ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6543/2020

Ședința publică din data de 3 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 23.03.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 11.612,85 RON.

Prin sentința civilă nr. 1113 din 12 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că sentința pronunțată este nelegală, aceasta răstălmăcind normele de drept invocate, apreciind în mod diferit asupra acestora, în condițiile în care probatoriul administrat contrazice susținerile instanței.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, recurenta a arătat că reținerea instanței de fond în sensul că nu s-ar fi produs probe de natura constatării reparării autoturismului nu este reală, acesta fiind în prezent reparat, putându-se circula cu el.

A apreciat că, în cazul în care dovada în sine nu este admisă și s-ar constata că nu sunt dobândite elementele de bază ale solicitării reclamantei, s-ar limita dreptul la apărare al acesteia, rezultând o încălcare a principiilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la un proces echitabil. Totodată, respingerea elementelor de probă solicitate ar influența contradictoriul și egalitatea armelor.

A mai arătat recurenta că art. 6 al CEDO este cea mai importantă referință normativă acordată la nivel supranațional pentru garanții procedurale și această prevedere garantează dreptul la un proces echitabil și, prin urmare, dreptul pentru o bună administrare a justiției. Totodată, a apreciat că, în modalitatea în care a fost soluționat dosarul a fost încălcată Constituția României, una dintre modalitățile de garantare a supremației acesteia fiind controlul judecătoresc.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 11.612,85 RON, ca urmare a anulării deciziei criticate nr. 4388/22.02.2017.

Recurenta a criticat sentința instanței de fond, arătând că s-a reținut în mod eronat că nu s-ar fi produs probe de natura constatării reparării autoturismului și că instanța a aplicat în mod greșit normele de drept material.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt, iar în ceea ce privește sumele solicitate prin cererea de plată adresată pârâtei, a constatat că acestea reprezintă 7902 euro valoare despăgubire, stabilită prin sentința civilă nedefinitivă nr. 1234/25.03.2015 pronunțată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin în dosarul nr. x/2014, iar suma de 3.757,55 RON reprezintă cheltuieli de judecată acordate prin aceeași sentință nedefinitivă.

În ceea ce privește modalitatea de calcul a despăgubirii, s-a reținut în mod corect că aceasta poate fi calculată doar în temeiul art. 14.7 lit. b) din condițiile de asigurare: din valoarea reală s-a scăzut valoarea epavei, evaluate la 1800 euro și necontestată de către reclamantă. Valoarea ratelor neachitate și a franșizei au fost scăzute în mod legal de pârâtă în baza art. 14.20 din aceleași condiții de asigurare, care prevăd că asigurătorul va reține din despăgubire franșiza prevăzută în poliță și orice prime restante sau rămase de achitat în continuare.

Deși recurentul a invocat faptul că reținerea instanței de fond în sensul că nu s-ar fi produs probe de natura constatării reparării autoturismului nu este reală și că probatoriul administrat contrazice susținerile instanței de fond, instanța de control judiciar apreciază că, în condițiile în care la dosarul cauzei nu s-au depus probe privind reparația efectivă a autovehiculului în discuție, ci doar un deviz estimativ, în mod corect instanța de fond a avut în vedere art. 14.7 lit. b), iar) nu 14.7 lit. a) din condițiile de asigurare.

În ceea ce privește suma de 3.757,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect că acestea nu reprezintă creanță de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015, întrucât nu își au izvorul în contractul de asigurare.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speță, fiind vorba despre un accident de circulație având ca urmare producerea unui prejudiciu material și/sau moral, răspunderea aparține asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nici o obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Pe cale de consecință, în mod corect s-a apreciat că cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. - în insolvență, prin administrator judiciar C. împotriva sentinței civile nr. 1113 din 12 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. - în insolvență, prin administrator judiciar C. împotriva sentinței civile nr. 1113 din 12 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 decembrie 2020.