ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 922/2020

Ședința publică din data de 18 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 25.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. i-au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Bacău, solicitând:

- anularea parțială a actelor de dispoziție contestate, respectiv Ordinul nr. 3517/C/28.09.2016 și Ordinul nr. 3530/C/28.09.2016.

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea și comunicarea unor noi ordine de salarizare, cu uzitarea nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, și care să includă majorările de 2%, 5% și 11%, cu aplicabilitate începând cu data de 09.04.2015 și, în continuare, începând cu data 01.08.2016 cu referire la dispozițiile O.U.G. nr. 57/2016, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 20/2016;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției să aloce și să vireze fondurile necesare plății acestor sume paratului Tribunalul Bacău, acesta din urmă cu obligația plății efective a sumelor datorate acestora;

- obligarea paraților la plata diferențelor bănești datorate și cuvenite acestora, actualizate cu indicele de inflație, precum și daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale penalizatoare corespondente, începând cu data nașterii dreptului material, respectiv 9.04.2015, până la data plății efective, precum si a dobânzii la dobânda, aceasta pentru justă și echitabilă dezdăunare pecuniară.

- plata de penalități de întârziere/daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere în favoarea fiecăruia, pentru fiecare zi de întârziere din partea Ministerului Justiției în emiterea noilor ordine de reîncadrare salarială

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2318 din 13 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile lipsei procedurii prealabile, inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției relativ la capătul de cerere privind plata diferenței salariale rezultate, drepturi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.

S-a admis cererea de chemare în judecată, în parte, formulată de reclamanții A., și B., în contradictoriu pârâții Ministerul Justiției, și Tribunalul Bacău.

A fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, astfel: producătoare de efecte juridice în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 347,10 RON; - producătoare de efecte juridice în perioada 01.12.2015 - 30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 381,823 RON; - producătoare de efecte juridice începând cu data de 01.10.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON.

A fost obligat pârâtul Tribunalul Bacău să plătească diferențele salariale rezultate, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective. Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârât, ca neîntemeiată.

S-a respins capătul de cerere privind plata diferenței de drepturi salariale rezultate, drepturi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței civile nr. 2318 din 13 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

S-a apreciat de către recurentul-pârât că reclamanții au beneficiat de indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută de legislația privind salarizarea magistraților, drepturile salariale ale acestora fiind calculate și acordate în mod corect, în conformitate cu dispozițiile legale speciale în materie care s-au succedat în timp.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, s-a susținut de către recurentul-pârât că la data de 09.12.2016 și 20.03.2017 a fost emis OMJ nr. 4680/C/2016, în baza art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015, și ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016, avându-se în vedere și indemnizațiile acordate unui număr de 5 judecători din cadrul Tribunalului Călărași cărora li se stabiliseră, prin OMJ nr. 1561/2015 și 1563/2015, indemnizații de încadrare într-un alt cuantum decât al celorlalți colegi, ca efect al unor hotărâri judecătorești.

Totodată, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017 a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, la art. 1 alin. (1) din cuprinsul acestuia prevăzându-se că "începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 (...)"

În fine s-a invocat de către recurentul-pârât faptul că la data de 24 mai 2017 a fost emis OMJ nr. 1479/C/2017, în aplicarea celor două ordine menționate anterior, prin care au fost stabilite noile cuantumuri ale indemnizațiilor de încadrare brute lunare și ale sporurilor aferente acestora, în prezent, reclamanții primind indemnizațiile majorate cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel încât este nejustificată obligarea Ministerului Justiției de a emite ordine prin care să le fie recalculată indemnizația de încadrare prin raportare la o altă valoare sectorială, chiar dacă aceștia dețineau hotărâri judecătorești prin care li s-au acordat majorările salariale de 18%, însă anterior datei de 1 octombrie 2016, Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care a avut ca obiect aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016, acestea neputând opera retroactiv.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatii-reclamanti nu au formulat întâmpinare, anterior termenului de judecată, depunând la dosar practică judiciară.

Totodată, văzând Decizia nr. 365/26.09.2019 a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii și Ordinul nr. 276/21.10.2019 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul-pârât a emis OMJ nr. 4988/C/2019, prin care s-a statuat că în perioada 01.12.2016-31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, drepturile salariale recalculându-se în mod corespunzător".

În raport de aceste aspecte, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

La notele de ședință s-au anexat, în copie, ordinele antereferite.

Prin Rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului la data de 18 februarie 2020, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, prin care s-a stabilit că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin Ordinul nr. 3517/C/28.09.2016 emis de ministrul justiției, reclamanților le-au fost stabilite drepturile salariale cuvenite începând cu data de 01.08.2016, fără a se include în indemnizația de încadrare brută majorările de 2%, 5% și 11%, prevăzute de O.G. nr. 10/2007.

De asemenea, prin Ordinele nr. 4680/C/21.12.2016, respectiv 219/C/2017 emise de pârâtul Ministerul Justiției asistenților judiciari le-au fost stabilite drepturile salariale cuvenite începând cu data de 01.08.2016, cu includerea în indemnizația de încadrare brută a majorărilor de 2%, 5% și 11%, prevăzute de O.G. nr. 10/2007, respectiv cu utilizarea unei valori de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10% începând cu data de 01.10.2016.

În prealabil, Înalta Curte constată că solicitarea recurentul-pârât Ministerul Justiției de respingere a acțiunii ca rămasă fără obiect, urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018, respectiv a OMJ nr. 4988/C/2019, este neîntemeiată.

Astfel, obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamanților de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu acest text de lege.

Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, respectiv a OMJ nr. 4988/C/2019, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare și a sporurilor în raport de funcție, grad, gradație și vechime, conform prevederilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea reclamantului, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri implicite a pretențiilor reclamanților de către pârâtul Ministerul Justiției.

Așa fiind, această împrejurare nu afectează obiectul acțiunii, care privește analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamanților și, pe cale de consecință, obligarea acestuia să acționeze conform dispozițiilor legale, simpla emitere a acestor acte administrative nefiind relevantă din această perspectivă, din moment ce nu a fost emis ulterior, până la data pronunțării hotărârii de față, ordine individuale reclamanților, ci doar două ordine generice (colective), valorând recunoaștere în parte a temeiniciei pretențiilor prezentate, dar nu executare a obligațiilor legale incumbând ministrului justiției, adică de încadrare salarială a fiecărui asistent judiciar cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Pe fond, Înalta Curte reține, sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, instanța de contencios constituțional nefăcând decât să elimine diferențele de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat pârâtul.

Așa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentului că egalizarea indemnizațiilor se putea face numai după pronunțarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2318 din 13 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2020.