ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6631/2020

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată la această instanță la data de 31 ianuarie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. DP 0526 emis de Directorul SRI la data de 28.07.2017 și, în consecință, restabilirea situației anterioare emiterii Ordinului SRI de trecere în rezervă nr. DP 0526/28.07.2017, prin: a) reintegrarea reclamantului pe funcția și gradul deținute anterior în cadrul Serviciului Român de Informații; b) acordarea drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, indexate, majorate și reactualizate, de la data emiterii Ordinului de trecere în rezervă și până la reintegrarea efectivă în structurile SRI. A solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 129 din 29 iunie 2018, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, a dispus anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. DP 0526 din 28.07.2017 emis de Directorul SRI și a dispus reintegrarea reclamantului pe funcția și gradul deținute anterior în cadrul SRI, obligând totodată pârâtul la plata către reclamant a drepturilor salariale, precum și a celorlalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat, indexate, majorate și reactualizate, începând de la data emiterii ordinului și până la reintegrarea sa efectivă.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4810 RON reprezentând onorariu avocațial și taxă de timbru.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin Ordinul Directorului SRI nr. DP 0526/28.07.2017, începând cu aceeași dată, reclamantul a fost trecut în rezervă, din conținutul Ordinului rezultând că s-au avut în vedere dispozițiile art. 43 alin. (1) lit. b), art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare precum și propunerea Șefului Direcției Județene de Informații Mureș.

Reclamantul a urmat procedura administrativă prealabilă, pârâtul răspunzând prin adresa nr. x/22.09.2017.

Cu privire la critica reclamantului referitoare la necomunicarea ordinului contestat și a înscrisurilor care au stat la baza emiterii lui, curtea de apel a reținut că, prin obiectul lor, aceste acte sunt supuse unui regim special, în sensul că ordinele de personal emise în cazul cadrelor militare în activitate nu se transmit persoanelor în cauză, în integralitate sau în extras, pentru luare la cunoștință, fiind necesară și suficientă procedura realizată de comandantul unității, care conduce inclusiv activitatea de resurse umane, completată prin efectuarea înscrierilor corespunzătoare în ordinul de zi pe unitate. În acest context, Ordinul atacat a fost adus la cunoștința reclamantului prin citirea lui de către șeful unității sau șeful structurii de management resurse în prezența celui în cauză.

Chiar dacă raportul care a stat la baza emiterii ordinului nu a fost adus la cunoștința reclamantului, instanța de fond a constatat că, acesta avea cunoștință de existența și conținutul lui, precum și a altor rapoarte care l-au precedat, având astfel posibilitatea, de altfel valorificată, de a formula apărări pentru ocrotirea drepturilor sale pretins a fi fost încălcate de către instituția pârâtă.

A mai reținut instanța de fond că, potrivit art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, care constituie temeiul legal al Ordinului de trecere în rezervă, emitentul ordinului are un drept de opțiune între trecerea în rezervă și menținerea în activitate, legiuitorul stabilind în sarcina șefilor direcți de a înainta propunerile într-un sens sau altul. Acest drept de apreciere însă nu trebuie să fie discreționar, el trebuie să respecte limitele legii, fără eventuale abuzuri, cu atât mai mult în situația trecerii în rezervă.

Verificând ordinul atacat din această perspectivă, curtea de apel a constatat că, în speță, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de pârât, în urma pronunțării sentinței nr. 55/07.12.2016 a Tribunalului Militar Cluj, în aplicarea prevederilor art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 au fost întocmite mai multe rapoarte de către șeful Direcției Județene de Informații Mureș prin care se propunea menținerea în activitate a reclamantului. De altfel, chiar și în urma unui control efectuat în luna martie 2017 la Direcția Județeană de Informații Mureș de către structura centrală, se propune menținerea reclamantului în activitate cu justificarea adecvată.

În ultimul raport întocmit la data de 24.07.2017, raport care de altfel a stat la baza emiterii ordinului contestat, șeful Direcției Județene de Informații Mureș face propunerea, în concordanță cu rezoluția Directorul SRI de pe un raport anterior, de trecere în rezervă a reclamantului.

