ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3320/2020

Ședința publică din data de 09 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 4690 din 4 decembrie 2017, Curtea de Apel București a respins cerea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. (fostă A. SA) a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă susține că prima instanță, în mod greșit a reținut, prin interpretarea per a contrario, excluderea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată din categoria creanțelor de asigurări.

Recurenta-reclamantă arată că disp. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu fac distincție între natura sumelor cuvenite creditorilor, astfel că singura concluzie pertinentă este aceea potrivit căreia legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, inclusiv cele referitoare la penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Se mai invocă disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 care prevăd expres posibilitatea Fondului de a recupera ulterior, înscriindu-se la masa credală, orice sume achitate, inclusiv dobânzi și cheltuieli, ca urmare a creditorilor de asigurare, formulate în condițiile legii.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a dat o interpretare greșită textului sus-menționat, potrivit căruia, dobânzile și/sau cheltuielile la care poate fi obligat Fondul le au în vedere doar pe acelea generate de propria culpă și nu cele stabilite în sarcina asiguratorului falit.

O atare interpretare ar permite intimatului-pârât să transfere obligațiile rezultate din propria culpă către societatea de asigurare falimentară, dar ar interzice preluarea acestora în sensul invers, de către Fond de la societatea de asigurare falimentară.

Penalitățile de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare, ci în Ordinul nr. 14/2011, dar aceasta nu înseamnă că Fondul nu este obligat la plata acestora, atâta timp cât contractul de asigurare pe care se întemeia răspunderea asigurătorului în faliment și implicit a obligației de despăgubire a Fondului, este un contract de asigurare de tip RCA, cu caracter obligatoriu reglementat prin norme imperative.

În mod greșit, instanța de fond a interpretat sintagma "creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare", prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, contractele de asigurare au un conținut reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanță de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Faptul că intimatul-pârât are activitatea reglementată prin Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015, nu înseamnă că acesta poate face abstracție de normele care reglementează raportul obligațional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment și, ulterior, a Fondului.

Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede în mod neechivoc obligația intimatului-pârât de a achita despăgubiri, ținând seama, atât de normele aplicabile în materie, cât și de condițiile generale de asigurare și cele specifice prevăzute în contractele de asigurare.

Faptul că intimatul-pârât nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment, nu îl îndreptățește pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată.

A susține că doar calitatea de parte în procesul cu asiguratorul al cărui faliment a declanșat răspunderea Fondului este de natură a atrage obligația acestuia de a acoperi și cheltuielile de judecată generale în raportul obligațional în baza căruia îi revine obligația de despăgubire, constituie o interpretare excesiv de restrictivă a normei legale.

De asemenea, chiar dacă Fondul nu are calitatea de asigurător și funcționează în temeiul Legii nr. 213/2015 și Normei 16/2015, iar nu în baza legislației aplicabile societăților de asigurare nu poate echivala cu exonerarea acestuia de la obligația de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuielile de judecată.

Nu are relevanță nici împrejurarea conform căreia Fondul nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrată în faliment, iar normele legale incidente nu prevăd expresis verbis obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare, nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate.

Obligația de protejare a creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurator prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 are în vedere o protejare in integrum, deoarece consecințele insolvenței sunt reprezentate de imposibilitatea recuperării creanței.

În plus, susține recurenta-reclamantă, există o relație organică între creanța de asigurare și sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, așadar acestea din urmă au legătură cu raportul de asigurare, își au izvorul în același raport obligațional cu creanță de asigurare.

Este greșită invocarea de către prima instanță a disp. art. 2214 C. civ., ca temei al soluției pronunțate, deoarece reglementările speciale existente în materie reprezintă norme derogatorii de la legea generală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Totodată, urmează a se analiza dacă instanța de fond a interpretat și aplicat corect și disp. art. 2214 C. civ. și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit disp. art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări, creanțele Fondului de Garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanța de asigurare ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

De asemenea, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 acordă Fondului dreptul de a efectua plăți, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dă dreptul Fondului să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

În speță, anterior formulării cererii de despăgubire din prezenta cauză, recurenta-reclamantă a formulat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București o acțiune în contradictoriu cu S.C. B. S.A., prin care a solicitat obligarea acesteia din urmă la plata despăgubirilor achitate în calitate de asigurător CASCO, întrucât autovehiculul al cărui conducător auto s-a făcut vinovat de producerea unui eveniment rutier era asigurat cu poliță RCA la B. S.A., iar reclamanta a despăgubit integral Asiguratul CASCO prejudiciat.

