AFFAIRE MEHMET PEKER c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

20.11.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE MEHMET PEKER c. TURQUIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MEHMET PEKER c. TURCIA (solicitarea nr. 49276/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 noiembrie 2007 DEFINITIVF 31/03/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Mehmet Peker c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Sir Peker c. Turcia Nicolas Bratza, președinte, dnii J. Casadevall, G. Bonello, R. Türmen, K. Traja, S. Pavlovschi, L. Garlicki, judecători, și al dlui T.L. Early, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 octombrie 2007, a adoptat hotărârea respectivă, adoptată la această dată procedurală. La originea cauzei se află o cerere (nr. 49276/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Mehmet Peker ( La 15 iunie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). În august 1996, reclamantul a fost arestat și arestat în incinta Secției Antiteroriste a Direcției de Securitate Ankara. A fost suspectat de apartenență la PKK. În timpul arestării sale, a recunoscut că are legături cu PKK și a semnat mărturisiri. La 15 august 1996, reclamantul a fost examinat de un medic legist, membru al Institutului Medico-legal din Ankara. În raportul său, medicul legist a concluzionat că pe corpul reclamantului a existat o vânătaie de culoare violului de culoare taie-marfă de 1-2 x 5 cm la nivelul părților interne superioare și externe ale celor două brațe. Medicul a precizat că . Zilele persoanei interesate nu erau în pericol. El a dispus o oprire de lucru de cinci zile. În aceeași zi, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii ( La aceeași dată, reclamantul a fost adus în fața unui judecător judecător la curtea de securitate a statului, a recunoscut faptele și și-a repetat declarația făcută în fața procurorului, a afirmat că nu a fost supus unor tratamente abuzive în timpul arestării sale. Printr-un act de acuzare din 9 septembrie 1996, procurorul Republicii cere condamnarea reclamantului [și a altei persoane] pentru apartenență la PKK în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului 12. În fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a contestat toate acuzațiile aduse împotriva lui, susținând că a fost torturat în custodie. 13. Prin hotărârea din 2 decembrie 1996, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamantul vinovat de ajutor și asistență în PKK și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de șapte ani și șase luni, precum și la o interdicție permanentă de muncă în sectorul public, dar pe baza articolelor 169 și 31 din Codul penal 14. Prin hotărârea din 9 februarie 1998, Curtea de Casație, chemată să se pronunțe cu privire la recursurile reclamantului și ale procurorului, a atacat hotărârea atacată și a considerat că Curtea de Securitate ar fi trebuit să aplice art. 1682 din Codul Penal 15. La 20 mai 1998, Curtea de Securitate, hotărând la trimitere, l-a condamnat pe solicitant la o pedeapsă cu închisoarea de 15 ani, precum și la o interdicție definitivă de a exercita în funcția publică pentru apartenență la PKK, în temeiul articolelor 168 alineatul (2) și 31 din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 16. La 8 decembrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului și a confirmat în toate dispozițiile Hotărârea din 20 mai 1998. Procedura penală inițiată împotriva polițiștilor responsabili de arestarea reclamantului 17. La 4 noiembrie 1996, reclamantul a depus o plângere pentru tortură în fața procurorului districtual al Republicii Ankara împotriva polițiștilor care l-au interogat în timpul arestării sale. Cu toate acestea, la 12 februarie 1997, Curtea de Asize din Kdjord, care se pronunță la opoziția reclamantului, a dispus inițierea unei proceduri de judecată împotriva polițiștilor acuzați. 20. printr-un act de acuzare din 25 februarie 1997, procurorul a solicitat condamnarea a doi polițiști, M.Y. și H.B., pentru acte de tortură comise în vederea obținerii unei mărturisiri, în sensul articolului 243 din Codul penal 21. La 5 mai 1997, în cadrul unei comisii de recurs, reclamantul a fost audiat de un judecător al Curții de Assese d'eskenderun. El nu a căutat să se constituie parte implicată în procesul inițiat. 22. Prin hotărârea din 3 octombrie 1997, Curtea de Assesie din Ankara i-a numit pe cei doi inculpați pe motivul că nu exista nicio dovadă concretă a vinovăției lor. În măsura în care reclamantul nu se constituise parte la această procedură, această hotărâre nu i-a fost notificată din oficiu. 23. Prin două scrisori din 23 februarie și 26 martie 1998, adresate procurorului republicii și Curții de Assesie din Ankara, reclamantul și-a exprimat dorința de a participa la audieri. 24. La 26 aprilie 1998, hotărârea din 3 octombrie 1997 a fost notificată reclamantului. 25. La 27 aprilie 1998, reclamantul a încercat să se apere împotriva acestei hotărâri. 26. Prin hotărârea din 4 mai 1998, Curtea de Assesie a respins cererea reclamantului, pe motiv că acesta nu s-a constituit parte implicată în procedura în litigiu, nu avea dreptul să se aplice în casation. 27. La 7 mai 1998, reclamantul s-a ocupat din nou de casare. 