Curtea a constatat că, deși în aplicarea art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 procedura a început imediat după pronunțarea sentinței nr. 55/07.12.2016, au trecut 7 luni până să se emită ordinul de trecere în rezervă, perioadă în care, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că reclamantul a fost suspendat sau pus la dispoziție, se poate ușor deduce că acesta a continuat să desfășoare activități specifice, inclusiv cu acces la documente clasificate.

Mai mult, în situația reclamantului căruia i s-a stabilit o pedeapsă de 6 luni închisoare și s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, art. 90 C. pen. prevede că persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, nu i se aplică pedeapsa și nu este supusă niciunei decăderi, interdicții și incapacități, ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită.

Tocmai și în aplicarea acestor dispoziții legiuitorul a prevăzut în art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 posibilitatea menținerii în activitate în baza unor criterii cum ar fi activitatea desfășurată concret până la acel moment, a rezultatelor și calificativelor obținute, circumstanțele faptei ce a fost săvârșită, a reverberațiilor pe care aceasta a avut-o în societate, dacă a afectat sau nu prestigiul instituției pârâte etc.

Curtea de apel a mai apreciat că justificările privind politica de personal actuală a SRI nu pot fi de natură a anihila aplicarea dispozițiilor art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, întrucât nu aceasta a fost voința legiuitorului.

Față de motivele expuse, instanța a considerat că instituția pârâtă, prin directorul său, și-a exercitat abuziv dreptul de apreciere, astfel încât ordinul contestat este calificat ca expresie a unui exces de putere, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Serviciul Român de Informații, pentru motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material, pentru următoarele considerente:

Curtea de apel a motivat că emiterea ordinului de trecere în rezervă s-a realizat cu exces de putere, dincolo de intenția avută de legiuitor la edictarea textului tezei secunde a art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995.

Din perspectiva instanței de fond se conturează ipoteza că, deși legiuitorul a prevăzut dreptul conducătorilor instituțiilor militare de a opta fie pentru trecerea în rezervă, fie pentru menținerea în activitate a cadrelor militare care au săvârșit cu intenție o faptă prevăzută de legea penală și față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, în realitate aceștia nu ar avea atributul liber al deciziei.

Or, printre atribuțiile și competențele ce revin directorului SRI se regăsește și aceea de a cântări propunerile care îi sunt înaintate, conform prevederilor legale, de la eșaloanele inferioare, fără a fi ținut a da pur și simplu curs acestora, soluție care este, de altfel, statuată și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (e.g. decizia nr. 1904/07.05.2015, decizia nr. 955/25.03.2016 etc., referitoare la situații în care, pe cale ierarhică, au fost înaintate Directorului Serviciului propuneri de trecere în rezervă a unor cadre, iar acesta nu a dat curs acestora, dispunând alte sancțiuni decât cele supuse aprobării).

În speță, soluția instituțională adoptată a avut în vedere o analiză detaliată raportată la un statut socio-profesional în care disciplina și rigoarea sunt atribute intrinseci ale considerației și eticii profesionale ale cadrelor militare în activitate, elemente care au fost puse în antiteză cu circumstanțele faptei penale săvârșite de către cadrul militar în cauză.

Or, săvârșirea cu intenție a unei fapte prevăzute de legea penală vine în totală contradicție cu respectarea rigorilor legii și Regulamentului disciplinei militare, aprobat prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M.64/20132, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea de apel argumentează în susținerea depășirii, de către directorul SRI, a voinței legiuitorului, prin aceea că art. 87 alin. (3) reprezintă o punere în aplicare a dispozițiilor art. 90 C. pen., conform cărora "persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, nu i se aplică pedeapsa și nu este supusă niciunei decăderi, interdicții și incapacități, ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, dacă nu a survenit din nou o infracțiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării și nu s-a descoperit o cauză de anulare".

Insă această voință reclamată de instanța de fond nu se desprinde fără echivoc din preambulul Legii nr. 255 din 19 iulie 2013 (prin care a fost modificat textul art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995), al cărei obiect este, în principal, acela de a pune în aplicare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum și prin punerea de acord a legislației cu dispozițiile acesteia (conform art. 1 din Legea citată).

