ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5080/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 04.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 8289/08.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea cererii și anularea în parte a deciziei contestate, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/20.07.2016, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 297 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 297 din 30 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. Recurenta-reclamantă a prezentat critici referitoare la calificarea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată drept creanțe de asigurare, invocând dispozițiile art. 13 alin. (1) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și susținând a fi greșită interpretarea instanței de fond, potrivit căreia aceste sume reprezintă obligații ale asigurătorului falit, pe care Fondul de Garantare a Asiguraților nu trebuie să le suporte. În opinia recurentei, instanța de fond a interpretat greșit noțiunea de creanțe de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, omițând că, în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, clauzele contractuale au un conținut obligatoriu, reglementat de lege, iar obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă o clauză în contractul de asigurare. A mai susținut recurenta-reclamantă că, deși FGA nu are calitatea de continuator al asigurătorului falit, acesta nu este exonerat de la plata sumelor solicitate, în condițiile în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar această obligație are în vedere o protejare în integrum, care include și plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. În mod greșit s-a apreciat de către instanța de fond că obligația de plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată nu are legătură cu raportul de asigurare, în condițiile în care aceste sume își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare. Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. au fost greșit invocate de instanța de fond, întrucât sunt norme de drept general, față de normele de drept speciale în materie. Concluzia instanței de fond, în sensul că despăgubirea se raportează strict la contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat este eronată, având în vedere regimul juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, ale cărui condiții sunt reglementate prin legea specială. În fine, recurenta-reclamantă a susținut că obligația de plată a FGA nu se limitează strict la creanțele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă contravenind rațiunii instituirii unei scheme de garantare și principiilor sale de funcționare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esență că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, în baza Legii speciale nr. 213/2015. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 8289/08.08.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a fost respinsă cererea de plată pentru suma de 1835,17 RON solicitată de reclamanta A. reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată aferente dosarului civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3. Reclamanta a atacat decizia emisă de pârât referitor la calificarea sumelor solicitate ca având natura unor creanțe de asigurare, iar instanța de fond a analizat argumentele de nelegalitate ale reclamantei și le-a respins, ca neîntemeiate. În esență, instanța de fond a reținut că potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 2214 C. civ., penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări. Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite și cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.