28. În iulie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată în toate dispozițiile sale. 29. Potrivit unei fișe de transmitere vărsată la dosar, o copie a hotărârii definitive din 3 octombrie 1997 a fost prezentată în mod personal reclamantului la 9 iunie 2000. Dispozițiile relevante ale legislației turce în vigoare la data faptelor privind reprimarea actelor de maltratare din partea funcționarilor statului și posibilitățile de intervenție a victimelor acestor acte la procedurile penale figurează, printre altele, în Decizia Ali Șahmo c. Turcia 37415/97, 1 aprilie 2003). 31. Articolele 168 și 169 din Codul penal, în redactarea lor în vigoare la momentul faptelor, se citeau după cum urmează: Oricine, în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 125..., constituie o bandă sau o organizație armată sau se ocupă de conducerea și comanda sau de o anumită responsabilitate într-o astfel de bandă sau organizație, va fi condamnat la o pedeapsă minimă de 15 ani de închisoare. Diverșii membri ai bandei sau ai organizației vor fi condamnați la 5-15 ani de închisoare. Oricine, (...) în cunoștință de cauză, oferă adăpost sau ajutor, furnizează alimente, arme, muniție sau îmbrăcăminte unei bande armate sau unei asociații, așa cum se menționează în articolul precedent, sau promovează în vreun fel operațiunile, va fi pedepsit de la trei la cinci ani de închisoare. 32. În ceea ce privește cursurile de securitate ale statului, dispozițiile în vigoare la momentul respectiv sunt reproduse în Hotărârea de principiu Incal c. Turcia din 9 iunie 1998 (culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998-IV, pp. 1557-1561, §§ 26-29). 1999, judecătorii militari au fost excluși din colegiile instanțelor în cauză, care au fost în cele din urmă abolite prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004. În acest sens, reclamantul susține că a fost supus torturii în timpul detenției sale și invocă art. 3 din convenție, a cărui parte relevantă este astfel formulată, nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. 34. Guvernul solicită ca căile de atac interne să nu fie epuizate, în măsura în care reclamantul nu a intentat nicio acțiune în fața instanțelor civile sau administrative pentru a obține despăgubiri. 35. Reclamantul nu se pronunță. 36. Curtea amintește că a avut deja de mai multe ori în trecut posibilitatea de a se pronunța asupra unor cauze similare și de a respinge această excepție (a se vedea, printre altele, Karayiat c. Turcia (dec.), 63181/00, 5 octombrie 2004). Curtea nu menționează nicio circumstanță specială în prezenta cauză care să-l determine să se îndepărteze de concluziile sale anterioare. În concluzie, excepția preliminară a guvernului bazată pe neobosirea căilor de atac interne nu poate fi reținută. 37. În plus, guvernul consideră că cererea a fost depusă dincolo de limita de șase luni prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție. 38. Curtea constată că reclamantul nu s-a constituit în cadrul procedurii penale inițiate împotriva polițiștilor responsabili de custodia sa (punctul 21 de mai sus), ceea ce l-a privat de posibilitatea de a se confrunta în mod regulat cu casarea. Prin urmare, începând cu Hotărârea din 3 octombrie 1997, notificată reclamantului la 26 aprilie 1998 (punctul 24), acesta nu mai avea o cale de atac efectivă. În urma recursurilor ulterioare pe care reclamantul a încercat să le ignore, totuși, cu privire la formele prevăzute de dreptul intern, nu pot fi luate în considerare pentru a stabili die a quo-ul termenului de șase luni (a se vedea mutatis mutandis Moyo Alvarez c. Spania (dec.), nr 4677/98, 23 noiembrie 1999). Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. La art. 5 alineatul (339). Reclamantul se plânge de durata custodiei sale și denunță lipsa unei căi de atac pentru contestarea acestei măsuri. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii; eliberarea poate fi condiționată de o garanție care asigură prezența persoanei în cauză la audiere. 40. Curtea arată că reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac în temeiul dreptului turc pentru contestarea custodiei în litigiu, în măsura în care aceasta era conformă cu legislația internă în vigoare la momentul faptelor (a se vedea Sakuk și alții c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Rec. Comisia face trimitere la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe de la actul incriminat în cerere. 41. Curtea constată, în cazul de față, că reținerea reclamantului a luat sfârșit la 15 august 1996 cu arestarea sa provizorie, în timp ce cererea a fost introdusă la 11 mai 1999. În plus, Comisia constată că examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului; prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a intentat nicio acțiune efectivă în dreptul intern pentru a-și invoca obiecțiile întemeiate pe articolele 3 și 5 alineatul (3) din Convenție. 43. Curtea amintește că dreptul recunoscut prin art. 13 din Convenție nu poate fi exercitat decât pentru obiecții care pot fi invocate în sensul jurisprudenței organelor Convenției ( Caleade c. Franța (dec.), nr 31599/96, CEDO 1999-II (extracturi)). Or, nu pot fi considerate astfel de obiecții pe care Curtea le respinge în cazul de față (punctele 38 și 41). În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsa evidentă a temeiului, în conformitate cu art. 35 alin. (3) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alin. (1) DIN CONVENȚIE Cu privire la admisibilitate 44. Reclamantul susține în principal că Curtea de Securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. În plus, consideră că cerințele procesului echitabil au fost ignorate în fața instanțelor naționale. În acest sens, acesta afirmă că a fost condamnat pe baza unor declarații șantajate sub tortură fără a beneficia niciodată de o instrucțiune demnă de acest nume. