ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6505/2020

Ședința publică din data de 2 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.05.2016 pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii în numele AJFP Ialomița și în numele AJFP Argeș, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/30.10.2015, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2015, precum și a Deciziei nr. 1062/11.05.2016 de soluționare a contestației.

Prin sentința civilă nr. 739/2017 din 24.05.2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis acțiunea, a anulat Decizia nr. 1062/11.05.2016, a admis plângerea prealabilă și pe fond a admis contestația și a anulat Decizia de impunere nr. x/30.10.2015 și raportul de inspecție fiscală nr. x/2015, cu consecința emiterii unei noi decizii de impunere care să se circumscrie celor reținute în sentință.

Recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Argeș, împotriva acestei sentințe și a încheierii din 07.11.2016, prin care s-a respins excepția necompetenței materiale, fost admis de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1425/R-CONT din 23.112017, prin care sentința a fost casată, iar cauza a fost reținută spre soluționare în primă instanță la Curtea de Apel Pitești.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut că, față de valoarea creanțelor contestate, respectiv 1.446.311 RON, și de disp. art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine curții de apel.

Prin sentința civilă nr. 28/F-CONT din 13 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș. A fost anulată Decizia nr. 1062/11.05.2016 și, în parte, Decizia de impunere nr. x/30.10.2015 cu privire la sumele de 557.463 RON debit TVA și 371.641 RON debit impozit pe profit și accesorii TVA și impozit pe profit aferente acestor sume. A fost menținută decizia de impunere cu privire la sumele de 64.021 RON debit TVA, 15.035 RON debit impozit pe profit și accesorii TVA și impozit pe profit aferente acestor sume. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1300 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Argeș, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că instanța nu a avut în vedere materialul probator și nici susținerile pârâtei, procedând la admiterea acțiunii cu o motivare sumară, ce cuprinde motive străine de natura cauzei și care se sprijină exclusiv pe concluziile expertului contabil și pe susținerile reclamantei. Instanța s-a mărginit să preia concluziile expertului, fără să motiveze de ce a înlăturat susținerile pârâtei.

Recurenta a menționat că a depus la dosar întâmpinare și obiecțiuni la raportul de expertiză, care nu au fost luate în considerare de instanță și nu au fost combătute. A invocat dreptul la un proces echitabil, care impune motivarea hotărârilor judecătorești, în cauză motivarea neanalizând situația de fapt dedusă judecății, prin prisma dispozițiilor legale cu incidență în speță. Astfel, au fost ignorate aspecte esențiale care, dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanța de fond, ar fi condus la o altă soluție.

Recurenta a prezentat situația de fapt și a susținut că, din punct de vedere fiscal, nu este suficientă prezentarea facturilor de achiziție a mărfurilor, emise de furnizorul S.C. B. S.R.L., completate cu datele obligatorii prevăzute de legiuitor, ci trebuie demonstrată realitatea operațiunilor înscrise în aceste facturi.

Directiva 2006/112/CE și legislația națională în domeniul fiscal nu conțin prevederi exprese privind condițiile în care poate fi anulat dreptul de deducere a TVA în situații de abuzuri, în scopul obținerii de avantaje fiscale, sens în care a invocat jurisprudența CJUE în materie - hotărârea din cauza C-255/02 - Halifax & others. De asemenea, CJUE impune obligația persoanei care solicită deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii - hotărârea din cauza C-85/95 John Reisdorf, hotărârea din cauzele reunite C-110/98, C-147/98.

Recurenta a precizat că la determinarea nedeductibilității cheltuielilor cu mărfurile și la anularea TVA deductibilă aferentă achizițiilor efectuate de reclamantă în relația cu S.C. B. S.R.L. a avut în vedere și art. 6 din O.G. nr. 92/2003, iar instanța nu s-a pronunțat asupra tranzacțiilor efectuate între S.C. C. și S.C. A. S.R.L.. Cu privire la aceste tranzacții a prezentat situația de fapt și a susținut că deținerea de către reclamantă a facturilor de achiziție nu justifică deductibilitatea fiscală a cheltuielilor de achiziție și dreptul de deducere a TVA înscrisă în aceste documente, atât timp cât nu se dovedește realitatea și legalitatea livrării de bunuri consemnate în aceste documente.