Raționamentul instanței de fond apare ca nesusținut cu atât mai mult, cu cât și anterior modificărilor aduse de Legea nr. 255/2013, Directorul Serviciului avea același drept de opțiune, deși teza referitoare la amânarea aplicării pedepsei nu exista.

Contrar argumentelor din sentință referitoare la art. 90 C. pen., directorul SRI este ținut în activitatea sa curentă de prevederile actelor normative speciale care reglementează domeniul de resort - Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, fără a putea să își aroge competențe date de către legiuitor în sarcina exclusivă a altor instituții.

Cât privește considerentul sentinței referitor la scurgerea unui interval de 7 luni "până să se emită ordinul de trecere în rezervă", respectiv faptul că în această perioadă reclamantul A. nu a fost suspendat sau pus la dispoziție, recurentul l-a apreciat nefondat, având în vedere că nicăieri în textul Legii nr. 80/1995 nu se impune această obligație în sarcina emitentului ordinului de trecere în rezervă ori comandanților cadrului militar vizat.

A mai susținut recurentul pârât că nu este pe deplin explicată nici argumentația dată în susținerea sentinței pronunțate, referitoare la faptul că justificările desprinse din înscrisurile depuse de instituția pârâtă la dosarul cauzei sunt neinteligibile sau vădit netemeinice.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A combătut critica recurentului privind analiza făcută de instanță de fond cu privire la posibilitatea conducerii instituției de a opta între trecerea în rezervă și menținerea în activitate a unui cadru militar al SRI, în situația în care împotriva acestuia se stabilește o pedeapsă și se dispune amânarea aplicării pedepsei, arătând că instanța nu a făcut o analiză de oportunitate a actului contestat, ci în mod corect a apreciat că, prin raportare la art. 90 C. pen., decizia recurentului reprezintă o exercitare abuzivă a dreptului său de apreciere.

Ca atare, prin considerente instanța nu acreditează ideea potrivit căreia în situațiile vizate de art. 87, alin. (3) din Legea jur. 80/1995 se impune menținerea în activitate a cadrelor, ci accentuează că acest drept de opțiune nu este lăsat la aprecierea discreționară a conducătorului instituției, impunându-se o motivare riguroasă a măsurii dispuse, atât sub aspectul temeiniciei, cât și sub aspectul legalității, indiferent pentru care dintre acestea optează.

Or, prin raportare la conținutul Ordinului contestat și ținând cont de mijloacele de probă administrate în dosar, instanța de fond a apreciat că această condiție nu este îndeplinită.

Mai mult, deși rapoartele care au stat la baza deciziei de trecere în rezervă au caracter strict secret, nu poate fi ignorat faptul că instanța de fond, în urma analizării conținutului acestor rapoarte, a concluzionat că "nu poate face abstracție de faptul că justificările prin care s-a susținut că ele au fost respinse, fie au fost neinteligibile pentru instanță, ... fie acestea erau vădit nefondate".

In acest context, este de menționat că, deși au fost întocmite 3 rapoarte dintre care primele două (27.12.2016 și, respectiv, 10.01.2017) au fost cu propunere de menținere în activitate, iar cel de-al treilea, înaintat în data de 25.07.2017, cu propunere de trecere în rezervă, situația socio-profesională a reclamantului, care trebuia avută în vedere în aprecierea măsurii luate, nu s-a schimbat între data emiterii primelor rapoarte și data celui de-al treilea, neexistând practic niciun motiv real și serios care să stea la baza modificării poziției conducătorului SRI Tg. Mureș.

În ceea ce privește caracterul vădit abuziv al măsurii dispuse de către recurent relevantă este și analizarea justificării date de către acesta prin răspunsul la plângerea prealabilă potrivit căreia decizia de menținere în activitate sau trecere in rezervă se face prin raportare la "politica de personal a SRI în privința persoanelor condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă", din care rezultă faptul că motivele care au stat la baza deciziei de trecere în rezervă au fost unele formale, generate de un automatism instituțional, fără a fi analizate criteriile prevăzute de Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M64/20132 și cele ale art. 8 din Legea nr. 80/1995, la care face referire recurentul în cererea de recurs.

