ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4802/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 8984/31.08.2017, emisă de pârât, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată, nr. x/31.05.2016, formulate ca urmare a declanșării procedurii falimentului Societății de B. S.A.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1341 din 21 martie 2018, a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a reținut că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, excluzându-se astfel, prin interpretarea per a contrario, din categoria creanțelor de asigurări.

Or, faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată nu își au izvorul în contractul de asigurare, ci în dispozițiile din Norma ASF nr. 23/2014, nu înseamnă că Fondul nu este obligat la plata acestora, atâta timp cât contractul de asigurare pe care se întemeia răspunderea asigurătorului în faliment și implicit a obligației de despăgubire a Fondului, este un contract de asigurare de răspundere civilă auto, cu caracter obligatoriu, reglementat prin norme imperativ-onerative.

Prin urmare, judecătorul fondului a interpretat în mod greșit sintagma "creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie contractele de asigurare au un conținut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanță de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor. Faptul că Fondul are activitatea reglementată prin Legea 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015 nu înseamnă că acesta poate face abstracție de normele care reglementează raportul obligațional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment și pe cale de consecință a Fondului, invocând prevederile art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015.

Legea de organizare a Fondului de Garantare prevede în mod neechivoc obligația acestuia de a achita despăgubiri ținând seama atât de normele aplicabile în materie, cât și de condițiile generale de asigurare și cele specifice prevăzute fii contractele de asigurare.

Totodată, faptul că Fondul nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment nu îl îndreptățește pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată, iar împrejurarea că acestea nu are calitatea de asigurător și funcționează în temeiul Normei nr. 16/2015 și al Legii 213/2015 și nu în temeiul legislației aplicabile societăților de asigurare nu poate echivala cu exonerarea lui de la obligația de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

De altfel, din perspectiva rolului Fondului în structura și dinamica mecanismului gestionării riscurilor în asigurări nu este necesar ca acesta să aibă calitatea de asigurător, fiindu-i suficient rolul de schemă de garantare în sistemul de asigurări, la fel cum nu este necesar ca acestuia să i se aplice legislația specifică societăților de asigurare, pentru a-și îndeplini integral obligațiile legale.

De asemenea, faptul că Fondul nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment, iar Norma 16/2015 și Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate, invocând prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, pe de o parte, obligația de protejare a creditorilor de asigurări are în vedere o protejare in integrum, care include și obligația de plata a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere, iar, pe de altă parte, consecințele insolvenței sunt reprezentate atât de imposibilitatea recuperării creanței principale, cât și a penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată.

Potrivit recurentei, în mod greșit prima instanță a reținut faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu au legătura cu raportul de asigurare, întrucât, sub acest aspect, se impune a fi avută în vedere relația organică dintre sumele reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere, pe de o parte, respectiv creanța de asigurare, pe de altă parte.

Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare, acestea toate urmând a avea același regim juridic și a produce aceleași efecte juridice, orice separare a acestora și încercare de plasare sub regimuri juridice diferite, din perspectiva logicii raporturilor obligaționale, fiind lipsită de temei juridic.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea acțiunii și anularea în parte a deciziei contestate, cu consecința admiterii în integralitate a cererii de plată.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă pentru motivele și în limitele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 8984/31.08.2017, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 9.110,97 RON, reprezentând debit, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată aferente Dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3 București.

Prin Decizia nr. 8984/31.08.2017, pârâtul a admis cererea de plată pentru suma de 3069 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii, și a respins cererea de plată pentru suma de 6041,97 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, reținând că penalitățile în cuantum de 1276,75 RON, calculate de la data scadenței până la achitare astfel cum s-a solicitat, nu sunt datorate, nefiind creanțe de asigurări, motiv pentru care nici cheltuielile de judecată în sumă de 1696 RON nu sunt admisibile.

Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamantă, apreciind că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Criticile recurentei vizează excluderea, în mod eronat, a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată din categoria creanțelor de asigurări și interpretarea greșită a prevederilor legale în materie.

