fi avut totuși astfel de date, ele oricum proveneau din surse ale poliției.

Acestea rezultă în primul rând din nota privind informațiile declasificate depusă de IGPR la dosar la 1.07.2017 și aflată la fila x din ultimul volum. Toate informațiile menționate în această notă sunt ulterioare datei de 23.02.2007. Conform notei respective, ele datează din 16.04.2007, 18.06.2007, 1.08.2007 și 8.08.2007. În plus este evident că ele provin din surse ale poliției, fiind rezultatul unor rapoarte și fiind la acel moment clasificate. De altfel, împrejurarea că aceste informații provin din surse ale poliției este confirmată expres și de DIICOT - BT Buzău în adresa din 19.03.2018 adresă în care se menționează "această informație a fost dobândită prin intermediul unei surse a poliției".

A mai arătat că teza parchetului susținută prin adresa din 5.06.2018 cum că aceste informații ar fi fost mai vechi, dar ar fi fost implementate ulterior, nu poate fi luată în considerare în lipsa oricăror probe pe care să se sprijine. Este o simplă afirmație fără suport probator. Oricum, chiar dacă ar fi așa, informațiile proveneau din surse ale poliției, lucru confirmat expres de către parchet, așa cum a arătat. Cu toate acestea instanța de fond a îmbrățișat această simplă afirmație a parchetului în ciuda faptului că nu exista nicio probă în acest sens.

Martorii audiați în cauză, în special G. (declarația din 12.11.2019) și F. (declarația din 10.12.2019), atestă că nu au existat informații din surse terțe, de la persoane private.

Presupusele informații la care a făcut trimitere procurorul de ședință cu ocazia concluziilor orale nu au relevanță din perspectiva testului substanțial în discuție deoarece toate informațiile la care s-a referit au fost obținute cu mult după intervenția investigatorului, nu anterior acesteia. Or, ceea ce interesează în speță este dacă au existat informații de la terți anterior începerii investigației (23.02.2007), nu ulterior acestui moment.

Un alt element de evaluare a aspectului substanțial al încălcării dreptului la un proces echitabil îl reprezintă atitudinea activă a investigatorului sub acoperire, atitudine pe care instanța de fond încearcă în mod surprinzător să o justifice. Acesta a acționat fără autorizație din partea procurorului, atât la începutul investigației, cât și în anumite perioade de timp din cursul investigației, a avut inițiativa contactelor cu inculpatul, a fost cel care l-a sunat în nenumărate rânduri, propunându-i să cumpere droguri, a fost cel care a fixat prețul etc.

În acest context trebuie subliniat, în special, faptul că investigatorul a acționat inițial fără autorizația procurorului, atribuindu-și o identitate falsă cu de la sine putere, în afara oricărui cadrul legal. În acest sens, martorul F. descrie în detaliu cum a fost contactat inculpatul în mod "legendat" fără a avea autorizație. De altfel, chiar șeful său direct, martorul G., menționează expres în declarația sa că nu i-a dat dispoziție să-l contacteze pe 23.02.2007.

Este surprinzător modul în care instanța de fond încearcă să "acopere" activitatea vădit nelegală a investigatorului sub acoperire care menționează expres în declarația sa că nu a avut inițial autorizație din partea procurorului, că și-a atribuit cu de la sine putere o identitate falsă, activități despre care nu știa nici șeful său direct, așa cum rezultă din declarația acestuia. Instanța a apreciat, contrar legii, că este permisă o astfel de activitate "cu atât mai mult cu cât legislația națională e excesiv de riguroasă în această privință" și că "instanța nu i-ar putea pretinde să acționeze în calitate de polițist în această verificare fără să cadă în ridicol".

În fine, un alt aspect al testului substanțial este reprezentat de persoana inculpatului. Nici anterior și nici în cursul investigației asupra sa nu s-a găsit vreo cantitate de droguri. De altfel, martorul F. afirmă în mod expres în declarația sa că niciodată când a discutat cu inculpatul, nu l-a văzut consumând sau deținând droguri. În plus, inculpatul nu avea niciun fel de antecedente penale.

În concluzie, apelantul-revizuent a învederat că toate probele noi administrate după admiterea în principiu a cererii de revizuire vin să confirme elementele pe care Curtea europeană le-a avut în vedere atunci când a aplicat în speță testul substanțial. În aceste condiții, în opinia sa, se poate afirma cu certitudine că, fără intervenția investigatorului sub acoperire, fapta respectivă nu ar fi avut loc, acesta fiind cel care a provocat-o.

Prin urmare, consideră că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, iar fapta pentru care a fost trimis în judecată a fost săvârșită fără forma de vinovăție cerută de norma de incriminare, motiv pentru care instanța ar fi trebuit să dispună achitarea sa.

S-a mai arătat totodată că există o hotărâre a CEDO care constată încălcarea dreptului la un proces echitabil pe fondul cauzei, provocarea conducând la încălcarea echității procedurii.

Singurul remediu de înlăturare a acestei încălcări nu poate fi decât achitarea inculpatului, iar temeiul de achitare din perspectiva procedurii interne române nu poate fi decât art. 16 alin. (1) lit. b) teza a-II-a din C. proc. pen., în sensul lipsei vinovăției necesare pentru săvârșirea faptei de care a fost acuzat.

S-a solicitat instanței de apel a se observa modul în care instanța de fond s-a raportat la hotărârea Curții Europene. Hotărârea este expresă și conține nu numai criteriile de natură procedurală pe care instanța de fond a încercat să le acopere, ci și criteriile de natură substanțială pe care nu avea cum să le acopere indiferent ce probe ar fi administrat.