A invocat disp. OMFP nr. 2226/2006 potrivit cărora, în situația în care nu se întocmește factura în momentul livrării, bunurile livrate trebuie să fie însoțite pe timpul transportului de avizul de însoțire a mărfii. Or, recepția mărfurilor primite de reclamantă de la S.C. C. s-a efectuat pe baza facturilor și nu a avizelor de însoțire a mărfii, rezultând că facturile au însoțit marfa și nu au fost întocmite ulterior.

Recurenta a susținut că reclamanta datorează și accesoriile aferente debitului principal, conform principiului de drept "accesorium sequitur principale".

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind că instanța de fond a analizat complet și corect probatoriul administrat, iar sentința respectă toate normele de legalitate și este temeinic motivată. Instanța nu a ținut cont de susținerile pârâtei de vreme ce acestea nu au fost confirmate de probele administrate, ci au fost infirmate de concluziile raportului de expertiză contabilă și de documentele depuse de reclamantă, care au confirmat realitatea tranzacțiilor. Conform concluziilor raportului de expertiză contabilă, toate tranzacțiile au existat, iar documentele contabile au fost corect întocmite și înregistrate, astfel că aceste cheltuieli au fost considerate nedeductibile în mod eronat.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, față de următoarele considerente:

Prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.10.2015 încheiat de AJFP Argeș - Activitatea de Inspecție Fiscală, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/30.10.2015, s-au stabilit în sarcina reclamantei următoarele obligații fiscale:

a) TVA pentru perioada verificată 01.11.2011-31.03.2015: 621.484 RON; 180.409 RON dobânzi/majorări de întârziere; 99.453 RON penalități de întârziere.

b) Impozit pe profit pentru perioada verificată 01.06.2011-31.12.2014: 386.676 RON; 99.037 RON dobânzi/majorări de întârziere; 59.252 RON penalități de întârziere.

Reclamanta a contestat doar sumele provenite din relațiile comerciale cu S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L..

Referitor la aceste relații comerciale, pârâta a susținut că în cursul lunilor august și septembrie 2013, reclamanta a efectuat tranzacții comerciale cu S.C. B. S.R.L. constând în cumpărări de zahăr exercitându-și dreptul de deducere asupra sumei de 364.580 RON, iar S.C. B. S.R.L. a declarat pentru anul 2013 achiziții de mărfuri în procent de 99,8% de la S.C. D. S.R.L.. De asemenea, organele fiscale au arătat că din aplicația C-linx a rezultat că S.C. D. S.R.L. nu a recunoscut tranzacțiile declarate de B. S.R.L., astfel încât a apreciat pârâta că pentru achizițiile înregistrate de reclamantă de la S.C. B. S.R.L. (zahăr) pe relația acesteia cu S.C. D. S.R.L. nu se confirmă proveniența mărfurilor, respectiv că acestea sunt în fapt de la S.C. B. S.R.L. și, pe cale de consecință, nu sunt justificate din punct de vedere al autenticității documentelor de aprovizionare. S-a mai arătat că la formularea acestor concluzii au fost utilizate informațiile furnizate de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Alexandria, conform adresei înregistrate la AJFP Argeș sub nr. x/09.03.2015. Pentru tranzacțiile încheiate cu S.C. B. S.R.L. s-a reținut că reclamanta a dedus fără drept TVA în sumă de 364.580 RON.