Din perspectiva includerii penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată în categoria creanțelor de asigurare, instanță de control judiciar reține că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări, creanțele Fondului de Garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanța de asigurare ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 acordă Fondului dreptul de a efectua plăți, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dă dreptul Fondului să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Se reține că, în cauză, anterior formulării cererii de despăgubire, recurenta-reclamantă a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București o acțiune în contradictoriu cu societatea B. S.A., prin care a solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor achitate în calitate de asigurător Casco, întrucât autovehiculul al cărui conducător auto s-a făcut vinovat de producerea unui eveniment rutier era asigurat cu poliță RCA la B. S.A., iar reclamanta a despăgubit integral asiguratul Casco prejudiciat.

Așa fiind, societatea recurentă a solicitat de la B. S.A. despăgubiri, reprezentând debit, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Ulterior, întrucât împotriva societății B. S.A. s-a deschis procedura falimentului, iar Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București a fost suspendat, reclamanta s-a îndreptat, în temeiul Legii nr. 213/2015, cu o cerere de despăgubiri către Fondul de Garantare a Asiguraților, care a achitat numai suma ce reprezintă despăgubiri, respectiv 3069 RON.

Prima instanță a apreciat, în acord cu poziția pârâtului, că din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul este ținut să efectueze plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii/facultative, iar nu plăți ale dobânzilor legale și cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit și determinat de atitudinea culpabilă a acestuia.

Contrar celor reținute, instanța de control judiciar constată că referirea la creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare nu poate conduce la interpretarea per a contrario în sensul în care aceasta ar exclude penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, având în vedere că textele sus-menționate nu fac nicio distincție în privința sumelor cuvenite creditorilor.

Creditorului de asigurare i se cuvin prima/indemnizația și toate celelalte cheltuieli ce derivă din contractul de asigurare, în situația în care asigurătorul nu achită la timp aceste sume.

Recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, a achitat sumele datorate, însă asigurătorul B. S.A. nu a înțeles să le plătească în termenul legal, toate demersurile judiciare efectuându-se ca urmare a existenței contractului de asigurare.

Astfel, sumele privind penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată trebuie privite ca reprezentând creanță principală, alături de contravaloarea reparației autovehiculului, având în vedere că art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la plățile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalitățile și cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care derogă de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2004, acest text de lege permite Fondului să înregistreze cererile de admitere a creanțelor în tot cursul procedurii de faliment, fără să limiteze natura acestora.

De asemenea, se reține și art. 18 alin. (3) din lege, conform căruia în condițiile alin. (1) și (2) Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, fără să se limiteze aceste sume la c/valoarea reparațiilor autovehiculului, de exemplu.

Totodată, nu este relevant dacă Fondul nu a fost parte în procesul deschis între creditorul de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment, întrucât obligația Fondului izvorăște din lege, scopul înființării fiind pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la prevederile art. 2214 din C. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu conduc la o altă concluzie, ca urmare a existenței unor acte normative speciale aplicabile cu ocazia stabilirii despăgubirilor datorate de un asigurător intrat în procedura falimentului.

În concluzie, prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente, prin urmare se apreciază că în noțiunea de despăgubire intră și penalitățile de întârziere, dar și cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să fie achitate cu titlu de despăgubiri cele ocazionate de deschiderea procesului pe rolul

Judecătoriei Sector 3 București, în Dosarul nr. x/2015, însă cauza a fost suspendată ca urmare a intrării asigurătorului în faliment, iar ulterior, potrivit sentinței civile nr. 9949 din 18 septembrie 2018, procesul a încetat, în baza art. 75 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 85/2014.

Așa fiind, se constată că nu există o hotărâre definitivă cu privire la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată, așa încât cererea este neîntemeiată sub acest aspect.

Referitor la penalitățile de întârziere se reține că acestea se datorează pentru neplata la termen a datoriei, debitorul fiind pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, conform art. 1522 din C. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va admite în parte acțiunea, cu consecința anulării în parte a deciziei atacate și obligării pârâtului să recunoască reclamantei dreptul la despăgubiri și pentru suma l276,75 RON,

Totodată, a menținut celelalte disopzițiile ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 1341 din 21 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând, admite în parte acțiunea, în sensul că obligă pârâtul la emiterea unei decizii prin care să recunoască reclamantei dreptul la despăgubiri și pentru suma de 1276,75 RON.

Menține în rest disopzițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2020.