ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 343/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 4.09.2017 reclamanta S.C A. S.A., fostă B. a formulat contestație împotriva Deciziei 8595/2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea integrală a cererii de plată formulată ca urmare a declanșării procedurii falimentului societății de C. S.A., cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 883 din 28 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. (fostă B.) în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.: - instanța de fond a reținut în mod greșit faptul ca nu sunt datorate sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, atât timp cât ia dosarul cauzei nu există o hotărâre judecătorească din care să rezulte susținerea reclamantei cu privire la impunerea obligației de plată a penalităților de întârziere, precum și a cheltuielilor de judecată, pârâta neflind parte în dosarul civil indicat de reclamantă; - faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment nu îl îndreptățește pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată, această opinie fiind exprimată și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept); - împrejurarea ca FGA nu are calitatea de asigurător și că funcționează în temeiul Normei nr. 16/2015 și al Legii 213/2015 și nu cel referitor la legislația aplicabilă societăților de asigurare nu pot, echivala cu exonerarea acestuia de la obligația de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, din perspectiva rolului FGA în structura si dinamica mecanismului gestionării riscurilor de asigurări nefiind necesar ca acesta să aibă calitatea de asigurător; - deși FGA nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment, iar că Norma 16/2015 si Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare, acesta nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate, în acest sens fiind relevante dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015 care prevăd că "FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător"; - Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare, acestea toate urmând a avea același regim juridic și a produse aceleași efecte juridice, din această perspectivă fiind greșită concluzia primei instanțe. Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond admiterea acțiunii f și anularea în parte a deciziei ar. 8595/17.08.2017, cu consecința admiterii cererii de plata nr. x/31.05.2016.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esență că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, în baza Legii speciale nr. 213/2015.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: A. S.A. (fosta B.), a formulat cererea de plata, înregistrată la pârâtă sub nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, cu suma de 3.015 RON, reprezentând contravaloare despăgubiri în cuantum de 1.625,89 RON, penalități de întârziere în valoare de 320,30 RON, precum si suma de 1.068,81 RON cheltuieli de judecată. Petenta a solicitat sumele menționate ca urmare a unui accident de circulație care a avut loc în data de 15.07.2013, din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, ce a intrat în coliziune cu autoturismul cu nr. x La data evenimentului, autovehiculul cu nr. x era asigurat RCA la asigurătorul C. S.A., conform poliței de asigurare seria x nr. x, perioada de valabilitate a asigurării fiind 20.06.2013 -19.12.2013. Urmare a avizării daunei a fost constituit dosarul nr. x (nr. unic 71047). În cadrul instrumentării dosarului de dauna, din analizarea documentației aferente s-a concluzionat ca suma solicitata cu titlu de penalități de întârziere în cuantum de 320,30 RON aferente perioadei 20.05.2015 - 03.12.2015, precum si cheltuieli de judecata de 1.068,81 RON, se impun a fi respinse . A reținut pârâta că sumele solicitate cu titlul de penalități de întârziere si cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 intrucât Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) plătește din disponibilitățile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanțe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015-a). Creanțele de asigurări sunt creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se considera creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;). În esență, instanța de fond a reținut că potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări. Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite și cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.