Pârâta a susținut că în perioada noiembrie 2012 - iunie 2013, reclamanta a efectuat tranzacții comerciale cu S.C. C. S.R.L. constând în vânzări/cumpărări de zahăr pentru suma de 804.400 RON, cu TVA în sumă de 192.883 RON rezultând din facturile enumerate în anexa nr. 3 la raportul de inspecție. Pentru aceste facturi s-a apreciat că reclamanta nu deține toate documentele care însoțesc transportul și nu pot fi luate în considerare ca documente justificative privitoare la realitatea acestor tranzacții. Astfel, cu titlu de exemplu, s-au menționat facturile nr: x, care nu au anexate aviz și CMR, pentru factura fn/27.02.2015 lipsește CMR, iar pentru restul facturilor enumerate există neconcordanțe între aviz și CMR. De asemenea, s-a menționat că la efectuarea acestei analize au fost utilizate informațiile furnizate de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Alexandria, conform adresei înregistrate la AJFP Argeș sub nr. x/09.03.2015. Pentru tranzacțiile încheiate cu C. S.R.L. s-a reținut că reclamanta a dedus fără drept TVA în sumă de 192.883 RON.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea reținând că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, valoarea tranzacțiilor cu S.C. B. S.R.L. este de 1.883.655,48 RON, iar valoarea tranzacțiilor cu S.C. C. S.R.L. este de 6.789.359,60 RON, potrivit fișelor de cont anexate. De asemenea, expertul a concluzionat că: din analiza documentelor contabile a rezultat că facturile menționate au fost înregistrate în contabilitate, pentru mărfurile aprovizionate cu facturile respective au fost întocmite note de intrare recepție ce reprezintă documentul de recepție a bunurilor aprovizionate și document justificativ de înregistrare în contabilitate, din situațiile anexate rezultă că mărfurile aprovizionate au fost valorificate, respectiv au fost revândute către E. S.R.L. F. S.A., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L., Achiziție și Dezvoltare S.R.L., M. S.R.L., N. S.R.L. O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.R.L., R. S.R.L. S. S.R.L., au fost achitate prin cont curent și nu mai există nici sumă de achitat, nici de încasat de la societățile menționate.

Instanța de fond a apreciat că reclamantei i se reproșează atitudinea fiscală necorespunzătoare a partenerilor comerciali din amonte, respectiv faptul că S.C. D. S.R.L. nu ar fi recunoscut tranzacțiile declarate de B. S.R.L. (vânzătoarea reclamantei) și că C. S.R.L. nu ar fi întocmit în mod corespunzător documentele de transport ce au însoțit marfa vândută reclamantei.

Curtea a reținut în soluționarea cauzei jurisprudența CJUE - Hotărârea Curții (Camera a treia) din 21 iunie 2012 în cauzele conexate C-80/11 și C-142/11, potrivit căreia articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a), articolul 220 punctul 1 și articolul 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații.

De asemenea, articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a) și articolul 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat.

În susținerea constatărilor instanței au fost reținute și concluziile Hotărârii Curții (camera a treia) din 6 decembrie 2012, în cauza C-285/11, prin care se statuează că articolele 2, 9, 14, 62, 63, 167, 168 și 178 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității de a refuza unei persoane impozabile, în împrejurări precum cele în cauză în litigiul principal, dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă unei livrări de bunuri pentru motivul că, ținând seama de fraude sau de nereguli săvârșite anterior sau ulterior acestei livrări, se consideră că livrarea ulterioară nu a fost efectiv realizată, fără să se fi stabilit, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul de livrări, fapt ce revine instanței de trimitere să îl verifice.

Instanța de fond a constatat că, deși în fața organelor fiscale reclamanta nu a putut prezenta toate documentele contabile ce priveau relațiile comerciale cu B. S.R.L., care au fost ridicate de IGPR la 30.09.2013, în cursul soluționării dosarului au fost puse la dispoziția expertului judiciar copii conforme cu originalul, concluziile expertului cu privire la valabilitatea și realitatea tranzacțiilor bazându-se pe analiza acestora.

Față de aspectele reținute în raportul de expertiză și având în vedere practica CJUE, instanța de fond a apreciat că nu i se poate reproșa reclamantei atitudinea fiscală necorespunzătoare a partenerilor comerciali din amonte, în condițiile în care facturile menționate au fost înregistrate în contabilitatea petentei, pentru mărfurile aprovizionate cu facturile respective au fost întocmite note de intrare recepție ce reprezintă documentul de recepție a bunurilor aprovizionate și document justificativ de înregistrare în contabilitate, din situațiile anexate raportului de expertiză rezultă că mărfurile aprovizionate au fost valorificate, respectiv au fost revândute către alte societăți. De asemenea, din analiza facturilor enumerate în cele două situații anexate raportului de expertiză, expertul judiciar a constatat că acestea cuprind elementele prevăzute de art. 155 Codul fiscal, astfel că reprezintă documente justificative. A reținut instanța că este dovedită realitatea tranzacțiilor efectuate de reclamantă, precum și proveniența legală a produselor și scopul economic al acestor tranzacții, reclamanta având dreptul de deducere a TVA înscris în facturile menționate, respectându-se prevederile art. 145 și art. 146 Codul fiscal.

