ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5697/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii. Sentința primei instanțe.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial, la data de 24.10.2016, pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții UM 0698 Râmnicu Vâlcea, B., C., D. și E., anularea Ordinului de personal nr. 0993 emis la 14.10.2016, reintegrarea în funcția deținută anterior și plata drepturilor bănești de care a fost lipsit, precum și obligarea la plata daunelor morale în sumă de 20.000 RON și despăgubirilor în sumă de 1.000.000 euro pentru tratamentul defectuos și repercusiunile suportate.

Prin sentința civilă nr. 404 din16 martie 2017, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și calitatea pârâtului de autoritate publică centrală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 10.04.2017.

Reclamantul a precizat acțiunea pentru termenul din 31.05.2017, în sensul că au calitate de pârâți și Serviciul Român de Informații și F., iar obiectul litigiului este reprezentat de cererile inițial menționate, la care se adaugă și cea de suspendare a Ordinului de personal nr. 0993, emis la 14.10.2016 și reîncadrare până la data soluționării litigiului în fond.

S-a precizat că despăgubirea de 1.000.000 euro constituie daune morale pentru suferințele cauzate de tratamentul medical defectuos.

1.2. Prin sentința civilă nr. 139 din 30 iunie 2017, Curtea a admis excepția de inadmisibilitate pentru lipsa plângerii prealabile, a respins cererea de suspendare a Ordinului de personal nr. 0993, emis la 14.10.2016.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de A. în contradictoriu cu pârâții Unitatea Militară nr. 0698 Rm. Vâlcea, B., C., D. și E., Serviciul Român de Informații și Directorul Serviciului Român de Informații F..

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 483 și următoarele C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, recurentul a considerat că dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 este reprezentată de Raportul de contestație nr. x din 19.09.2016, astfel că, mod nelegal, prima instanță a admis excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile.

S-a arătat că în cadrul Ordinului Directorului SRI de trecere în rezervă nr. DP 0993 din 14.10.2016 nu se prevede nicio o cale de atac, încălcându-se astfel prevederile art. 252 din Codul muncii.

Totodată, prima instanță nu a reținut că ordinul nu i-a fost comunicat în scris, contrar prevederilor art. 76 din Codul muncii, fiind încălcat dreptul la apărare.

Prin parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Ordinul Directorului SRI de organizare și funcționare a Consiliului de Judecată a considerat recurentul-reclamant că a îndeplinit condiția impusă de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, autoritatea ierarhică superioară Consiliului de Judecată fiind Directorul Adjunct al SRI.

Prin decizia civilă nr. 5910 din 27 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 139 din 30 iunie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A reținut instanța, în esență, că, în cauză, actul administrativ prin care se dispune trecerea în rezervă este reprezentat de ordinul emis de Directorul Serviciului Român de Informații, "la propunerea" Consiliului de Judecată, decizia consiliului având regimul juridic al unui act premergător.

Astfel, contestația formulată de reclamant împotriva hotărârii consiliului de judecată nu poate fi echivalată cu parcurgerea procedurii prealabile și pentru motivul că această procedură s-a desfășurat anterior emiterii Ordinului de trecere în rezervă, cererea fiind formulată la data de 19.09.2016, iar răspunsul fiind emis la data de 12.10.2016.

A amintit instanța de control judiciar și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 184 din 6 martie 2007 cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin care s-a arătat că plângerea formulată de persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ nu conferă caracter neconstituțional textului de lege criticat, întrucât procedura administrativă prealabilă învestirii instanței de judecată nu împiedică și nu restrânge accesul celui în cauză la justiție. Dimpotrivă, această prevedere instituie un mijloc de remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat, prin reexaminarea lui de către organul emitent sau de organul ierarhic superior.

Or, reclamantul nu a adresat plângerea prealabilă emitentului actului administrativ a cărui anulare o solicită și nu a solicitat autorității administrative eventuala revocare a acestui act.

În ceea ce privește critica vizând necomunicarea ordinului atacat, în materialitatea sa, Înalta Curte a avut în vedere specificul raportului de serviciu al militarului, recurentul-reclamant recunoscând faptul că ordinul de trecere în rezervă i-a fost adus la cunoștință prin citire, și faptul că lipsa comunicării în forma pretinsă nu-l împiedica pe reclamant să urmeze procedura prealabilă, de vreme ce nu l-a împiedicat să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea actului.