Împrejurarea în care instanța a dispus condamnarea inculpatului înseamnă evident o contrazicere a hotărârii definitive a Curții europene și o încălcare a art. 46 din CEDO (Forța obligatorie și executarea hotărârilor).

Toate criteriile substanțiale date de Curtea Europeană au fost confirmate ulterior în procedura în fața Tribunalului Buzău.

Informații anterioare autorizării investigatorului sub acoperire, cum că inculpatul s-ar fi ocupat de traficul de droguri nu au existat, nu a fost niciun fel de informație în acest sens anterioare datei de 23.02.2007.

Informațiile care au existat au fost ulterioare, așa cum a rezultat din probele administrate, acele informații declasificate și din adresa parchetului și sunt informații din surse ale poliției nu din partea unor terțe persoane, or Curtea Europeană expres a subliniat acest aspect, că trebuie să fie din surse terțe.

Mai mult decât atât, atitudinea investigatorului sub acoperire, aspect subliniat și de Curtea Europeană, a fost aceea de provocare, acesta a avut inițiativa, astfel cum a declarat și martorul F., el l-a sunat în nenumărate rânduri pe inculpat ș.a.m.d.

Un al treilea criteriu subliniat de Curtea Europeană și trecut cu vederea de instanța de fond este atitudinea inculpatului, chiar martorul F. afirmă că acesta niciodată nu a consumat droguri în prezența lui, că nu l-a văzut în posesia unor droguri, deci din această perspectivă este evident că nici acest aspect ținând de criteriul substanțial nu este îndeplinit.

Prin urmare, din punctul său de vedere, ar trebui să fie admis apelul, desființată sentința atacată, iar pe fondul cauzei, având în vedere art. 46 din CEDO, să se dispună achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a-II-a din C. proc. pen., în sensul lipsei vinovăției necesare pentru săvârșirea faptei de care a fost acuzat, având în vedere provocarea din partea instigatorului sub acoperire, aceasta fiind singura posibilitate de remediere a încălcării unui drept fundamental constatat printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene, neatacată de Statul Român.

Decizia Curții de Apel Ploiești.

Prin Decizia penală nr. 881 din data de 6.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 12/06.02.2020 pronunțată de Tribunalul Buzău în Dosar nr. x/2017

Pentru a hotărî în acest sens, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește critica referitoare la greșita compunere a completului care a pronunțat sentința penală apelată, pe motiv că, după admiterea în principiu a cererii de revizuire nu s-a procedat la o repartizare aleatorie a cauzei, Curtea de Apel Ploiești a apreciat-o, ca nefondată, în condițiile în care nicio dispoziție din C. proc. pen. sau din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu prevede că pronunțarea asupra caracterului fondat al cererii de revizuire, după aprecierea acesteia ca admisibilă, ar trebui să se facă de către un alt complet de judecată.

Instanța de apel a arătat că în C. proc. pen. nu este reglementat în cuprinsul articolului 465, dedicat revizuirii în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, așa cum o face în cazul celorlalte cazuri de revizuire enumerate la art. 453 alin. (1), o primă etapă, a admisibilității în principiu, însă este evident că o analiză prealabilă cu privire la admisibilitatea unei astfel de cereri este obligatoriu a fi efectuată, articolul 465 alin. (10) din C. proc. pen. prevăzând posibilitatea respingerii ca inadmisibilă a cererii de revizuire.

Pentru a stabili admisibilitatea cererii de revizuire, instanța verifică dacă există o hotărâre definitivă pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin care s-a constat o încălcare a drepturilor și a libertăților fundamentale ori s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, dacă revizuirea este cerută de unul dintre subiecții de drept expres și limitativ prevăzuți de art. 465 alin. (2) lit. a)-c) din C. proc. pen., dacă revizuirea s-a exercitat în termen de cel mult 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

C. proc. pen. român mai reglementează o cale extraordinară de atac, în cazul căreia este expres prevăzută o etapă prealabilă a admisibilității în principiu, respectiv contestația în anulare, neprevăzându-se că după admiterea în principiu a căii de atac formulate, se procedează la o nouă repartizare aleatorie a cauzei, o astfel de măsură nefiind prevăzută nici pentru ipoteza admiterii, ca întemeiată, a cererii de contestație în anulare, cu consecința rejudecării apelului (art. 432 alin. (1) din C. proc. pen.). Nici în cazul cererilor de revizuire întemeiate pe cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) din C. proc. pen. - pentru care C. proc. pen. prevede expres o etapă prealabilă de verificare a admisibilității - nu este prevăzută o nouă repartizare aleatorie a cauzei pentru judecarea caracterului fondat al căii extraordinare de atac formulată.

În ceea ce privește incompatibilitatea judecătorului care a compus completul de judecată care a pronunțat sentința penală apelată, Curtea a concluzionat că, prin faptul că acesta a apreciat că, în cauză, este necesară administrarea de probe, pentru a stabili dacă se poate reține existența unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale, și anume, că a existat o provocare din partea organelor statului, fără de care recurentul-condamnat nu ar fi săvârșit fapta dedusă judecății, acesta nu și-a spus părerea cu privire la modul de soluționare a acțiunii penale, existând posibilitatea de a ajunge inclusiv la concluzia că se impune achitarea inculpatului. De altfel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 465 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen., judecătorul, așa cum s-a arătat mai jos, nu a făcut decât să se conformeze hotărârii Curții Europene a Dreptur