ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1671/2024

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A. a contestat Decizia nr. 26257/12.04.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând anularea în parte a acesteia și, în consecință, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumelor de 1.087,55 RON reprezentând penalități de întârziere și 825,33 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 11705/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2015, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea acestui litigiu.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 357 din 28 februarie 2022, a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A., împotriva deciziei nr. 26257/12.04.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material aplicabile spetei, deoarece toate categoriile de sume solicitate prin cererea de plată adresată Fondului sunt sume izvorâte din, și acoperite de contractul de asigurare RCA. În opinia recurentei, nu există niciun argument pentru care să se poată face distincție între aceste categorii de sume, toate reglementate în cuprinsul Capitolului III, Titlul I din Norma CSA - Contractul de asigurare. Argumentul prin care se susține că penalitățile sunt sancțiuni aplicate asigurătorului, și că din acest motiv ele nu ar avea acoperire în contractul de asigurare este lipsit de orice sens. Acoperirea sau neacoperirea prin poliță ține de conținutul contractului de asigurare, de clauzele acestuia, iar nu de împărțirea sumelor în debit principal, penalități și cheltuieli de judecată. Odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au izvorul în contractul de asigurare RCA, conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 au natura juridică a unor creanțe de asigurare. Această concluzie a fost confirmată inclusiv prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurenta consideră că este netemeinic argumentul prin care se susține că obligația de garantare ce incumbă Fondului ar privi doar creanțele de asigurare reprezentând "despăgubiri/indemnizații" și "prime". Într-o interpretare forțată a prevederilor Legii nr. 213/2015, s-a reținut că obligația de garantare ar privi doar creanțele de asigurare reprezentând "despăgubiri/indemnizații" și "prime", iar nu orice creanță de asigurare. Sub un prim aspect, recurenta arată că această interpretare este forțată și că ea contravine însuși scopului pentru care Fondul a fost înființat - acela de a garanta pe creditorii de asigurare, fără ca legea să facă distincție între diferitele creanțe de asigurări deținute de aceștia. Sub un al doilea aspect, se arată că nu există niciun argument de text pe baza căruia să se poată concluziona că Fondul garantează exclusiv acele creanțe de asigurare reprezentând "despăgubiri/indemnizații" și "prime". Sub un al treilea aspect, se apreciază că orice eventuală neclaritate rezultată din maniera de redactare a prevederilor Legii nr. 213/2015 ar trebui interpretată în beneficiul justițiabililor. Or, dacă la art. 2 alin. (3) și la art. 4 alin. (1) lit. a) teză finală din Legea nr. 213/2015 nu este exclusă expres plata creanțelor de asigurare reprezentând penalități și cheltuieli de judecată, la art. 18 alin. (2)din aceeași lege se prevede expres faptul că Fondul poate plăti din resursele sale inclusiv dobânzi și cheltuieli de judecată. Având în vedere toate aceste considerente, recurenta apreciază că se impune ca situația neclară generată din maniera evident defectuoasă de elaborare a Legii nr. 213/21095, să fie interpretată în beneficiul justițiabililor, iar nu în beneficiul statului și a autorităților care se fac vinovate de culpă în redactarea defectuoasă a legii. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că obiectul dosarului îl reprezintă numai pretențiile care au fost respinse la plată prin decizia administrativă, anume penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată. În soluționarea pe fond a cererii de plată nr. x/15.03.2016, Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 26257/12.04.2021 prin care a admis cererea de plată pentru suma de 2.861,98 RON reprezentând despăgubirea achitată de asigurătorul A. S.A. către asiguratul său CASCO (debit principal) și a respins cererea de plată pentru suma de 1.912,88 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. În motivarea soluției parțiale de respingere a cererii de plată, s-a consemnat faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțe de asigurări conform art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, adică creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta ca urmare a încetării contractelor de asigurare. De asemenea, au fost amintite dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 care stabilesc rolul Fondului de garant al plății de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător. S-a mai arătat că sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale, penalități și cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare care ulterior a intrat în faliment nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind diferită. Totodată, raportat la dispozițiile art. 2214 din C. civ., despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Legea nr. 213/2015 ca și lege specială nu a prevăzut o garanție legală în ceea ce privește daunele interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar creditorii nu pot pretinde stabilirea în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nefiind succesor universal sau cu titlu universal. Recurenta-reclamantă susține că decizia emisă este nelegală deoarece emitentul a nesocotit dezlegarea dată în drept de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/2020, a încălcat dispozițiile Titlului III din Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și a ignorat natura juridică de creanță de asigurări a sumelor refuzate la plată. Aceste critici de nelegalitate au fost apreciate ca nefondate și au fost înlăturate de instanța de fond, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește. Astfel, în mod neîntemeiat recurenta apreciază ca fiind incidente în prezenta cauză dispozițiile Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 (pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept), penalitățile de întârziere nefiind creanțe de asigurări. Conform dispozițiilor legale Fondul nu are obligația de a acoperi toate tipurile de creanțe, ci doar creanțele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispozițiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Pentru recuperarea creanțelor care nu se încadrează în categoria creanțelor de asigurări, creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolvenței și a formula cerere de înscriere la masa credală. Sumele pretinse cu titlu de penalitățti de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, care ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiilor art. 1349 și art. 1350 C. civ.. Prin urmare, obligația plății penalităților de întârziere/cheltuielilor de judecată incumbă exclusiv societății de asigurare, ca o consecință a inacțiunii sale de a achita despăgubirile la termen, respectiv a culpei sale procesuale, asigurătorul fiind cel care a căzut în pretenții conform art. 453 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei nr. 24/2019, Fondul, este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare, scopul Fondului fiind de a proteja interesele creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, permițând acestora să obțină despăgubiri/indemnizații, rezultate din contractele de asigurări facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii cu asigurătorul în faliment, în cazul falimentului unui asigurător, însă numai în condițiile și limitele impuse de legea de înființare a Fondului. Astfel fiind, în mod corect s-a reținut că sumele solicitate de recurenta-reclamantă cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a susținut pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanței sale câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.