ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4121/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 8876/31.08.2017 emise de acesta, cu consecința admiterii cererii de plată nr. x/31.05.2016 formulate către Fondul de Garantare a Asiguraților, ca urmare a declanșării procedurii falimentului societății de B. S.A.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 837 din 27 februarie 2018, a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță, în mod greșit a reținut, prin interpretarea per a contrario, excluderea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată din categoria creanțelor de asigurări.

Potrivit recurentei, prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu fac distincție între natura sumelor cuvenite creditorilor, astfel că singura concluzie pertinentă este aceea potrivit căreia legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, inclusiv cele referitoare la penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede expres posibilitatea Fondului de a recupera ulterior, înscriindu-se la masa credală, orice sume achitate, inclusiv dobânzi și cheltuieli, ca urmare a creditorilor de asigurare, formulate în condițiile legii.

Or, prima instanță a interpretat greșit acest text de lege, reținând că dobânzile și/sau cheltuielile la care poate fi obligat Fondul au în vedere doar pe acelea generate de propria culpă, nu și cele stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Astfel, o atare interpretare ar permite intimatului-pârât să transfere obligațiile rezultate din propria culpă către societatea de asigurare falimentară, dar ar interzice preluarea acestora în sensul invers, de către Fond de la societatea de asigurare falimentară.

În continuare, recurenta a arătat că, în mod greșit, prima instanță a interpretat sintagma "creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare", prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, contractele de asigurare au un conținut reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanță de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Or, faptul că intimatul-pârât are activitatea reglementată prin Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015 nu înseamnă că acesta poate face abstracție de normele care reglementează raportul obligațional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment și, ulterior, a Fondului.

Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede în mod neechivoc obligația intimatului-pârât de a achita despăgubiri, ținând seama atât de normele aplicabile în materie, cât și de condițiile generale de asigurare și cele specifice prevăzute în contractele de asigurare.

Faptul că Fondul nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment și că Norma nr. 16/2015 și Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate.

Obligația de protejare a creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurator prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 are în vedere o protejare in integrum, deoarece consecințele insolvenței sunt reprezentate de imposibilitatea recuperării creanței.

În plus, recurenta-reclamantă apreciază că trebuie avută în vedere relația organică între creanța de asigurare și sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, așadar acestea din urmă au legătură cu raportul de asigurare, își au izvorul în același raport obligațional cu creanță de asigurare.

În fine, consideră că în mod greșit prima instanță a invocat prevederile art. 2214 din C. civ., ca temei al soluției pronunțate, întrucât reglementările speciale existente în materie reprezintă norme derogatorii de la legea generală.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă pentru motivele și în limitele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei 8876/31.08.2017, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 10084,16 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii, suma de 2097,51 RON, reprezentând penalități de întârziere și suma de 1614,12 RON reprezentând taxa de timbru al achitată în Dosarul civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3.

Prin Decizia nr. 8876/31.08.2017, pârâtul a admis cererea de plată pentru suma de 10084,16 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii, și a respins cererea de plată pentru suma de 2097,51 RON, reprezentând penalități de întârziere și suma de 1614,12 RON reprezentând taxa de timbru al achitată în dosarul civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3.

Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamantă, apreciind că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Criticile recurentei vizează excluderea, în mod eronat, a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată din categoria creanțelor de asigurări și interpretarea greșită a prevederilor art. 2214 C. civ. și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Din perspectiva includerii penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată în categoria creanțelor de asigurare, instanță de control judiciar reține că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări, creanțele Fondului de Garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanța de asigurare ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 acordă Fondului dreptul de a efectua plăți, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dă dreptul Fondului să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Se reține că, în cauză, anterior formulării cererii de despăgubire, recurenta-reclamantă a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București o acțiune în contradictoriu cu societatea B. S.A., prin care a solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor achitate în calitate de asigurător CASCO, întrucât autovehiculul al cărui conducător auto s-a făcut vinovat de producerea unui eveniment rutier era asigurat cu poliță RCA la B. S.A., iar reclamanta a despăgubit integral Asiguratul CASCO prejudiciat.

