ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5820/2020

Ședința publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 03 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei nr. 4273/15.02.2017, admiterea cererii de plată nr. x/05.11.2015 și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 12.249,20 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2736 din 29 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 2736 din 29 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut că procedura instituită de legislația insolvenței și falimentului este diferită de cea a formulării cererilor de despăgubire către FGA și, fiind legislații speciale, fiecare își păstrează cu strictețe regimul.

Pe de altă parte, chiar și în procedura falimentului, creanțele societății recurente sunt distinct evidențiate, iar calitatea de creditor al fiecărora dintre acestea este expres menționată.

În concluzie, calitatea de unic creditor în procedura insolvenței, nu o poate atrage și pe aceea de unic creditor în raporturile sale cu intimatul-pârât.

Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că distincția creditor - creanță de asigurare nu este de natură a considera societatea reclamantă un singur creditor de asigurare, hotărârea atacată fiind pronunțată astfel, cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 și ale art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004.

De asemenea, reclamanta a apreciat că prima instanță a interpretat în mod eronat efectele produse de instituția subrogației, prevăzute de art. 2210 C. civ., întrucât, în cazul subrogației legale a asigurătorului, nu devine aplicabil un regim juridic derogatoriu de la efectele subrogației din dreptul comun. Totodată, a considerat că, subrogația legală este o modalitate de transmitere a creanțelor și nu de transformare a acestora, iar natura juridică a subrogației legale nu permite contopirea creanțelor rezultate din subrogația în patrimoniul solvensului.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că, interpretarea dată de către intimatul-pârât dispozițiilor legii este nejustificat de restrictivă și inconsecventă.

Astfel, atâta vreme cât pârâtul a plecat de la ipoteza recunoașterii calității sale de persoană îndreptățită la protecție ca urmarea a insolvenței B., inclusiv pentru sumele plătite persoanelor prejudiciate prin fapte ilicite, nu poate exista nicio rațiune pentru ca tratamentul să fie distinct față de cel acordat persoanelor prejudiciate direct, în măsura în care aceștia s-au adresat Fondului.

Din aceeași perspectivă, nu există rațiune pentru ca doar unele dintre contractele de asigurare, respectiv cele care au generat creanțele admise la plată până la atingerea plafonului de 450.000 RON, să beneficieze de protecția FGA și toate argumentele legate de scopul legii, or de natura acțiunii în regres, vin să contrazică însăși raționamentul inițial.

Nu în ultimul rând, reclamanta a apreciat că, modalitatea în care înțelege intimatul-pârât să interpreteze prevederile Legii nr. 213/2015 contravine însăși rațiunii de a exista a instituției și contrazice principiile fundamentale de funcționare a acesteia.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 24 octombrie 2017, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă se subsumează, în esență, criticilor vizând greșita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

În acest sens, referitor la modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate și conduc la reformarea parțială a soluției instanței de fond.

Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 12.249,20 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 4273/15.02.2017, emisă de pârât și va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei, ce a făcut obiectul deciziei anulate, respingând, în rest, pretențiile reclamantei.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în calea de atac a recursului, conform ordinului de plată nr. x/17.10.2017 aflat la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2736 din 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează decizia nr. 4273/15.02.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și dispune obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei, ce a făcut obiectul deciziei anulate.

Respinge în rest pretențiile reclamantei.

Obligă intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2020.