ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 718/2020

Ședința publică din data de 11 februarie 2020

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava înregistrată sub nr. x/2019 la data de 11.03.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin adm. B., în contradictoriu cu pârâta ANAF - D.G.R.F.P. Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani a solicitat suspendarea următoarelor acte administrative până la soluționarea definitivă a contestațiilor efectuate în procedura administrativă și judecătorească:

- Decizia de impunere fiscală nr. x emisă la data de 12.03.2018 (comunicată la data de 15 martie 2018 către reprezentantul legal al societății), contestată în termenul legal la data de 25.04.2018 atât sub aspectul bazei de impunere (42.859.340 RON) cât și sub aspectul obligațiilor fiscale (8.143.274 RON - TVA stabilit suplimentar);

- Decizia de impunere fiscală nr. 144010 emisă la data de 12.04.2018 contestată în termen legal, privind obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere în cuantum de 405.527 RON - dobânzi și 183 RON - penalități;

- Decizia de impunere fiscală nr. 1107 emisă la data de 11.07.2018 comunicată la data de 20.07.2018, contestata în termen legal, privind obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA în cuantum de 96.522 RON și penalități de nedeclarare pentru obligații fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect și stabilite de organul de inspecție fiscală prin decizie de impunere în cuantum de 386.094 RON;

- Decizia de impunere fiscală nr. x/21.08.2018, comunicată la data de 23.08.2018, contestată în termen legal, privind obligații fiscale principale stabilite suplimentar reprezentând impozit pe profit suplimentar în cuantum de 6.745.700 RON;

- Deciziei nr. x/23.08.2018 privind dobânzi aferente la impozitul pe profit în cuantum de 365.286 RON și penalități de nedeclarare obligații fiscale principale sau declarate incorect în cuantum de 1.461.145 RON și anexa aferentă, comunicată la data de 5 septembrie 2018 și contestată în termen legal;

- Decizia nr. 144011/12.04.2018 necomunicată la sediul societății, contestată în termen legal, privind suma de 1.620.632 RON reprezentând penalități de nedeclarare pentru obligații fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect si stabilite de organul fiscal prin decizii de impunere.

Prin sentința nr. 47 din 06 mai 2019, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a executării actelor administrative - decizii de impunere nr. x/12.03.2018, nr. y/12.04.2018, nr. z/11.07.2018, nr. FBT 247/21.08.2018, nr. x/23.08.2018, nr. y/12.04.2018, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin adm. B., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani.

Împotriva sentinței nr. 47 din 06 mai 2019 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei să se admită cererea de suspendare a actelor administrative contestate.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a apreciat că, din analiza considerentelor sentinței recurate reiese că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, în esența sentința civilă nefiind motivată atât sub aspectul normei de drept material (substanțial) incident în cauza cât și sub aspectul situației de fapt reținute trunchiat, contradictoriu, fără analiza și trimiterea concretă la probele administrate și cu aspecte ilogice in construcția motivării.

Recurenta apreciază că motivarea instanței are un pronunțat caracter teoretic, incipient didactic, fără analiza concretă a probelor administrate în cauză (înscrisuri relevante), hotărârea fiind în stil prolix și cu concluzii care nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 425 privind conținutul unei hotărâri și ceea ce aceasta trebuie să cuprindă în mod obligatoriu.

Un alt aspect al hotărârii il reprezintă faptul că instanța, deși consideră că aparența de nelegalitate a actului administrativ fiscal poate viza dreptul material incident în cauză, consideră, fără a se face trimitere concretă la probele administrate în cauză și la o analiză concretă a acestora, că nu este "facil de verificat" sau evident cazul bine justificat privind "aparenta de nelegalitate" a actelor administrativ fiscale ce fac obiectul-cauzei.

În mod contradictoriu, deși instanța consideră că practica judiciară a reținut că condiția cazului bine justificat "poate fi observat pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate, in urma unui probatoriu care sa implice o analiza sumara a legalității actului", se concluzionează în mod ilogic, contradictoriu că "prezentarea unor dovezi de nelegalitate certa, ... o asemenea cerință și interpretare ar echivala cu tranșarea fondului".

Motivarea hotărârii are contradicții în termeni, contravine textului legal care definește noțiunea de "caz bine justificat", considerându-se că instanța în procedura suspendării nu ar trebui sa analizeze situația de fapt si de drept privind legalitatea actului administrativ, deși menționează ca sunt necesare indicii relevante privind aparenta de nelegalitate.

Existenta unor considerente contradictorii sau preponderent teoretice care stau la baza emiterii hotărârii contestate în recurs, nu poate crea cadrul procesual de a se verifica pe deplin dacă, soluția pronunțată este sau nu efectul cercetării fondului cauzei.

Recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată prin considerentele sale încalcă dispozițiile art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 care definește conținutul legal al noțiunii de "caz bine justificat".

In conformitate cu disp. art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 actualizată, prin "cazuri bine justificate" legiuitorul a definit acele "imprejurari legate de starea de fapt si de drept, care sunt de natura sa creeze o indoiala serioasa in privința legalității actului administrativ".

Existenta unui caz bine justificat poate fi reținută, în prezenta cauză, din îndoiala puternică și evidentă asupra prezumției de legaliate, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrativ fiscale menționate.

Privind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, legea nu distinge între normele de procedură administrativă cărora le este supus actul și normele de drept material administrativ în aplicarea cărora a fost emis.

Hotărârea recurată, prin motivarea sumara golește de conținut noțiunea de "caz bine justificat" și creează o imposibilitate practică de a se releva acele indicii de nelegalitate din probatoriul administrat în cauză și la nivelul aparențelor.