În privința criteriilor pe care trebuia să le aibă în vedere recurentul la momentul dispunerii asupra situației intimatului vizând statutul socio-profesional al acestuia și modul în care acesta, prin comportamentul de care a dat dovadă, a lezat etica profesională a susținut că, deși actualmente se încearcă discreditarea imaginii intimatului, în mod paradoxal din actele emise de recurent însuși rezultă contrariul, respectiv că acesta a dovedit o probitate profesională excepțională, relevantă în acest sens fiind caracterizarea dată de recurent, prin șeful Oficiului Juridic - UM 0198 intimatului.

Susținerea recurentului potrivit căreia, ca urmare a soluției pronunțate în dosarul penal împotriva intimatului, a fost știrbită imaginea socio-profesională a acestuia cu repercusiuni asupra recurentului nu poate fi reținută de instanță în condițiile în care pe parcursul procesului penal intimatul a colaborat cu recurentul sub aspectul strategiei procesuale și în urma recomandării acestuia a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției, acceptând soluția amânării aplicării pedepsei, recurentul oferind caracterizarea la care am făcut referire anterior tocmai în vederea obținerii acestei soluții.

Astfel, deși potrivit dispozițiilor legale de drept penal, în urma unui proces penal intimatul putea obține o soluție mai blândă, respectiv, renunțarea la aplicarea pedepsei, soluție care nu ar mai fi avut nicio repercusiune pe plan profesional asupra sa, dar a acceptat încheierea unui acord de recunoaștere tocmai la recomandarea recurentului, care actualmente susține practic că această soluție știrbește imaginea instituției.

In acord cu principiile dreptului penal sancțiunea decăderii din perspectiva dreptului penal substanțial reprezintă pierderea unor drepturi, ca urmare a unei condamnări, drepturi reglementate, în principiu de art. 66 C. pen. (ex. dreptul de o ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat în cadrul Serviciului, dreptul de a deține, purta și folosi orice categorii de arme).

Prin trecerea reclamantului în rezervă acesta a fost decăzut din dreptul de a-și mai exercita profesia de ofițer de informații în cadrul S.R.I.

Relativ la susținerea recurentului potrivit căreia nu ar avea nicio relevanță împrejurarea potrivit căreia de la momentul pronunțării sentinței nr. 55/07.12.2016 și pană la momentul emiterii ordinului de trecere în rezervă au trecut 7 luni, perioadă în care intimatul a desfășurat aceeași activitate în cadrul unității, a arătat intimatul că, în condițiile în care a continuat să activeze fără nicio îngrădire în această perioadă, este evident că este exclusă orice lezare a imaginii instituției recurentului ca efect al faptei penale săvârșite de intimat.

În faza procesuală a recursului, intimatul reclamant a depus la dosar înscrisul intitulat "Caracterizare", emis sub nr. x/21.10.2016.

III. Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Ordinul de trecere în rezervă nr. DP 0526 din 28.07.2017 emis de Directorul SRI.

Acțiunea sa a fost admisă, prima instanță apreciind ca fiind netemeinic și nelegal actul administrativ contestat.

Hotărârea instanței de fond a fost recurată de pârâtul Serviciul Român de Informații.

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând criticile aduse sentinței recurate, Înalta Curte reține, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile Legii nr. 80/1995.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte nu împărtășește considerentele soluția instanței de fond în sensul că ordinul contestat a fost emis cu exces de putere, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea 554/2004, excesul de putere reprezintă exercitarea dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice cu încălcarea drepturilor și libertaților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție sau de lege.

Conform art. 87 din CAP. 7 - Trecerea în rezervă sau direct în retragere a cadrelor militare al Legii nr. 80/1995, "(...) (3) Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naționale condamnate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție la pedeapsa amenzii penale sau cu închisoare, cu suspendarea executării ori grațiate, înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere ori pot fi menținute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic comandanților/șefilor care au stabilite competențe în acest sens, prin ordin al ministrului apărării naționale."

