ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4641/2020

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.06.2017, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea deciziei nr. 6150/23.05.2017, cu consecința admiterii cererii de plată nr. x/28.06.2016 formulată de aceasta către Fondul de Garantare a Asiguraților ca urmare a declanșării procedurii falimentului Societății de B. S.A., cu cheltuieli de judecată. 1.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 4447 din 21 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. 1.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs A. S.A., fiind criticată sentința atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond că prevederile legale care reglementează activitatea FGA nu prevăd posibilitatea sau obligația plății penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată rezultate din creanțele de asigurare avute de recurentă față de societatea B. S.A., aflată în procedura falimentului. Recurenta apreciază că este greșită interpretarea instanței de fond potrivit căreia dobânzile și/sau cheltuielile la care poate fi obligat FGA au în vedere doar dobânzile și/sau cheltuielile generate de propria sa culpă și nu și cele stabilite în sarcina asiguratorului falit. Recurenta a arătat că instanța de fond în mod greșit a interpretat sintagma "creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i). din Legea nr. 503/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie contractele de asigurare au un conținut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie. Arată că obligația de a achita penalități de întârziere este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanță de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor. În al treilea rând, recurenta a arătat că faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment nu îl îndreptățește pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată. În al patrulea rând, recurenta a susținut că referitor la faptul că FGA nu are calitatea de asigurător și că funcționează în temeiul Normei 16/2015 și al Legii nr. 213/2015 și nu cel referitor la legislația aplicabilă societăților de asigurare nu poate echivala cu exonerarea acestuia de la plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere. În al cincilea rând, recurenta arată că faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment și faptul că Norma 16/2015 și Legea nr. 213/2015 nu prevăd expres obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate. În al șaselea rând, recurenta a precizat că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare, iar orice separare a acestora și încercare de plasare sub regimuri juridice diferite este nefirească și lipsită de temei juridic. În al șaptelea rând, recurenta arată că invocarea prevederilor art. 2214 C. civ. ca temei al soluției pronunțate este una greșită. În al optulea rând, recurenta a arătat că obligația FGA de plată nu se limitează strict la creanțele de asigurare, iar o astfel de interpretare restrictivă vine în contradicție cu rațiunea instituirii schemei de garantare, funcțiile pe care trebuie să le realizeze aceasta și principiile sale de funcționare 1.

Apărările intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la motivele de recurs comunicate, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Prin cererea introductivă, reclamanta A. S.A. a supus controlului judiciar Decizia nr. 6150/23.05.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea cererii de plată nr. x/28.06.2016 formulată de către reclamantă. Instanța de primă jurisdicție a respins cererea reclamantei. A reținut instanța de fond că, prin cererea de plată nr. x/05.12.2016, reclamanta a solicitat pârâtului plata sumei de 23.827,56 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii, al penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată aferente dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3. Prin Decizia nr. 6150/23.05.2017, supusă controlului judiciar, a fost respinsă cererea de plată, în principal, ca tardivă, și în subsidiar, ca neîntemeiată în privința penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. Astfel, în ceea ce priveșțe tardivitatea formulării cererii, instanța de fond a reținut că potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cererea de plată se poate depune la Fondul de Garantare a Asiguraților în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Față de aceste dispoziții, în contextul în care în privința B. S.A. hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a rămas definitivă la data de 28.04.2016, rezultă că la data de 05.12.2016 reclamanta era decăzută din dreptul de recuperare a creanței de asigurare din disponibilitățile pârâtului. În continuare, referitor la motivul subsidiar de respingere a cererii de plată, în privința penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, instanța de fond a reținut că, din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. În acest context, instanța de fond a reținut că Societatea de B. S.A. eventual datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și a culpei procesuale în demararea litigiului. Prin urmare, a concluzionat instanța de fond că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului. Pe cale de consecință, instanța de fond a constatat că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului Societatea de B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Înalta Curte reține că prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă nu au fost aduse critici cu privire la motivul principal pentru care a fost respinsă cererea de plată a reclamantei de către pârât și menținut de instanța de fond, respectiv cu privire la faptul că este tardivă cererea de plată. Criticile formulate de recurentă vizează respingerea despăgubirilor constând în penalități de întârziere și cheltuieli de judecată aferente dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3. Înalta Curte nu poate primi aceste critici formulate de recurenta-reclamantă având în vedere argumentele ce urmează. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevăd faptul că: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." De asemenea, dispozițiile art. 12 alin. (1) din același act normativ prevăd: "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului." Ca atare, Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, nefiind în sarcina fondului plata penalităților de întârziere pentru neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent. De asemenea, Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." Or, fiind lămurit prin decizia pronunțată de Înalta Curte sensul noțiunii de creditor de asigurare și creanță de asigurare, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a apreciat că penalitățile nu sunt creanțe de asigurare. Înalta Curte reține faptul că penalitățile reprezintă o sancțiune patrimonială, "pedeapsă civilă" aplicabilă pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației de către debitor. În cazul dedus judecății recurenta-reclamantă solicită penalități de întârziere și cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, în care intimatul-pârât nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat. În acest caz penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât intimatul-pârât să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile. Penalitățile nu se identifică cu daunele-interese compensatorii sau moratorii, fiind distincte de acestea prin finalitatea lor juridică, de sancțiune de drept procesual civil aplicată de instanța de executare debitorului pentru a-l constrânge să execute o obligație de a face sau a nu face ce implică un fapt personal, menită să înfrângă rezistența debitorului și care constă în obligarea acestuia la plata unei sume de bani în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, fie într-o sumă fixă, fie într-un anumit procent, atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Reglementarea penalităților în C. proc. civ. la materia executării silite limitează sfera aplicării acestora strict la această fază a procesului civil, ce debutează prin încuviințarea executării silite în baza titlului executoriu ce prevede executarea obligației de a face sau de a nu face. Utilizarea penalităților prevăzute de C. proc. civ. nu este posibilă în planul dreptului substanțial, în raporturile dintre creditor și debitor, anterior obținerii titlului executoriu și începerii executării silite. Constatând că nu sunt incidente cazuri de casare a sentinței atacate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.