În drept a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând hotărârea atacată raportat la criticile ce i-au fost aduse, față de probatoriul administrat, dar și prin prisma prevederilor legale aplicabile și a jurisprudenței relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare înfățișate.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea mai acte administrative/decizii de impunere (nr. F BT71/12.03.2018, nr. 144010/12.04.2018, nr. 1107/11.07.2018, nr. FBT 247/21.08.2018, nr. x/23.08.2018, nr. y/12.04.2018), susținând că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile cumulative prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrativ fiscale atacate.

În susținerea cererii sale, reclamanta afirmat următoarele: că operațiunile comerciale în temeiul cărora s-au emis deciziile de impunere au fost reale; că raporturile comerciale s-au derulat triunghiular (C. fiind vânzătoare, societatea din România - reclamanta, fiind intermediar/comisionar iar societățile din Franța fiind cumpărătoare); că realitatea operațiunilor este susținută de contracte de intermediere, de comision, facturi emise de vânzător, CMR-uri/documente de transport, plăți efectuate prin cont bancar, marfa fiind depozitată de societatea din Cipru în Belgia, de aici fiind transportată de terți transportatori către Franța; că a depus toate aceste documente în cadrul termenului de prescripție potrivit art. 1 alin. (8) din Ordinul nr. 103/2016, dar organul fiscal nu a ținut cont; că justifică oricum scutirea de TVA la data la care se efectua inspecția fiscală, potrivit art. 1 alin. (9) din același ordin, astfel că organul de control trebuia să țină seama și de această prevedere.

Toate aceste argumente, reclamanta aducându-le în fața instanței de fond în scopul dovedirii îndeplinirii în cauză a cazului bine justificat.

În ceea ce privește, condiția producerii unei pagube iminente, reclamanta a susținut în fața instanței de fond că aceasta rezultă din faptul că suma de plată, stabilită în sarcina sa este una foarte mare, este instituit deja un sechestru asigurător asupra bunurilor sale mobile și imobile, iar societatea se află în prezent în procedura insolvenței, ceea ce poate duce la intrarea în faliment, și grație acestui debit, societatea nemaiputând să-și desfășoare activitatea curentă, respectiv de producție cu contracte în derulare de o valoare mare cu partenerii externi, o executare a acestei creanțe fiind de natură a determina o situație nereversibilă economic.

Înalta Curte, analizând sentința recurată din perspectiva primului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu criticile recurentei-reclamante, constată că acestea nu sunt întemeiate.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, prin raportare la critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că nu pot fi identificate aspecte contradictorii, ori argumente străine de natura pricinii în considerentele sentinței recurate, prima instanță pronunțând o hotărâre care s-a raportat la argumentele prezentate de părți și la textele de lege aplicabile în materie, aceasta având în vedere, în conținutul hotărârii recurate, elementele de fapt și de drept care au condus la aprecierea sa, conform căreia în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actelor administrative contestsate.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază de asemenea că acestea nu sunt întemeiate, având în vedere următoarele:

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Măsura suspendării poate depăși acest moment dacă cererea prin care se solicită suspendarea executării actului administrativ contestat este întemeiată pe dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și formulată concomitent sau ulterior învestirii instanței cu acțiunea în anulare, în această ipoteză dispunându-se până la soluționarea definitivă a cauzei, situație în care ne aflăm în prezentul litigiu.

Pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Această condiție este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Așadar, partea care solicită suspendarea executării unui act administrativ are obligația să prezinte instanței argumente din care să rezulte că asupra actului contestat planează o îndoială serioasă în privința legalității sale.

Instanța de fond a apreciat în esență că, în speță nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat deoarece, apărările avansate de reclamantă nu sunt apte prin ele însele să contureze o îndoială serioasă în ce privește legalitatea actului administrativ invocat, reclamanta susținând în esență nelegalitatea deciziilor de impunere din perspectiva legalității operațiunilor comerciale și a caracterului real al acestora, al injustei impuneri de TVA și impozit pe profit în condițiile concrete și față de înscrisurile prezentate. A arătat în mod corect instanța de fond că, aceste aspecte sunt prin excelență, chestiuni de determinat pe calea unor ample verificări pe parcursul judecății de fond, și care nu au aptitudinea prin simpla lor invocare să creeze o îndoială asupra actului administrativ criticat, în faza judecății în procedura specială prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte, analizând criticile recurentei-reclamante, în raport cu actele dosarului, constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă cu privire la îndeplinirea în cauză a condiției cazului bine justificat, toate argumentele reclamantei vizând aspecte ce urmează a fi supuse analizei pe fond a legalității deciziilor de impunere contestate.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului bine justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, emiterea actului administrativ în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea substanțială a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Așadar, constatând că recurenta-reclamantă nu se raportează la astfel de argumente, care să conducă la producerea unei îndoieli serioase asupra legalității actelor administrative contestate, în mod corect instanța de fond a apreciat că în speță condiția cazului bine justificat nu este îndeplinită.

Cu referire la condiția prevenirii pagubei iminente, Înalta Curte constată că, instanța de fond a efectuat o analiză din care rezultă că există premisele îndeplinirii acestei condiții în cauză, aspect asupra căruia de altfel, recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, îndeplinirea condiției cazului bine justificat și cea a prevenirii pagubei iminente trebuie îndeplinite cumulativ. În speță, cum prima condiție nu este îndeplinită, instanța de recurs reține că respingerea cererii de suspendare este întemeiată.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și, în baza art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL D. împotriva sentinței civile nr. 47 din 6 mai 2019 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2020.