Totodată, potrivit art. 109 din Legea nr. 80/1995, "Dispozițiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător și ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor aparținând Ministerului Administrației și Internelor și Ministerului Justiției, respectiv serviciilor de stat specializate în domeniul apărării și siguranței naționale care, potrivit legii, au în structurile proprii personal militar.

Competențele ministrului apărării naționale, stabilite prin prezenta lege, sunt îndeplinite, după caz, de conducătorii ministerelor și serviciilor respective; cele ale șefului Statului Major General, de către înlocuitorii de drept ai acestora, iar cele ale colegiului ministerului, de consiliul director. (...).

Dispozițiile art. 87 alin. (3) se aplică în exclusivitate cadrelor militare din Ministerul Apărării Naționale, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Telecomunicații Speciale. (...)."

Deși a făcut referire expresă la prevederile legale incidente în cauză, judecătorul fondului a făcut o greșită interpretare și aplicare a acestora, considerând fără temei că instituția pârâtă și-ar fi exercitat abuziv dreptul de apreciere.

Astfel, din probatoriul administrat în fața primei instanțe a rezultat că intimatul reclamant a fost ofițer (cu gradul de maior) în cadrul Direcției Județene de Informații Mureș.

Prin sentința nr. 55/07.12.2016 a Tribunalului Militar Cluj, în urma încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, s-a stabilit în sarcina acestuia o pedeapsă de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de "conducerea pe drumurile publice a unui vehicul ... de către o persoană a cărei exercitare a dreptului de a conduce a fost suspendată", iar în considerarea îndeplinirii condițiilor expres prevăzute de art. 83 alin. (1) și alin. (2) C. pen., s-a dispus amânarea aplicării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispozițiilor prevederilor art. 84 alin. (2) C. pen.

Din dispozițiile art. 109 raportat la art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 rezultă cu suficientă claritate că trecerea în rezervă se face prin ordin al conducătorului instituției pe baza propunerii înaintate în acest sens.

Cu prioritate, Înalta Curte reamintește jurisprudența sa constantă în sensul că actul administrativ reprezintă manifestarea de voință a autorității publice, manifestare care se realizează în regim de putere publică. Regimul de putere publică presupune existența, între autoritate și particular, a unui raport de inegalitate juridică. Puterea publică nu este însă absolută, ci este limitată de rigorile normelor juridice cărora autoritatea trebuie să se supună pentru a respecta principiul legalității care guvernează actul administrativ.

Autoritatea are un anumit grad de libertate în a alege între mai multe soluții posibile. Este ceea ce se numește dreptul (marja) de apreciere al autorității, adică posibilitatea de a decide asupra oportunității unei anumite conduite sau acțiuni a autorității, materializate în emiterea unui act administrativ, care, prin efectele sale, intervine asupra realității în sensul modificării acesteia, modificare ce trebuie să fie în conformitate cu drepturile particularului, dar și cu interesul general.

Rezultă că libertatea de apreciere permisă autorității nu este prin ea însăși în contradicție cu principiul legalității, ea fiind în legătură cu elemente ale actului administrativ (obiect, motive, scop etc), în sensul că autoritatea poate decide dacă este oportun să emită actul, care să fie conținutul actului sau când să își producă acesta efectele.

Doar atunci când emiterea actului este consecința exercitării discreționare a puterii publice, actul este nelegal, conduita autorității fiind una abuzivă, contrară legii.

Or, pentru stabilirea exercitării unei conduite nelegale a autorității, instanța de fond trebuia să examineze dacă există un dezechilibru între măsura dispusă și situația care a determinat-o, iar măsura nu era necesară. Din această perspectivă (a respectării principiului proporționalității), instanțele pot stabili dacă autoritatea a acționat sau nu cu exces de putere.

Doar dacă există o disproporție vădită este afectat scopul legii și, prin urmare, actul este nelegal.