Împotriva deciziei civile nr. 5910 din 27 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant A., întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate, respectiv faptul că nu era necesară efectuarea plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește Ordinul de trecere în rezervă nr. DP 0993 din 14.02.2016.

A susținut contestatorul că instanța de recurs ar fi trebuit să rețină excesul de putere al intimaților cu intenția vădită de a-i bloca accesul la justiție, generat de faptul că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște conținutul ordinului care i-a fost doar citit și, ulterior, a fost clasificat ca "secret", autorizația sa de acces la documente clasificate fiind retrasă odată cu trecerea în rezervă.

De asemenea, instanța ar fi trebuit să rețină faptul că ordinul atacat intră sub sancțiunea nulității absolute, potrivit art. 252 alin. (2) din Codul muncii.

A arătat că Legea nr. 80/1995 se completează cu prevederile Codului muncii în baza art. 278 alin. (2) din acest cod.

Pentru respectarea acestor prevederi legale a atacat Ordinul nr. 0993 din 14.10.2016 în termenul legal prevăzut de art. 268 din Codul muncii, de 30 de zile calendaristice de la data la care a aflat de existența acestui document.

Dispozițiile Codului muncii, identificate ca fiind aplicabile cadrelor militare, au fost completate de către legiuitor și în Legea nr. 85/1995, prin art. 35 alin. (10) și alin. (12) din lege.

A mai apreciat contestatorul că susținerile intimaților, că ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, care, la rândul lor, trimit la dispozițiile Legii nr. 554/2004, sunt nelegale, întrucât nu există o dispoziție legală care să prevadă că militarii au drepturile și obligațiile funcționarilor publici, în plus existând dispoziție legală care prevede aplicabilitatea Codului muncii în această situație.

De asemenea, în ipoteza în care intimații ar fi respectat prevederile Legii nr. 188/1999, nu a beneficiat de dreptul de preaviz, prevăzut de art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, și nici de dreptul de comunicare a actului de destituire, prevăzut de art. 101 alin. (2) din lege.

În plus, nu este legală susținerea intimaților că nu ar fi respectat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. x. În cazul de față, trebuie avut în vedere că nu era obligatorie procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât a urmat procedura administrativ-jurisdicțională, respectiv, prin Raportul de contestare nr. x din 19.09.2016, a atacat Hotărârea Consiliului de judecată din 14.09.2010 prin care s-a propus trecerea sa în rezervă și care a stat la baza emiterii Ordinului nr. 0993 din 14.10.2016.

În acest sens, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, referitoare la procedura administrativ-jurisidcțională.

A mai precizat că Ordinul nr. 0993 din 14.10.2016 este unul definitiv la nivelul Serviciului Român de Informații, întrucât a fost efectuată procedura internă de contestare prevăzută de dispozițiile Legii speciale nr. 85/1995.

A mai susținut contestatorul că nu se poate concluziona că ar fi încălcat prevederile legale care dispun efectuarea plângerii prealabile, din moment ce, în afara culpei sale, actul nu i-a fost comunicat în mod legal de către intimați.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 menționează sintagma "de la data comunicării actului", iar dacă legiuitorul ar fi înțeles că este suficientă aducerea la cunoștință prin citirea lui, ar fi făcut această mențiune.

În luarea deciziei nr. 5910 din 27 noiembrie 2019, instanța de recurs a omis a cerceta că susținerile sale sunt în concordanță cu prevederile actualizate ale Legii nr. 554/2004, potrivit art. 7 alin. (3) plângerea prealabilă introducându-se în termen de 30 de zile din momentul la care persoana vătămată a luat cunoștință pe orice cale de conținutul actului.

Mai mult, potrivit noilor prevederi ale art. 7 alin. (5), se elimină necesitatea formulării plângerii prealabile pentru actele administrative care au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice. Ordinul de trecere în rezervă nr. DP 0993 din 14.10.2016 a intrat în vigoare și a produs efecte juridice din data de 14.10.2016.