Așa fiind, societatea recurentă a solicitat de la B. S.A. suma de 10084,16 RON, reprezentând despăgubirii, suma de 2097,51 RON, reprezentând penalități de întârziere, și suma de 1614,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Ulterior, întrucât împotriva societății B. S.A. s-a deschis procedura falimentului, iar Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București a fost suspendat, reclamanta s-a îndreptat, în temeiul Legii nr. 213/2015, cu o cerere de despăgubiri către Fondul de Garantare a Asiguraților, care a achitat numai suma ce reprezintă despăgubiri, respectiv 10084,16 RON.

Prima instanță a apreciat, în acord cu poziția pârâtului, că din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul este ținut să efectueze plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii/facultative, iar nu plăți ale dobânzilor legale și cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit și determinat de atitudinea culpabilă a acestuia.

Contrar celor reținute, instanța de control judiciar constată că referirea la creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare nu poate conduce la interpretarea per a contrario în sensul în care aceasta ar exclude penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, având în vedere că textele sus-menționate nu fac nicio distincție în privința sumelor cuvenite creditorilor.

Creditorului de asigurare i se cuvin prima/indemnizația și toate celelalte cheltuieli ce derivă din contractul de asigurare, în situația în care asigurătorul nu achită la timp aceste sume.

Recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, a achitat sumele datorate, însă asigurătorul B. S.A. nu a înțeles să le plătească în termenul legal, toate demersurile judiciare efectuându-se ca urmare a existenței contractului de asigurare.

Astfel, sumele privind penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată trebuie privite ca reprezentând creanță principală, alături de contravaloarea reparației autovehiculului, având în vedere că art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la plățile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalitățile și cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește incidența art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, se reține că în mod greșit prima instanță a apreciat că textul are în vedere dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei culpe, iar nu la dobânzi/cheltuieli de judecată în sarcina asigurătorului falit.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 derogă de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2004, permițând Fondului să înregistreze cererile de admitere a creanțelor în tot cursul procedurii de faliment, fără să limiteze natura acestora.

Din cuprinsul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu rezultă că aceste sume se referă la propriile cheltuieli, avându-se în vedere că întreg capitolul III al legii, intitulat "Procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului" - are în vedere efectuarea tuturor plăților reprezentând indemnizații sau despăgubiri, iar sumele provin din surse proprii.

De asemenea, se reține și art. 18 alin. (3) din lege, conform căruia în condițiile alin. (1) și (2) Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, fără să se limiteze aceste sume la c/valoarea reparațiilor autovehiculului, de exemplu.

Totodată, nu este relevant dacă Fondul nu a fost parte în procesul deschis între creditorul de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment, întrucât obligația Fondului izvorăște din lege, scopul înființării fiind pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la prevederile art. 2214 din C. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu conduc la o altă concluzie, ca urmare a existenței unor acte normative speciale aplicabile cu ocazia stabilirii despăgubirilor datorate de un asigurător intrat în procedura falimentului.

În concluzie, prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente, prin urmare se apreciază că în noțiunea de despăgubire intră și penalitățile de întârziere, dar și cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să fie achitate cu titlu de despăgubiri cele ocazionate de deschiderea procesului pe rolul Judecătoriei Sector 3 București, în Dosarul nr. x/2015, însă cauza a fost suspendată ca urmare a intrării asigurătorului în faliment.

Așa fiind, se constată că nu există o hotărâre definitivă cu privire la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată, așa încât cererea este neîntemeiată sub acest aspect.

Referitor la penalitățile de întârziere, se reține că acestea se datorează pentru neplata la termen a datoriei, debitorul fiind pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, conform art. 1522 din C. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată va admite în parte acțiunea, cu consecința anulării în parte a deciziei atacate și obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2097,51 RON, cu titlu de penalități de întârziere.

Totodată, a respins în rest acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 837 din 27 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, admite în parte acțiunea.

Anulează în parte Decizia FGA nr. 8876/31.08.2017 și obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2097,51 RON, cu titlu de penalități de întârziere.

Respinge în rest acțiunea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 septembrie 2020.