Este adevărat că situația intimatului reclamant se încadrează în prevederile art. 87 alin. (3) din lege, în conformitate cu care aplicarea măsurii trecerii în rezervă nu este obligatorie, ci este o facultate a autorității administrative, care, în urma propunerilor înaintate ierarhic, poate dispune și menținerea în activitate a unui cadru militar condamnat pentru infracțiuni savarșite cu intenție la pedeapsa amenzii penale sau cu închisoare, cu suspendarea executarii ori grațiate, înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Textul de lege referindu-se la formularea unor propuneri înaintate ierarhic, este evident că formularea acestor propuneri ar trebui să aibă loc în urma unei analize factuale. Doar o astfel de propunere ar fi aptă să furnizeze superiorului ierarhic elementele necesare pentru a pune în balanță măsurile permise de lege și alegerea celei mai adecvate situației.

Or, contrar celor reținute de judecătorul fondului și apărărilor intimatului din întâmpinare, Înalta Curte constată că dreptul acestuia din urmă la o analiză obiectivă nu a fost suprimat.

Astfel, rolul autorității competente (de a decide în ceea ce privește menținerea în activitate sau trecerea în rezervă a cadrului militar condamnat) nu este acela de a se conforma automat propunerii pe care o primește, întrucât apreciere înseamnă analiză, iar a lăsa rezolvarea unei situații la aprecierea cuiva înseamnă a lăsa acea persoană să analizeze și să hotărască ea însăși.

În speță, aprecierea din partea autorității competente pentru a decide în sensul menținerii în activitate sau al trecerii în rezervă s-a realizat, în mod evident, pe baza tuturor informațiilor care caracterizează activitatea și persoana cadrului militar vizat, astfel cum rezultă din coroborarea înscrisurilor administrate în dosar (inclusiv a celor confidențiale sau clasificate).

Astfel, din examinarea comparativă a conținutului rapoartelor întocmite la nivelul Direcției Județene de Informații Mureș și înregistrate (cronologic) sub nr. x/27.12.2016, nr. x/09.01.2017, nr. x/20.01.2017 și nr. x/24.07.2017, raportul nr. x/07.06.2017 întocmit de Direcția Generală Contraspionaj și adresa nr. x/17.05.2018 (în care sunt consemnate rezoluțiile conducerii SRI date pe rapoartele nr. x din 27.12.2016 și nr. x din 09.01.2017), reiese că inclusiv prin rapoartele în care s-a propus menținerea în activitate s-au menționat abilitățile de ofițer SRI ale intimatului, dar și atitudini personale și comportamente ale acestuia apte să inducă elemente de vulnerabilitate și risc pentru activitatea profesională specifică.

Raportul nr. x din 20.01.2017 (având conținut identic cu raportul nr. x/09.01.2017 care fusese respins anterior) a fost respins de către directorul SRI, care a dispus reevaluarea situației și prin prisma politicii de personal a instituției, care la acea dată era în sensul nemenținerii în activitate decât în mod excepțional a cadrelor militare care au săvârșit infracțiuni cu intenție, tocmai în considerarea prevederilor art. 87 din Legea nr. 80/1995 care, pentru infracțiunile săvârșite din culpă, impuneau trecerea în rezervă sau direct în retragere, iar pentru cazul suspendării executării sau amânării aplicării pedepsei pentru infracțiunile săvârșite cu intenție prevedeau doar ca posibilitate alternativă și menținerea în activitate.

În executarea acestei dispoziții, s-a întocmit și supus aprobării raportul nr. x/24.07.2017, întocmit în temeiul art. 87 alin. (3), coroborat cu art. 109 alin. (11) și art. 89 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, act care a precedat emiterea Ordinului DP 0526 din 28.07.2017 și care propune menținerea în activitate, dar detaliază comportamentul și atitudinile necorespunzătoare ale intimatului reclamant.

Or, nu doar condamnarea definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, ci și comportamentul necorespunzător al intimatului de-a lungul unei perioade îndelungate de timp justifică - și în aprecierea instanței de control judiciar - alegerea de către emitentul actului administrativ contestat a măsurii trecerii în rezervă, care nu apare ca fiind excesivă în raport cu circumstanțele cauzei.

