ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6393/2020

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 9095/07.09.2017, cu consecința obligării pârâtului la admiterea cererii de plată, și plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1718 din 5 aprilie 2018, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că în mod greșit a reținut instanța, prin interpretarea per a contrario, că prevederile legale care reglementează activitatea FGA nu prevăd posibilitatea sau obligația plății penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată rezultate din creanțele de asigurare avute față de Societatea de asigurări B. S.A., în faliment. O astfel de interpretare nu se sprijină nici pe argumente referitoare la textul de lege și nici pe argumente ce țin de întrebuințarea unui raționament logico-juridic coerent. Astfel, o atare interpretare ar permite FGA să transfere obligațiile rezultate din propria culpă către societatea de asigurare falimentară, dar ar interzice preluarea acestora în sensul invers, de către FGA de la societatea de asigurare falimentară. Or, o astfel de concluzie vine în contradicție directă cu regimul juridic ale fiecăreia dintre cele două entități, cu rolurile lor și cu logica de funcționare. Faptul că penalitățile de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare, ci în Ordinul CSA 14/2011, nu înseamnă că Fondul nu este obligat la plata acestora, atâta timp cât contractul de asigurare pe care se întemeiază răspunderea asigurătorului în faliment și implicit a obligației de despăgubire a Fondului, este un contract de asigurare de tip RCA, cu caracter obligatoriu, reglementat prin norme imperativ-onerative. În mod greșit instanța de fond a interpretat sintagma "creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie contractele de asigurare au un conținut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie. Astfel, obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanță de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor. În al treilea rând, faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment nu îl îndreptățește pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată. A susține că doar calitatea de parte în procesul cu asigurătorul a cărui faliment a declanșat răspunderea Fondului este de natură a atrage obligația acestuia de a acoperi și cheltuielile de judecată generate de raportul obligațional în baza căruia îl revine obligația de despăgubire, constituie o interpretare excesiv de restrictivă, contrară logicii de funcționare a raporturilor obligaționale. În opinia recurentei, faptul că FGA nu are calitatea de asigurător și că funcționează în temeiul Normei 16/2015 și al Legii 213/2015 și nu cel referitor la legislația aplicabilă societăților de asigurare nu pot, sub nicio formă, echivala cu exonerarea acestuia de la obligația de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. De asemenea, se mai reține că greșită concluzia instanței de fond potrivit căreia dobânzile legale și cheltuielile de judecată solicitate nu au legătură cu raportul de asigurare. Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare, acestea toate urmând a avea același regim juridic și a produce aceleași efecte juridice. Orice separare a acestora și încercare de plasare sub regimuri juridice diferite, este nefirească din perspectiva logicii raporturilor obligaționale și lipsită de temei juridic. Invocarea prevederilor art. 2214 C. civ. ca temei al soluției pronunțate este una greșită, având în vedere reglementările speciale existente în materie și aflate în dezbatere în contextul raportului de general-special dintre C. civ. și legislația specială și regula fundamentală de interpretare specialis derogat generalis. Obligația FGA de plată nu se limitează strict la creanțele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă venind în contradicție cu rațiunea instituirii schemei de garantare, funcțiile pe care trebuie să le realizeze aceasta și principiile sale de funcționare. Asigurătorii au la rândul lor nevoie de protecția unei instituții creată tocmai cu acest scop, având în vedere că aceștia operează cu riscuri, gestionează hazarduri, într-un mecanism foarte amplu și complex, care cuprinde societățile de asigurare, ASF, BAAR, FGA, toate aceste entități fiind create de legiuitor pentru a institui și menține un echilibru în mecanismul economiei de piață, vital bunei funcționări a acesteia În contextul acesta interpretarea dată de FGA privitor la obligația de acoperire și a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată are ca efect direct deturnarea mecanismului schemei de asigurare de la scopul instituirii sale și privarea creditorilor de asigurare de protecție față de consecințele insolvenței asigurătorilor, care, în definitiv, este chiar funcția fundamentală a FGA. Recurenta mai invocă Decizia nr. 34 din 16.11.2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015). În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 9095/07.09.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost respinsă cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă A. S.A., pentru suma de 4.573,72 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. La data de 20.09.2014 a avut loc un accident rutier din culpa exclusivă a conducătorului autovehiculului înmatriculat cu nr. x, prin care a fost avariat autovehiculul înmatriculat cu nr. x, asigurat CASCO la A. S.A.. Întrucât autovehiculul al cărui conducător auto se face vinovat de producerea evenimentului rutier era asigurat RCA la B. S.A. cu polița nr. x, iar societatea a despăgubit integral asiguratul CASCO prejudiciat, a introdus acțiune împotriva B. S.A., în temeiul art. 2210 C. civ., pentru recuperarea prejudiciului, constituindu-se în sensul acesta dosarul nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București. Având în vedere deschiderea procedurii falimentului societății pârâte, în data de 23.02.2016 dosarul nr. x/2015 a fost suspendat în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Potrivit art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, care ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Astfel, nu poate fi reținută nici incidența în cauză a Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât, aceasta stabilește, astfel cum a susținut și recurenta, că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite." Or, în speța de față, dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a stabili dacă obligația de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligația legală principală a Fondului include și cheltuielile de judecată, în condițiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligației conținute în cererea accesorie, cu privire la care, deși în cursul soluționării litigiului calea procesuală a stabilirii obligației de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligația respectivă devine o creanță de sine-stătătoare și poate fi executată ca atare. Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, în cauza de față, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului A. S.A. De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt neîntemeiate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.