Primul motiv de recurs invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată întemeiat acest motiv de casare, întrucât prima instanță nu a analizat toate motivele de fapt și de drept invocate prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond, limitându-se la preluarea concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în dosarul Tribunalului Argeș în care s-a pronunțat sentința ulterior casată pentru că a fost pronunțată de o instanță necompetentă și la invocarea unor hotărâri pronunțate de CJUE, pe care le-a apreciat incidente în speță.

Soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată s-a întemeiat pe validarea concluziilor raportului de expertiză contabilă, ca urmare a aprecierii instanței că nu există motive temeinice pentru refacerea probelor administrate de o instanță necompetentă, fără să motiveze de ce se impun a fi reținute aceste concluzii, prin raportare la situația de fapt și la normele legale aplicabile în materie, invocate în actele administrative contestate.

Înalta Curte apreciază că încuviințarea probei cu expertiza contabilă nu justifică lipsa unei analize efective din partea instanței a situației de fapt, prin raportare la cadrul legal aplicabil și la argumentele prezentate de părți. Nu este suficientă achiesarea instanței la concluziile raportului de expertiză, fără a prezenta propriul raționament juridic care a stat la baza soluției pronunțate, chiar și în situația în care este de acord cu respectivele concluzii.

Cu privire la expertiza contabilă efectuată în cauză, Înalta Curte reține că în dosarul Tribunalului Argeș, DGRFP Ploiești - AJFP Argeș a depus pentru termenul de judecată din 10.04.2017 obiecțiuni la raport, astfel cum au fost formulate prin adresa nr. x/30.03.2017. Acestea au fost formulate ca urmare a punctului de vedere la raport întocmit de AJFP Argeș - Inspecția Fiscală 5 persoane juridice și, cu toate că în cuprinsul lor erau menționate punctual critici cu privire la concluziile expertului contabil, instanța a considerat că nu se impune admiterea acestora întrucât expertul a răspuns obiectivelor stabilite de instanță.

În cadrul recursului formulat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Argeș organul fiscal a criticat respingerea obiecțiunilor la raport, dar această critică nu a fost în concret analizată ulterior casării sentinței cu reținere spre competentă soluționare, instanța de fond limitându-se la a afirma, cu titlu generic, că nu există motive temeinice pentru refacerea probelor administrate de tribunal. Această critică a fost reluată și în prezenta cerere de recurs, recurenta susținând că a depus la dosar întâmpinare și obiecțiuni la raportul de expertiză, care nu au fost luate în considerare de instanță și nu au fost combătute.

Înalta Curte apreciază că, prin prisma motivelor invocate în cadrul obiecțiunilor la raportul de expertiză, era necesară exprimarea unui punct de vedere de către expert, fiind necesară lămurirea aspectelor cu privire la care organul fiscal a considerat că nu pot fi reținute concluziile expertizei contabile, prezentând punctual argumentele pe care își întemeiază această susținere.

Instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea soluției recurate concluziile raportului de expertiză, pe care le-a redat în considerentele sentinței, fără să analizeze situația de fapt prin raportare la temeiurile juridice avute în vedere la emiterea actelor administrative contestate.

Este adevărat că instanța a invocat hotărâri ale CJUE pe care le-a apreciat aplicabile în cauză, dar motivarea sentinței constând în redarea concluziilor raportului de expertiză contabilă și a dispozitivului hotărârilor CJUE pe care și-a întemeiat soluția nu poate fi considerată o motivare corespunzătoare, ce răspunde exigențelor instituite de art. 425 C. proc. civ., din moment ce instanța nu a procedat la o examinare efectivă a argumentelor de fapt și de drept invocate de organul fiscal în susținerea legalității și temeiniciei actelor administrative emise.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

Prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de pârât prin întâmpinarea depusă la dosar, care necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar. În aceste condiții, pârâtei i s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în speță, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil. De asemenea, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Prin urmare, este întemeiat primul motiv de casare invocat de recurentă, condiții în care nu se mai impune analizarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi analizate cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței civile nr. 28/F - CONT din 13 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 2 decembrie 2020.