Cu acea ocazie, societatea recurentă-reclamantă în cauza de față a solicitat de la B. S.A. suma de 2.399 RON despăgubiri, 499,03 RON penalități de întârziere, 1.432,94 RON cheltuieli de judecată.

Întrucât împotriva societății B. S.A. s-a deschis procedura falimentului, dosarul a fost suspendat, iar reclamanta s-a îndreptat în temeiul Legii nr. 213/2015, cu o cerere de despăgubiri către Fondul de Garantare a Asiguraților, care a achitat numai suma ce reprezintă despăgubiri, respectiv 2.399 RON.

Instanța de fond a considerat, în acord cu susținerile pârâtului că din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul este ținut să efectueze plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii/facultative, iar nu plăți ale dobânzilor legale și cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit și determinat de atitudinea culpabilă a acestuia.

Înalta Curte constată că referirea la creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare nu poate conduce la interpretarea per a contrario în sensul în care aceasta ar exclude penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, deoarece textele sus-menționate nu fac nicio distincție în privința sumelor cuvenite creditorilor.

Creditorului de asigurare i se cuvin prima/indemnizația și toate celelalte cheltuieli ce derivă din contractul de asigurare, în situația în care asigurătorul nu achită la timp aceste sume.

Recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, a achitat sumele datorate, însă asigurătorul B. S.A. nu a înțeles să le plătească în termenul legal, toate demersurile judiciare efectuându-se ca urmare a existenței contractului de asigurare.

Sumele privitoare la penalități de întârziere și cheltuieli de judecată trebuie privite ca reprezentând creanță principală, alături de c/valoarea reparației autovehiculului, avându-se în vedere că disp. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vorbește despre plățile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalitățile și cheltuielile de judecată.

În legătură cu incidența disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în mod greșit instanța de fond a apreciat că textul are în vedere dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei culpe, iar nu la dobânzi/cheltuieli de judecată în sarcina asigurătorului falit.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 derogă de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2004, permițând Fondului să înregistreze cererile de admitere a creanțelor în tot cursul procedurii de faliment, fără să limiteze natura acestora.

Din cuprinsul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu rezultă că aceste sume se referă la propriile cheltuieli, avându-se în vedere că întreg capitolul III al legii, intitulat "Procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului" - are în vedere efectuarea tuturor plăților reprezentând indemnizații sau despăgubiri, iar sumele provin din surse proprii.

Relevant este și art. 18 alin. (3) din lege, conform căruia, în condițiile alin. (1) și (2) Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, fără să se limiteze aceste sume la c/valoarea reparațiilor autovehiculului, de exemplu.

Înalta Curte, reține nerelevanța argumentului potrivit căruia Fondul nu a fost parte în procesul deschis între creditorul de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment, deoarece obligația Fondului izvorăște din lege, în acest scop a fost înființat, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Cu privire la disp. artz. 2214 C. civ., Înalta Curte constată că acestea nu contrazic considerentele deja expuse, ca urmare a existenței unor acte normative speciale aplicabile cu ocazia stabilirii despăgubirilor datorate de un asigurător intrat în procedura falimentului.

Prin urmare, se reține că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente cauzei, urmând a se aprecia că în noțiunea de despăgubire intră și penalitățile de întârziere, dar și cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să fie achitate cu titlu de despăgubiri cele ocazionate de deschiderea procesului pe rolul Judecătoriei Sector 3 București, în Dosarul nr. x/2015, însă cauza a fost suspendată ca urmare a intrării asigurătorului în faliment.

Așadar, se va constata că nu există o hotărâre definitivă cu privire la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată și, prin urmare, cererea este neîntemeiată sub acest aspect.

Referitor la penalitățile de întârziere, acestea se datorează pentru neplata la termen a datoriei, debitorul fiind pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, conform art. 1522 C. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul formulat de reclamantă, se va casa sentința atacată și, rejudecând, urmează să se admită în parte acțiunea.

Se va anula în parte Decizia nr. 6682/27.06.2017 și va fi obligat intimatul-pârât la plata sumei de 499,03 RON cu titlu de despăgubire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 4690 din 4 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, admite în parte acțiunea reclamantei.

Anulează în parte Decizia nr. 6682/27.06.2017 și obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să achite reclamantei suma de 499,03 RON, cu titlu de despăgubiri.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 iulie 2020.