Cât privește afirmația intimatului reclamant din întâmpinare, referitoare la relevanța caracterizării depuse în dosarul penal și atașate în copie prezentului dosar de recurs, Înalta Curte constată că înscrisul menționat a fost întocmit în sprijinul apărării specific juridice a intimatului în procesul penal, pentru a servi la individualizarea pedepsei aplicabile acestuia ca persoană judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni, nefiind asumată - de altfel - de conducătorul unității în care era încadrat intimatul și, cu atât mai puțin, de reprezentantul legal al SRI.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte reține și faptul că, potrivit art. 30 din Legea nr. 80/1995, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii în activitate au obligația de a nu efectua activități care contravin demnității, prestigiului și normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare.

De asemenea, potrivit Regulamentului disciplinei militare, aprobat prin Ordinul MAPN nr. M.64/2013, cu modificările și completările ulterioare, disciplina militară se realizează, printre altele, prin respectarea strictă a actelor normative în vigoare și a jurământului militar, prin exemplul personal în relațiile de serviciu și în societate, implicând și respectarea normelor de comportare civică.

În speță, este necontestat faptul că fapta prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. este o infracțiune săvârșită cu intenție, iar - așa cum corect a susținut recurentul - prin săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni, indiferent de gradul de pericol social al acesteia, este evident încălcată această obligație generală a cadrelor militare.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în mod eronat judecătorul fondului a considerat relevantă pentru legalitatea ordinului contestat împrejurarea că s-a scurs un interval de 7 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii penale până să se emită ordinul de trecere în rezervă, perioadă în care intimatul reclamant A. nu a fost suspendat sau pus la dispoziție, continuând să își desfășoare activitatea de ofițer.

Din chiar actele confidențiale/clasificate atașate dosarului, reiese că, de-a lungul celor 7 luni trecute până la emiterea ordinului contestat, instituția recurentă nu a fost în pasivitate, derulându-se procedura specifică, fiind întocmite rapoarte și solicitate reevaluări, tocmai pentru a se lua măsura cea mai potrivită în raport cu persoana vizată și cu circumstanțele concrete ale cauzei.

De asemenea, pentru situațiile reglementate în art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, legiuitorul a impus întocmirea unui raport/propunere de menținere în activitate sau de trecere în rezervă de către conducătorul unității militare în care este încadrat ofițerul vizat, având ca temei hotărârea judecătorească penală definitivă. Nu este impusă suplimentar măsura suspendării din activitate sau punerea la dispoziție nici de acest text de lege, nici de dispoziția generală cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 80/1995 sau de alte prevederi legale sau regulamentare.

Nici argumentul instanței de fond referitor la încălcarea prevederilor art. 90 din C. pen., care dispun că persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții și incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, nu este unul valabil.

Astfel, textul de lege menționat se referă la interdicții, decăderi și incapacități, în vreme ce măsura prevăzută de legea specială aplicabilă militarilor care au săvârșit infracțiuni nu se circumscrie niciuneia dintre noțiunile menționate, nefiind vorba de interzicerea exercițiului unui drept, de decăderea dintr-un drept sau de afectarea unei capacități, ci de o modalitate de încetare a activității profesionale.

Cât privește "considerentul" sentinței referitor la faptul că "justificările pentru care s-a susținut că ele (n.n. rapoartele") au fost respinse, fie au fost neinteligibile pentru instanță, așa cum rezultă din adresele pârâtei și neexplicate corespunzător în apărările pârâtei, fie acestea erau vădit nefondate" nu poate fi apreciat ca fondat, în condițiile în care judecătorul avea posibilitatea procedurală de a solicita orice lămuriri suplimentare (art. 22 alin. (2) coroborat cu art. 394 alin. (1) din C. proc. civ.), Înalta Curte constatând, de altfel, că rapoartele sunt suficient de lămuritoare sub aspectele relevante pentru cauză.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, în mod greșit instanța de fond a reținut că este vorba despre exercitarea cu vădită disproporție a dreptului de apreciere al autorității emitente a ordinului contestat, respectiv despre un exces de putere.

În consecință, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantului.

III.2. Soluția instanței de recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informații, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Serviciul Român de Informații, prin U.M. 0198 București, împotriva sentinței nr. 129 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2020.