ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4186/2024

Ședința publică din data de 1 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 25901/25.03.2021; obligarea pârâtei la plata sumelor de 508,64 RON reprezentând penalități de întârziere și 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 643/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. x/2014; precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate în prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1161 din 5 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1161 din 5 septembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În esență, recurenta a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitatea calificării sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată ca nefiind creanțe de asigurare, deși acestea au fost generate în temeiul unui contract de asigurare RCA și confirmate printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Prima critică vizează ignorarea dezlegărilor obligatorii stabilite prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că prin creanță de asigurare, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege inclusiv creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului RCA aflat în faliment. În acest context, recurenta a susținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată au fost generate în cadrul acțiunii în regres împotriva B., având astfel natura juridică de creanțe de asigurare. Instanța de fond a omis să aplice această interpretare obligatorie, pronunțând o soluție contrară jurisprudenței în materie.

A doua critică privește interpretarea eronată a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în sensul că instanța a considerat că penalitățile și cheltuielile de judecată nu ar fi datorate în baza contractului de asigurare, ci ar fi rezultatul unei culpe procesuale a asigurătorului. Recurenta a demonstrat că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege, conform art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma CSA nr. 14/2011, iar toate obligațiile ce decurg din acest contract, inclusiv cele privind penalitățile și cheltuielile de judecată, sunt reglementate normativ. În doctrină, contractul RCA este calificat ca fiind un contract forțat, cu conținut legal, iar sumele datorate în temeiul acestuia, indiferent de caracterul lor principal sau accesoriu, constituie creanțe de asigurare.

A treia critică se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. d) și art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011, care prevăd expres obligația asigurătorului RCA de a despăgubi partea prejudiciată inclusiv pentru cheltuielile de judecată, precum și aplicarea unei penalități de întârziere de 0,1% pe zi în caz de neexecutare la termen. Recurenta a arătat că aceste sume sunt datorate în baza contractului de asigurare, fiind reglementate în mod expres în cadrul normei, iar instanța de fond a ignorat aceste prevederi, calificând în mod greșit sumele respective ca fiind în afara raportului contractual.

A patra critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care permit Fondului de Garantare a Asiguraților să plătească din disponibilitățile sale dobânzi și cheltuieli de judecată, cu posibilitatea de a se subroga în drepturile creditorilor de asigurare prin înscrierea acestor sume la masa credală. Recurenta a susținut că interpretarea instanței, potrivit căreia aceste sume ar fi datorate din culpa Fondului, este eronată, întrucât subrogația presupune existența unei culpe a terțului împotriva căruia se exercită regresul, respectiv asigurătorul aflat în faliment.

Ultima critică privește încălcarea dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ., referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești. Recurenta a invocat existența unei hotărâri definitive pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, prin care B. a fost obligată la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, calificându-le ca fiind creanțe de asigurare. Instanța de fond a ignorat efectele obligatorii și autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, permițând Fondului să repună în discuție natura juridică a sumelor stabilite anterior printr-un act jurisdicțional definitiv.

În concluzie, recurenta a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) și art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011, precum și art. 435 din C. proc. civ.. În temeiul acestor argumente, recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate și admiterea contestației împotriva Deciziei FGA nr. 25901/25.03.2021, cu consecința obligării Fondului la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Reclamanta A. S.A. a investit instanța de contencios administrativ cu legalitatea Deciziei nr. 25901/25.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a fost respinsă la plată suma de 821,71 RON, reprezentând despăgubiri (întrucât această sumă a fost deja achitată de B.) și a respins plata sumelor de 508,64 RON, reprezentând penalități de întârziere și 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul culpabil al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Reclamanta a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și cheltuielile de judecată stabilite prin sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, în dosarul nr. x/2014, asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată în ceea ce privește penalitățile de întârziere, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul societății de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii intimatului-pârât nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În cazul dedus judecății recurenta-reclamantă solicită și cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

Este de reținut și faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3, ci C. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora penalități de întârziere și cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii, precum și ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu pot fi considerate accesoriul creanței principale de asigurare. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25901/25.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1161 din 5 septembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 1 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.