Având în vedere că activitatea în cadrul Serviciului Român de Informații se desfășoară în baza acelorași legi și regulamente militare aplicabile Ministerului Apărării Naționale, intimații aveau obligația de a-i transmite în scris ordinul de trecere în rezervă și neclasificat.

Pentru edificarea acestui fapt, a solicitat instanței de recurs să dispună comunicarea de relații de la Ministerul Apărării Naționale, dar această cercetare s-a omis să se efectueze.

A mai precizat contestatorul că invocarea lipsei plângerii prealabile împotriva Ordinului nr. 0993 din 14.10.2016 ca motiv de anulare a tuturor cererilor formulate în acțiune este abuzivă și nelegală, întrucât o parte a cererilor din acțiune nu sunt condiționate de existența plângerii prealabile, respectiv obligarea persoanelor culpabile de trecerea sa în rezervă la plata daunelor morale și obligarea UM 0698 Râmnicu Vâlce ala plata sume de 1 milion de euro cu titlu de despăgubiri morale.

Intimatul Serviciul Român de Informații a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare iar, pe fond, a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

Referitor la excepția inadmisibilității, a apreciat intimatul că susținerile contestatorului A. vizează, în realitate, modul în care instanța de recurs a analizat argumentele sale.

Pe fondul căii de atac, a apreciat că sunt nefondate criticile contestatorului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

Contestatorul A. a invocat art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziții legale,

"Art. 503 - (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când:

(…)."

2.1. Analizând hotărârea atacată, prin prisma prevederilor legale care reglementează contestația în anulare specială, se constată că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., întrucât nu se poate identifica o omisiune a instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate în termen.

Înalta Curte reține că, prin cercetarea motivelor de casare, se înțelege analiza motivelor de casare astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de recurs de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de recurent, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Neexaminarea tuturor argumentelor invocate în susținerea unui motiv de casare sau gruparea argumentelor pentru a răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun, nu poate fi considerată omisiune de a cerceta respectivul motiv de casare.

Contrar alegațiilor contestatorului, se constată că instanța de recurs a răspuns tuturor susținerilor sale formulate prin cererea de recurs, în considerentele deciziei fiind prezentate argumentele care au fundamentat soluția de respingere a recursului ca nefondat.

Astfel, în raport cu soluția dată prin sentința ce a făcut obiectul recursului - de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 -, instanța de control judiciar a analizat tocmai aspectele reiterate prin contestația în anulare, referitoare la necesitatea efectuării plângerii prealabile și la modalitatea de comunicare a ordinului contestat.

Instanța de recurs a apreciat a fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 referitoare la urmarea procedurii prealabile, reținând că statutele speciale nu cuprindeau, la data emiterii ordinului de trecere în rezervă, dispoziții referitoare la atacarea unui astfel de ordin, fiind aplicabile, astfel, dispozițiile Legii nr. 188/1999, care impun atacarea actului în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește comunicarea ordinului, a răspuns criticilor din recurs, reținând, în esență, că, în raport cu specificul domeniului de activitate, în măsura în care o comunicare a actului în sensul Legii nr. 554/2004 a avut loc, nu poate fi constatat un exces de putere din partea autorității pârâte.

Or, prin exercitarea acestei căi extraordinare de atac pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a înțeles să răspundă acestuia.

2.2. De altfel, constată Înalta Curte că aspectele invocate de contestator, prezentate pe larg la pct. I.4 al prezentei decizii, reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, care nu pot fi analizate pe calea contestației în anulare.

Întreaga argumentare a contestatorului conduce la concluzia că se tinde la reformarea soluției printr-o rediscutare a cauzei, contrar dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., care nu urmăresc să deschidă părții calea rejudecării recursului, prin reinterpretarea dispozițiilor legale incidente și reanalizarea materialului probator administrat în cauză.

În condițiile arătate, se reține că instanța de recurs a analizat efectiv și concret toate motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, fiind examinate în mod real criticile supuse controlului judiciar.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității invocată de intimatul Serviciul Român de Informații și, constatând că în cauză nu este incident motivul prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității, invocată de intimatul Serviciul Român de Informații.

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 5910 din data de 27 noiembrie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 noiembrie 2020.