ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2620/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 4.07.2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 6520/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, formulată de reclamantă către Fondul de Garantare a Asiguraților ca urmare a declanșării procedurii falimentului Societății de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2084 din data de 03.05.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2084 din data de 03.05.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului. Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze în limita plafonului de garantare plăți ale indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii sau facultative, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, iar potrivit dispozițiilor art. 2214 C. civ. despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Or, faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată nu își au izvorul în contractul de asigurare, ci în dispozițiile din Norma ASF nr. 23/2014, nu înseamnă că Fondul nu este obligat la plata acestora, atâta timp cât contractul de asigurare pe care se întemeia răspunderea asigurătorului în faliment și implicit a obligației de despăgubire a Fondului, este un contract de asigurare de răspundere civilă auto, cu caracter obligatoriu, reglementat prin norme imperativ-onerative.

În mod greșit instanța de fond a interpretat sintagma "creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie contractele de asigurare au un conținut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanță de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Faptul că FGA are activitatea reglementată prin Legea 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015 nu înseamnă că acesta poate face abstracție de normele care reglementează raportul obligațional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment și pe cale de consecință a FGA.

De altfel, art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 prevede că "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul fața de care s-a stabilit starea de insolvență".

Astfel, legea de organizare a FGA prevede în mod neechivoc obligația acestuia de a achita despăgubiri ținând seama atât de normele aplicabile în materie, cat și de condițiile generale de asigurare și cele specifice prevăzute în contractele de asigurare.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 06 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, precum și a apărărilor expuse în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 6520/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, formulată de reclamantă către Fondul de Garantare a Asiguraților ca urmare a declanșării procedurii falimentului Societății de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prima instanță a respins, ca neîntemeiată cererea dedusă judecății reținând că din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale dobânzilor legale și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, s-a reținut că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind diferită.

Pe cale de consecință, prima instanță a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului Societatea de B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivului de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că întreaga critică a recurentei-reclamante se bazează pe o interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și a Normei nr. 16/2015 de aplicare, apreciind în mod greșit că Fondul este continuator/succesor în drepturi și obligații al asigurătorului în faliment.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei nr. 16/2015, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare, scopul Fondului fiind de a proteja interesele creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, permițând acestora să obțină despăgubiri/indemnizații, rezultate din contractele de asigurări facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii cu asigurătorul în faliment, în cazul falimentului unui asigurător, însă numai în condițiile și limitele impuse de legea de înființare a Fondului.

Dispozițiile legale arată că Fondul nu are obligația de a acoperi toate tipurile de creanțe, ci doar creanțele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispozițiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, noțiunea de creanță de asigurări este definită ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Prin urmare, legiuitorul a definit în mod expres noțiunea creanței de asigurări, un element esențial al calificării unei pretenții ca fiind creanța de asigurări fiind izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică încadrând în această categorie doar "despăgubirile/indemnizațiile" și "primele", nu și alte categorii de creanțe stabilite în sarcina asigurătorului în faliment, pentru care creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolventei și a formula cerere de înscriere la masa credală.

În acest context, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, deoarece această obligație nu reprezintă o creanță de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și vor fi respinse.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței nr. 2084 din 03 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.