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 45. Guvernul exclude nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 alin. (1) din Convenție. Acesta susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului se baza, la momentul faptelor, pe legislația internă. Acesta concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care ar fi putut să își dea seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 20 mai 1998 și subliniază că cererea a fost depusă numai la 11 mai 1999. 46. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de a se abate de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 47. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hotărârea ãraklar c. Turcia, Rec., p. 1998-VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că această parte a cererii trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond, aceasta constată într-adevăr că nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Pe fond Despre independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 48. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel c. Turcia, nr. 4339/98, § 33-34, 7 noiembrie 2002 și Özdemir, citată anterior, § 35-36). 49. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate a statului de încălcare a dreptului comunitar privind securitatea națională De aceea, el se putea teme în mod legitim ca curtea de securitate a statului să se lase îndrumată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile exprimate de solicitant cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Incal c. Turcia, citată anterior, p. 1573, § 72 in fine 50. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 52. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, decleraklar c. Turcia, citată anterior, p. 3074, § 44-45). III. PRIVIND ALTE GRIFS TIRE DIN ARTICOLELE 14 ȘI 18 DIN CONVENȚIA 53. Pe baza acelorași fapte, reclamantul susține, de asemenea, încălcarea articolelor 14 și 18 din convenție luată separat sau combinată cu dispozițiile menționate anterior ale Convenției. 54. Guvernul consideră că aceste plângeri sunt nefondate și trebuie respinse. 55. După examinarea acestor obiecțiuni, care, de altfel, nu au fost dezvoltate în detaliu de către reclamant, Curtea constată că faptele pe care reclamantul și-a întemeiat doleanțele sunt practic aceleași cu cele privind obiecțiunile examinate în părțile anterioare ale prezentei hotărâri. 56. Prin urmare, Comisia consideră că nu este necesar să se ia o decizie separată cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolelor 14 și 18 din Convenție. IV. privind aplicarea articolului 41 din Convenție 57. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 108 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale, considerând că a suferit o pierdere de venit și, în plus, susține că trebuie să fie despăgubit pentru un prejudiciu moral pe care îl evaluează la 50 000 EUR. 59. Guvernul contestă aceste pretenții. 60. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în cauză ar fi dus dacă ar fi fost în conformitate cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Hotărârea Findlay Regatul Unit din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 61. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului de față, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru pretinsa daună morală (de exemplu, § 49). 62. În cazul în care Curtea concluzionează că un particular a fost condamnat de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și imparțialitate impuse de convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de a remedia încălcarea constatată (Öcalan c. Turcia [GC], n 46221/99, CEDO 2005-IV, § 210). Cheltuielile și cheltuielile de judecată 63. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 900 EUR pentru cheltuieli și depind de cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, inclusiv onorariile de avocatură. Cu toate acestea, acesta se limitează la furnizarea unui număr de lucru și de cheltuieli stabilit de unul dintre avocații săi, raportându-se la tabelul cu onorariile de referință ale avocaților din baroul Ankara. 64. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea constată că reclamantul furnizează un număr de lucru și de cheltuieli, dar nu justifică prin niciun document presupusa cheltuieli angajate. Prin urmare, Curtea consideră că nu ar trebui să i se aloce o sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin aceste motive, CURTEA, CĂTRE UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile trase din art. 6 alineatul (1) din convenție și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. 1 din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Ankara A spus că nu este necesar să se examineze restul obiecțiilor formulate în art. 6 din Convenție A spus că nu este necesar să se examineze obiecțiile formulate în art. 14 și 18 din Convenția menționată anterior că prezenta hotărâre constituie, prin sine, o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitant respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 20 noiembrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T.L. Early Nicolas Bratza Modululer Președintele